duminică, 28 iulie 2013

De ce aprindem candela înaintea icoanelor

       


În primul rând deoarece credinţa noastră este lumină. Hristos a spus: „Eu sunt lumina lumii“ (Ioan 8: 12). Candela ne aminteşte de  lumina cu care Hristos  luminează sufletele noastre.
În al doilea rând – pentru a ne reaminti de virtuţile strălucitoare întrupate de Sfântul înaintea icoanei căruia aprindem candela, întrucât Sfinţii sunt numiţi „fii ai luminii“ (Ioan 12:36; Luca 16: 8).
În al treilea rând – pentru a ne mustra pentru faptele noastre întunecate, pentru dorinţele şi gândurile noastre viclene, pentru a ne chema pe calea luminii Evangheliei, şi astfel să fim mai râvnitori în a împlini poruncile Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre cele bune“ (Matei 5:16).
În al patrulea rând – deoarece candela reprezintă mărunta noastră jertfă adusă Domnului, Care pe deplin S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă pentru noi, şi ca semn de recunoştinţă şi de iubire arzândă faţă de El, de la Care cerem în rugăciune viaţa şi sănătatea, mântuirea şi tot ceea doar nemărginita iubire cerească  poate dărui.
În al cincilea rând – pentru ca îngrozirea să cuprindă duhurile cele rele care uneori se năpustesc asupra noastră chiar şi la vremea rugăciunii, răspândindu-ne gândurile de la Ziditorul nostru. Puterile cele viclene îndrăgesc întunericul şi se cutremură la vederea oricărei lumini, mai ales înaintea celei ce vine de la Dumnezeu şi de la cei bineplăcuţii ai Săi. 
În al şaselea rând – pentru ca lumina să ne dezrobească din chingile iubirii de sine şi să ne înalţe către uitarea de sine. Aşa precum untdelemnul şi fitilul ard în interiorul candelei, supuse voii noastre, tot astfel şi noi să avem întotdeauna sufletele înflăcărate de iubire în toate suferinţele noastre, de-a pururi plecându-ne voii dumnezeieşti.
În al şaptelea rând – pentru a ne învăţa că aşa precum candela nu se poate aprinde singură, fără ajutorul nostru, tot astfel, inima noastră - candela noastră lăuntrică - nu se poate aprinde fără focul harului dumnezeiesc, chiar de s-ar  împodobi cu toate virtuţile. Cu adevărat, toate aceste virtuţi ale noastre se aseamănă materiei combustibile, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu. 

În al optulea rând – pentru a ne aminti că, mai întâi de toate, Ziditorul lumii a creat lumina, şi abia după aceea toate celelalte: „Şi a zis Dumnezeu, să fie lumină: şi a fost lumină“ (Facere 1:3). Aidoma trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră duhovnicească, adică  înainte de orice altceva lumina adevărului lui Hristos să lumineze înlăuntrul nostru. Căci de la această lumină a adevărului lui Hristos orice faptă bună a noastră răsare, se înfiripează şi creşte înăuntrul nostru (Sfântul Nicolae Velimirovici).

           Candela Bisericii arde pentru toţi!

Articol primit de la preot IOAN                                      

Fie ca Lumina lui Hristos să  strălucească şi în sufletele noastre! Nu există suficient întuneric în tot universul ca să biruiască lumina unei singure candele!!!

joi, 11 iulie 2013

Evlavia fata de icoane



                                           Cata evlavie trebuie sa avem fata de icoane!

    Un monah a pregatit o icoana a Sfantului Nicolae ca sa o dea de binecuvantare cuiva. A invelit-o intre-o hartie curata si a pus-o in dulap pana ce o va da. Dar fara sa ia aminte a pus-o invers. Peste putin, in camera lui a inceput sa se auda un zgomot. Se uita monahul incoane si-ncolo, ca sa vada de unde venea acest zgomot. De unde sa-si dea seama ca zgomotul venea din dulap? Zgomotul a continuat destula vreme, “tac-tac-tac”, nu-l lasa sa se linisteasca. In cele din urma, ducandu-se aproape de dulap, a inteles ca zgomotul iesea din icoana. “Ce sa aiba icoana?“, si-a spus. “Ia sa vad!”. De indata ce a desfacut-o a vazut ca era pusa invers. A pus-o cum trebuie si indata zgomotul a incetat.

     Cel evlavios are evlavie in mod special la icoane. Si cand spunem ca “are evlavie la icoane”, ne referim la faptul ca are evlavie la persoana zugravita pe ele. Cand cineva are o fotografie a tatalui sau, a mamei sale, a bunicului, a bunicii sau a fratelui lui nu o poate rupe sau calca; cu cat mai mult o icoana. Martorii lui Iehova nu au icoane. Cinstea pe care o daruim icoanelor o considera idolatrie. Am spus odata unui martor a lui Iehova: “Dumneavoastra nu aveti fotografii in casele voastre?“. “Avem“, mi-a raspuns. “Ei bine, mama nu saruta fotografia fiului lei, atunci cand ele este departe?“. “O saruta”, imi spune.  “Saruta hartia sau copilul?“.Pe copilul ei“, imi raspunde.
 “Ei, precum aceea atunci cand saruta fotografia fiului ei isi saruta fiul si nu hartia, asa si noi sarutam pe Hristos, si nu sarutam hartia sau scandura”.

- Parinte, daca o scandura a avut candva pe ea chipul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al vreunui sfant si culorile s-au sters sin pricina vremii, nu trebuie sa o mai sarutam din aceasta cauza?

- Ba da, trebuie. Atunci cand omul saruta cu evlavie si dragoste fierbinte sfintele icoane, ia culorile de pe ele si se zugravesc sfinti inauntrul sau. Sfintii se bucura atunci cand se ridica de pe hartii sau scanduri si se intiparesc in inimile oamenilor. Cand crestinul saruta cu evlavie sfintele icoane si cere ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinti, sarutandu-le cu toata inima lui, soarbe in inima sa nu numai harul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfintilor, ci si pe Hristos intreg sau pe Maica Domnului sau pe Sfinti si ii aseaza in catapeteasma bisericii sale. “Omul este Biserica a Sfantului Duh”. Vezi, fiecare slujba incepe cu sarutatul icoanelor si tot cu sarutatul lor se termina. Daca oamenii ar intelege lucrul acesta, cata bucurie nu ar simti si cata putere nu ar lua.

- Parinte, in Paraclisul Maicii Domnului, la un oarecare stih, pentru ce se spune: “Mute sa fie buzele paganilor care nu se inchina cinstitei Icoanei tale”?

- Atunci cand cineva nu are evlavie si saruta icoanele, buzele lui nu sunt mute? Iar cand cel evlavios le saruta, buzele lui nu sunt vorbitoare? Sunt unii care, atunci cand se inchina la icoane, nici nu ating buzele de icoana. Altii le ating numai putin de icoana atunci cand le saruta. Iata, asa. Ati auzit ceva?

- Nu.

- Ei, atunci buzele sunt “mute”. In timp ce atunci cand cel evlavios saruta icoana si sarutul se aude, buzele lui sunt “vorbitoare”. Atunci cand se spune ca sunt “mute”, nu inseamna ca le blesteama, ci, simplu, acele buze sunt mute, iar celelalte sunt vorbitoare. Cand privim sfintele icoane, inima noastra trebuie sa isi reverse dragostea sa fata de Dumnezeu si fata de Sfinti, sa cadem, sa ne inchinam si sa le sarutam cu multa evlavie. Sa fi vazut pe un batranel evlavios la Manastirea Filoteu, batranul Sava, cu cata evlavie, cu cata dragoste saruta icoana Maicii Domnului – Dulcea Sarutare! La aceasta icoana a Maicii Domnului s-a facut o umflatura, deoarece parintii o sarutau in acelasi loc.

Icoana care se picteaza cu evlavie absoarbe de la pictorul evlavios harul lui Dumnezeu si transmite oamenilor mangaiere vesnica. Pictorul se picteaza, se transpune in icoana pe care o face. De aceea starea lui sufleteasca are o mare insemnatate. Parintele Tihon imi spunea: “Eu, fiule, atunci cand pictez epitafe, cant: Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luand…“. Canta si plangea mereu si lacrimile lui cadeau pe icoana. O astfel de icoana face o predica vesnica in lume. Icoanele predica si predica veacuri de-a randul. Un om indurerat arunca o privire catre icoana lui Hristos sau a Maicii Domnului si primeste mangaiere.

Toata temelia este evlavia. Vezi, unul numai se sprijina de peretele unde a fost pusa o icoana si primeste har, iar altul poate sa aiba cea mai buna icoana, dar nu se foloseste, deoarece nu are evlavie. Sau cineva poate fi ajutat de o cruce simpla, iar altul sa nu se foloseasca nici chiar de Cinstitul Lemn atunci cand nu are evlavie.

sursa
Cuv. Paisie Aghioritul din “Trezire duhovniceasca“

luni, 8 iulie 2013

Puterea făcătoare de minuni a icoanei


Puterea făcătoare de minuni a icoanei

Vă amintiţi tradiţia potrivit căreia regele Avgar, fiind foarte bolnav, a dorit să aibă imaginea lui Hristos, având credinţa că va primi tămăduire prin acea reprezentare. A chemat un pictor, căruia i-a poruncit să-l picteze pe Hristos. Pictorul a trudit îndelung asupra sarcinii sale, dar să zugrăvească chipul lui Hristos nu a reuşit. Acesta emana o lumină de negrăit, care îl orbea pe artist, iar expresia chipului era cu neputinţă de reprodus.

Văzând eforturile zadarnice al pictorului, Mântuitorul a luat un prosop, Şi-a şters de el Faţa, iar pe suprafaţa pânzei a apărut îndată Chipul Dumnezeiesc, care a şi fost expediat lui Avgarss. În tradiţia aceasta totul, până la ultimul detaliu, e tainic şi plin de înaltă învăţătură. Ea descoperă la maxim sensul icoanei. Ne spune că icoana nu este un portret şi că artistului-portretist îi este cu neputinţă să creeze o reprezentare iconică, ne spune că icoana nu se zugrăveşte după natură, că ea este nu numai rezultatul „vederii minţii”, ci şi al „lucrării minţii”.

Tradiţia asta ne mai spune că menirea icoanei nu este simpla aducere aminte de Chipul Dumnezeiesc, ci facerea de minuni. Dar icoana nu face minuni cu de la sine putere, fiind doar o unealtă a Purtării de grijă dumnezeieşti. Ca minunea să se săvârşească, este nevoie de credinţă din partea celui care se roagă. Fără credinţă, minunile sunt cu neputinţă.

În Evanghelii întâlnim permanent referinţe la faptul că este indispensabilă credinţa pentru ca minunea să aibă loc. „Credinţa ta te-a mántuit”, Îi spune Hristos femeii cu curgere de sânge care se atinsese de haina Lui (Matei, 5. 54, Luca, 8, 48). „Dacă veţi crede şi veţi spune ca muntele săse mute şi sã se arunce în mare, va fi dupa cuvântul vostru” (Matei 17, 20; 21, 21; Marcu 11, 25)89. Petru, păşind pe ape şi pierzându-şi credinţa, începuse să se înece (Matei, 14, 30-51).

Icoana este făcătoare de minuni numai prin puterea lui Dumnezeu, care se manifestă prin ea, şi prin efortul de răspuns al celui ce crede în nădejdea că prin icoană i se va trimite harul dumnezeiesc. În rugăciunile care însoţesc sfinţirea icoanei, Biserica cere: trimite asupra acestei icoane puterea facerii de minuni”.

În Biserică - dar s-ar putea spune că în toată viaţa creştinilor autentici - totul este miraculos. Rostită cu credinţă, rugăciunea dobândeşte lucrarea sa făcătoare de minuni. În afara acestei lucrări ea îşi pierde sensul religios, devenind o simplă şi deşartă declamaţie, încetând a mai fi rugăciune. Săvârşit cu credinţă şi nădejde, ritualul bisericesc devine taină, căpătând putere lucrătoare, devenind act de împărtăşire cu Dumnezeirea şi posedând ipso facto puteri miraculoase.

Toată religia şi toate cele legate de ea sunt făcătoare de minuni, fiindcă tot ce este lucrător în sens religios este rezultatul tainicei legături dintre fiinţa credincioasă şi Purtarea de gijă dumnezeiască. Drept urmare, miracolele făcute de icoane nu sunt ceva excepţional; dimpotrivă, ele sunt în firea lucrurilor, pentru că dacă icoana nu ar putea fi făcătoare de minuni, sensul ei n-ar mai putea fi analizat ca sens sui generis. Facerea de minuni prin icoane este chiar conditio sinequa non a cinstirii icoanelor.

Zugrăvită de un iconograf evlavios care respectă în formulele reprezentaţionale tradiţia bisericească, orice icoană recunoscută ca fiind canonică şi sfinţită după rânduíală de către Biserică poate deveni miraculoasă prin rugăciunea credincioşilor care îşi pleacă genunchii în faţa ei îndreptându-şi gândurile şi nădejdile către Arhetip. Devenite faimoase, icoanele Maicii Domnului din Vladimir, Smolensk, Kazan şi multe altele, sunt doar alese ale lui Dumnezeu, prin care de multe ori, ca răspuns la rugăciunile credincioşilor, Domnul a arătat mila Sa. Miracolele acestora sunt de notorietate. Dar există şi numeroase icoane anonime, care sunt de asemenea unelte în mâinile Proniei şi care nu numai că nu au atras atenţia mulţimilor de rugători, dar nici măcar acelui singur credincios care o posedă şi care înalţă rugăciuni de multă vreme în faţa ei.

Facerea de minuni este de neconceput fără credinţa în milostivirea dumnezeiască. Facerea de minuni săvârşită prin icoană este rezultatul silinţei lucrătoare a minţii credinciosului ce îşi îndreaptă rugăciunea spre Dumnezeu şi actul de pogorâre a harului dumnezeiesc ca răspuns la eforturile şi străduinţele credinciosului. La asta se referă şi rugăciunea de sfinţire a icoanei: Puterea facerii de minuni pogoară peste icoana aceasta, pentru tat sufletul care se închină ei eu eredinţíl. Dacă puterea de a face minuni ar fi cuprinsă în icoana luată ca atare, adică în suportul ei, în culorile ei, ar fi de neconceput o atitudine profanatoare faţă de icoana făcătoare de minuni.

Totuşi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, au avut loc acte de profanare chiar şi cu icoane proslăvite prin minuni. Puterea miraculoasă a icoanei nu vine de la icoană, ci prin icoană, şi doar un credincios va putea primi harul acestei puteri.

Prin urmare, s-ar putea crede că de vreme ce icoana este doar un instrument prin care se pogoară harul
dumnezeiesc, forma nu joacă un rol hotărâtor şi că rolul acestui instrument îl poate juca orice lucru, cu singura condiţie ca rugătorul să creadă că Dumnezeu Îşi poate arăta mila şi prin lucrul acela. Convingerea asta este perfect îndreptăţită din perspectiva logicii intelectualiste, dar lipsită de orice temei din punctul de vedere al conştiinţei religioase. Icoana, ca şi orice ritual, este tradiţională, canonică şi sfinţită de Biserică, aşa cum, evident, „orice lucru” nu poate fi. Dar pe lângă rugăciunile canonice, orice slavosiovie sinceră poate căpăta putere.

Cuvintele simple ale tâlharului înţelept i-au deschis calea spre Împărăţia Cerurilor (Luca 23, 42) De unde putem admite că şi o reprezentare necanonică poate deveni în mâinile Domnului un mijloc pentru a face minuni. De aici nu reiese însă că pentru icoană nu este obligatorie dogma bisericească. Rugăciunea credinciosului poate fi liberă, dar Biserica se roagă după tipic şi îi îndeamnă pe credincioşi să respecte tradiţia bisericească. Teza aceasta se aplică pe deplin şi la iconografie. Icoana, sfinţită de Biserică, trebuie să fie canonică şi formal.
Dacă am accepta că orice relicvă poate deveni icoană, ipso facto vom ignora toată latura cultică a Bisericii, care nu îngăduie arbitrarul, şi ne vom plasa pe poziţiile, să zicem, totemisrnului grosolan.
Dacă veţi recunoaşte necesitatea aspectului ritual al Bisericii - iar fără aspectul acesta ea ar fi cu neputinţă de conceput - veţi fi silit să recunoaşteţi şi canonicitatea reprezentărilor iconografice.

Nikolai M. Tarabukin


Cinstirea icoanelor are o bază şi în Scriptura Vechiului Testament. Astfel, Moise a primit poruncă din partea lui Dumnezeu să pună chipurile heruvimilor la chivotul legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), în faţa cărora poporul se închina căzând cu faţa la pământ, în faţa cărora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preoţii le tămâiau înaintea lor (Exod 30, 8) şi înaintea lor se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Odată cu întruparea Domnului, când descoperirea dumnezeiască s-a împlinit.Iată ce hotăraşte Sinodul VII Ecumenic (787) privitor la sfintele icoane: "Urmând dumnezeieştile învaţături ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale Traditiei bisericesti universale, rânduim ca chipul Cinstitei şi de faţă făcătoarei Cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele cele sfinte, pe pereţi şi pe scânduri, in case şi la drum, aşa şi cinstitele şi sfintele icoane, zugrăvite în culori din pietre scumpe şi din altă materie potrivită, făcute precum icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Stăpânei noastre Născatoare de Dumnezeu, precum şi ale sfinţilor îngeri şi ale noastre Născatoare de Dumnezeu, precum şi ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi a prea cuvioşilor bărbaţi. Căci de câte ori ei ni se fac văzuţi prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească şi să iubeasca pe cei închipuiţi pe dânsele şi să-I cinstească cu sărutare şi cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevarata închinăciune dumnezeiască (latria) care se cuvine numai unicei fiinţe dumnezeieşti, ci cu cinstire după acel mod după care se dă ea chipului cinstitei cruci şi prin tămâiere şi prin aprinderea de lumânări precum era pioasa datină veche. Că cinstirea care se dă chipului, trece la prototip şi cel ce se închină icoanei se iîchină fiinţei celei închipuite pe ea. Astfel se întăreşte învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, aceasta este tradiţia Bisericii Universale, care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului".
Tradiţia îi atribuie Sfântului Apostol Luca cinstea de a fi pictat prima icoană a Maicii Domnului.

joi, 4 iulie 2013

De ce se aprinde candela înaintea icoanelor? - Sfântul Nicolae Velimirovici



În primul rănd, deoarece credința noastră e lumină. Hristos a zis: „Eu sunt lumina lumii”.
Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre. 
În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în fața căruia aprindem candela - fiindcă sfinții sunt numiți fii ai luminii.
În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate și pentru gândurile și dorințele noastre rele, și să ne cheme la calea sfințeniei evanghelice ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune”.
În al patrulea rând, ca să ne aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jerfit tot pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoștințe și luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune și viață și sănătate și mântuire și tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.
În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră și la rugăciune și ne abat gândurile de la Făcătorul nostru - fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul și fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu și sfinților Lui.
În al șaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul și fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, așa să ardă și sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.
În al șaptelea rând, ca să ne învețe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuțile - fiindcă toate virtuțile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprind.

În al optulea rând – pentru a ne aminti că, mai întâi de toate, Ziditorul lumii a creat lumina, şi abia după aceea toate celelalte: „Şi a zis Dumnezeu, să fie lumină: şi a fost lumină“ (Facere 1:3). Aidoma trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră duhovnicească, adică înainte de orice altceva lumina adevărului lui Hristos să lumineze înlăuntrul nostru. Căci de la această lumină a adevărului lui Hristos orice faptă bună a noastră răsare, se înfiripează şi creşte înăuntrul nostru (Sfântul Nicolae Velimirovici).

           Candela Bisericii arde pentru toţi!

                                      
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi - Sfântul Nicolae Velimirovici

SFINTIREA ICOANELOR


Sfintirea icoanelor, Traditie sau inovatie?

Pentru crestinul ortodox, atat in cadrul liturgic cat si in viata de zi cu zi, icoana este o realitate sfanta si sfintitoare. Acesta este unul din temeiurile cultului si cinstirii icoanelor, care justifica inchinarea inaintea unei imagini sfinte dar nu si inaintea unui tablou religios.

Practica liturgica actuala prevede o randuiala a sfintirii icoanelor, printr-un preot sau un episcop, care le binecuvanteaza sau le unge cu untdelemn sfintit. Exista chiar slujbe speciale pentru sfintirea diferitelor tipuri de icoane: a lui Hristos, a Maicii Domnului, a sarbatorilor etc.

Numerosi teologi au semnalat insa faptul ca aceasta practica a sfintirii icoanelor a aparut relativ tarziu, nefiind conforma cu teologia icoanei, asa cum a fost marturisita la Sinodul VII Ecumenic. Mai mult, acestia sustin ca sfintirea icoanelor exprima o vadita influenta Romano-Catolica.

Desi practica mai noua apare ca o abatere de la invatatura cuprinsa in Traditia Bisericii cu privire la icoana, dupa cum vom vedea, si randuiala actuala isi are justificarile sale.

Icoana sfintita prin imaginea celui reprezentat si prin insemnarea numelui

In vechime nu exista practica sfintirii icoanelor. Gasim o marturie in acest sens in documentele celui de-al VII-lea Conciliu Ecumenic, care afirma ca icoana este sfintita prin imaginea celui reprezentat, si prin insemnarea numelui, care confirma prezenta.

Pana si iclonoclastii invocau ca argument impotriva cinstirii icoanelor lipsa rugaciunilor pentru sfintirea acestora, care sa le transfere din domeniul profan in cel sacru. Acestia sustineau ca asa cum a facut-o pictorul, icoana ramane mai degraba profana si fara valoare. Iata si raspunsul Parintilor: "fara rugaciune de sfintire, noi cinstim forma Crucii datatoare de viata. Doar forma Crucii ne este de ajuns pentru ca aceasta sa fie sfintita. Prin cinstirea pe care o aducem Crucii, prin semnul Crucii pe care il facem pe frunte si prin semnul pe care il facem in aer, ca o pecete, exprimam nadejdea ca ea va alunga demonii. Tot astfel, cand inscriem un nume pe icoana, facem sa urce cinstirea catre prototipul sau, si sarutand icoana si inchinandu-ne ei cu o cinstire potrivita, noi suntem sfintiti. [...] Realizand icoana Domnului, noi marturisim ca trupul Domnului a fost indumnezeit si cunoastem icoana ca nefiind nimic altceva decat imaginea care manifesta asemanarea prin imitarea Prototipului. Din aceasta cauza, icoana poarta numele Prototipului, care este singurul lucru pe care il are in comun cu prototipul insusi. Iata de ce sunt ele vrednice de cinstire si sfinte".

Patriarhul Nichifor al Constantinopolului ne invata ca trebuie sa deosebim doua moduri de sfintire: sfintirea prin rugaciunile Bisericii, - de pilda sfintirea apei la Boboteaza - si sfintirea care se face prin urmarea lui Hristos, prin participarea la lucrarea Sa, la cuvintele Sale, la moartea Sa - precum martiriul- . In primul caz, o rugaciune de sfintire este necesara; in al doilea insa, nu. Icoana nu apartine primei categorii, ci celei de-a doua. Asadar, ea este sfanta nu datorita unei rugaciuni de sfintire, ci datorita asemanarii cu prototipul si pentru ca poarta numele acestuia.

Icoana sfintita prin randuieli speciale

Problema sfintirii icoanelor se pune doar incepand cu secolul XVII, iar patriarhul Dositei al Ierusalimului o discuta intr-un lung rechizitoriu impotriva "schismaticilor", adica a romano-catolicilor.

In 1649 mitropolitul Petru Movila al Kievului a publicat Trebnik-ul (Kiev, 1649) in care include, pentru prima oara intr-o lucrare ortodoxa, o serie de slujbe scurte [molitfe] pentru sfintirea icoanelor.

La 1730 a aparut prima rugaciune de sfintire a icoanelor intr-un Evhologhion grecesc. Aceasta trebuia rostita de episcop (preot) asupra icoanei nou pictate. De asemenea, randuiala prevedea ca icoana sa fie unsa cu untdelemn sfintit in cele patru colturi.

Impotriva aceastei inovatii, Sfantul Atanasie din Paros nega necesitatea unei sfintiri a icoanelor, afirmand ca ele sunt lucratoare datorita asemanarii lor cu persoana reprezentata. Sfantul Atanasie insista mult asupra distinctiei teologice dintre esenta si energiile divine, adica esenta inaccesibila si energiile la care creatia poate participa. De aceea, noi credem in participarea reala la harul necreat si luminos al lui Dumnezeu. De asemenea credem ca acesta din urma sfinteste atat persoanele reprezentate cat si icoanele lor.

Sfantul Nicodim Aghioritul a fost de acord cu aceasta si l-a invocat pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a spus ca sfintirea icoanelor este obicei "papistas" si o inovatie.

Parintele Stephan Bigam, care a si realizat un studiu teologic mai amplu asupra acestui subiect, afirma ca teologia exprimata in rugaciunile si practica sfintirii icoanelor ne apropie, in mod paradoxal, de atitudinea iconoclasta: "Icoanele sunt plasate deci in categoria obiectelor fabricate de artizani si oferite pentru slujba lui Dumnezeu, spre slava Sa. Iar pentru a inaugura folosirea lor, este rostita o rugaciune de sfintire. Dar intrebarea care se pune este chiar aceasta: icoanele intra in categoria obiectelor de care ne folosim pentru cult sau, mai degraba, apartin unei categorii aparte, pentru ca ele poarta, spre deosebire de obiectele de cult, asemanarea si numele lui Hristos sau al sfintilor? Se pare ca introducerea rugaciunii si a stropirii cu apa sfintita sau a ungerii cu untdelemn sfintit presupun ca o imagine a lui Hristos sau a sfintilor nu se deosebeste de celelalte obiecte de cult care, prin sfintire, stropire si ungere, devin vrednice de a fi introduse in slujirea liturgica a Bisericii. Prin rugaciunile si gesturile preotului, o imagine nesfintita, profana, trece in categoria sfintelor icoane. Dar nu este oare chiar aceasta pozitia aparata de catre iconoclasti ? Imaginile sfinte sunt pe nedrept numite sfinte, deoarece nu exista rugaciune de sfintire pentru a le transfera din categoria profana in spatiul sacrului, spuneau acestia".

Necesitatea sfintirii icoanei – dupa cum explica parintele Nikolai Ozolin - a aparut intr-o vreme in care imaginea a incetat sa fie conforma cu "chipul" zugravit, in acceptiunea straveche a cuvantului. Adica, atunci cand au incetat sa exprime in mod vadit sfintenia celui reprezentat. Credinciosii, dupa toate aparentele, erau ingrijorati de aceasta neconcordanta, si veneau la preot pentru ca slujitorul sa faca ceva pentru ca imaginea sa devina sfintita.

"Sfintirea ne-icoanei nu va face din ea o icoana".

Tot parintele Ozolin atrage atentia asupra faptului ca ritualul sfintirii nu poate sa faca din orice imagine o imagine sfanta: "Daca imaginea, prin stilul sau si particularitatile stilistice nu este o icoana, ea nu poate deveni icoana doar prin stropirea cu aghiazma. De aici rezulta ca singura acceptiune a actului sfintirii icoanei este acela in care chipul pictat este acceptat de Biserica, adica prin aceasta sa se recunoasca ca respectivul chip (prin calitatile sale) poate participa la viata liturgica a Bisericii. Iar credinciosii intr-adevar se pot ruga in fata acestei icoane, iar chipul trebuie sa ajute rugaciunea. In acest caz, preotul sau episcopul poate savarsi sfintirea: dupa o examinare atenta (slujitorul trebuie sa inteleaga astfel de chestiuni), acesta poate spune "da", daca vom sfinti acest chip, el va putea sluji intereselor Bisericii. Daca reprezentarea nu intruneste calitatile necesare, atunci slujitorul poate spune categoric: "nu, aceasta imagine nu o voi sfinti, pentru ca sfintirea ne-icoanei nu va face din ea o icoana".

Pierderea sensului icoanei

Aceasta problematica este cu atat mai actuala cu cat icoana autentica, imaginea sfanta, sufera astazi de o relativizare evidenta. De la imaginea lui Hristos sau cele ale sfintilor de pe copertile cartilor sau din ziare - alaturate uneori unor imagini de-a dreptul scandaloase -, pana la iconitele pietiste de pe diverse tarabe din ograda locasurilor de cult, avand pe verso scris cu litere mari "SFINTITA", toate acestea sunt expresia unei intelegeri gresite a teologiei icoanei.

Mijloacele tehnologice moderne au contribuit din pacate negativ la aceasta stare de fapt. Traim vremea cand icoanele autentice sunt rare nu numai in pangarele bisericilor, ci si pe iconostasele lor. Asta pentru ca ne este mai la indemana icoana ce iese de sub tipar, decat cea care se naste sub penelul iconarului. Astazi, daca ai suficient tus si beneficiezi de mijloacele tehnice, aduci la lumina multime de icoane. Numai ca icoana nu va putea fi niciodata supusa rigorilor productiei in masa. Iconarul, pe linia Traditiei, se roaga pictand si picteaza rugandu-se. In acest sens, iconarul este un adevarat teolog. Teologia sa talmaceste Cuvantul nu prin cuvant, cat prin linie, forma si culoare.

Poate nu atat de icoane autentice ducem noi astazi lipsa, si nici de adevarati iconari. Lipsa, o purtam fiecare in suflet, pentru ca am pierdut sensul profund al icoanei. Ea nu ne mai conduce spre Prototip pentru ca noi nici macar nu-l mai cautam. Icoana autentica vorbeste astazi lumii intr-o limba pe care multi dintre noi am incetat sa o mai vorbim. O limba aproape "moarta” pentru o lume ce paseste cu pas grabit catre propria moarte. Totusi, mesajul icoanei inseamna mai presus de toate partasie la Viata.

In acest sens, nu trebuie sa pierdem din vedere, dupa cum spune Vladimir Lossky, accentuand personalismul icoanei, ca aceasta reprezinta "inceputul vederii fata catre fata". Cu alte cuvinte, vederea lui Dumnezeu incepe, intr-un anume sens, din viata aceasta prin icoana.

Radu Alexandru

Arhivă blog

Lista mea de bloguri

BIBLIA ORTODOXĂ