Se afișează postările cu eticheta CULTUL SFINTELOR ICOANE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CULTUL SFINTELOR ICOANE. Afișați toate postările

duminică, 21 aprilie 2013

Ce icoane se pun in camere si la intrare?



In casa se poate pune orice icoana, numai ortodoxa sa fie.

Icoanele ortodoxe fata de cele catolice le recunoasteti foarte usor. Personajele in icoanele catolice sunt grase iar imaginea zici ca se apropie de realitate. Sfintii in icoanele ortodoxe nu sunt niciodata grasi, din contra mai trasi la fata mai slabi, ca sa se arate asceza, nevointa acelui om. Maica Domnului are pe umeri si pe frunte o steluta in icoanele ortodoxe, pe cand in cele catolice nu au.

Pana si crucile catolice difera de cele ortodoxe prin faptul ca la catolici Mantuitorul are pe cruce picior peste picior si un singur piron infipt in ambele picioare. La noi fiecare picior are pironul lui.

In general, se pune la intrarea in casa icoana cu sfantul ocrotitor al acelei familii. La Cununie preotul da un ocrotitor familiei nou infiintate, iar daca nu le-a dat preotul un ocrotitor isi pot alege ei un ocrotitor. De obicei se pune Sfantul al carui nume il poata barbatul.

Din orice casa nu trebuie sa lipseasca: Icoana Mantuitorului, Icoana Maicii Domnului si Icoana Sfantului persoanei/persoanelor care locuieste/locuiesc in aceasta  casa...si ce alti sfinti inndragiti dumneavoastra...

vineri, 19 aprilie 2013

Sfantul Ioan Damaschin, aparator al cultului sfintelor icoane




Sfantul Ioan Damaschin, aparator al cultului sfintelor icoane

Una dintre ultimele mari controverse legate de sfarsitul epocii sinoadelor ecumenice si al perioadei patristice este aceea legata de problema sfintelor icoane. Secolele al VIII-lea si al IX-lea au pus la grea incercare Biserica crestina prin erezia iconoclasta. Iconoclasmul a fost o miscare complexa, cu repercusiuni politico-administrative dureroase pentru imperiul bizantin, fapt ce a atras atentia multor bizantinologi si teologi, care au explicat intr-un fel sau altul evenimentele legate de persecutia sfintelor icoane.

Iconoclasmul apare sub imparatul Leon III Isaurul (717-741), care in anul 726 promulga un edict impotriva icoanelor . Se pare ca acest edict a fost precedat "de o veritabila campanie de propaganda, condusa chiar de imparat si destinata a convinge poporul ca cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoaca mania lui Dumnezeu si explica toate nenorocirile imperiului".

Pentru a intelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Rasarit in timpul secolelor VIII si IX, ar trebui sa mergem mai departe decat inceputul secolului al VIII-lea. Daca trebuie luata in considerare originea siriaca a imparatilor iconoclasti , provincie in care tendintele iconoclaste erau vechi, influentate atat de iudei cat si de musulmani, cat si "lupta intre puterea civila si comunitatile religioase", iconoclasmul apare din punct de vedere politic, ca o "reactie impotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu toate pretentiile si incalcarile ei".

Dar iconoclasmul a fost un "fenomen complex", cu un pronuntat caracter religios. El ne apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, caci se punea in discutie legitimitatea pictarii Mantuitorului, ceea ce in ochii iconoclastilor parea "nestorianism". Mai mult, al doilea imparat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) "condamna chiar cultul Sfintei Fecioare si al Sfintilor". Sa nu uitam ca "monofizitii erau ostili cultului icoanelor".

Daca, potrivit unor istorici, nu trebuie sa vedem in imparatii iconoclasti niste oameni necredinciosi sau rationalisti, cum se pretinde de obicei, ci niste oameni "cu o credinta profunda, sincer convinsi, care doreau o reforma religioasa si purificarea erorilor" ce inundasera credinta ortodoxa, caz in care iconoclasmul "aparea ca o reactie violenta impotriva superstitiei, practicilor idolatrice si a excesului de putere al monahilor", trebuie sa avem in vedere insa faptul ca "folosirea icoanelor se stabileste si se raspandeste in Biserica, nu impusa de vreun decret, nici introdusa surprinzator, ci ca o inflorire naturala a sufletului crestin, uman in imperiul harului". Deci iconoclastii nu puteau reprosa iconofililor ca ar fi introdus cultul sfintelor icoane ca o inovatie, pentru ca acesta "facea parte integranta din viata ortodocsilor" , caci pentru crestinul din Bizant icoanele erau "marturia asigurarii binecuvantarii si a mantuirii, o garantie a ajutorului de sus, fara icoana el nu putea trai". In momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele si cinstindu-le, fara sa se intreba de ce anume facea aceasta.

Astfel, putem intelege usor cat de puternica a fost reactia credinciosilor cand, in aceasta atmosfera, apare edictul iconoclast din 726 al imparatului Leon III Isaurul. Pentru a da un suport actiunii sale, Leon al III-lea convoaca un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se pronunta impotriva icoanelor. Cum insa patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730) refuza sa semneze aceasta hotarare este depus si in locul lui este ales Anastasie, care semneaza hotararile acestui sinod iconoclast, "astfel edictul impotriva icoanelor nu era dat numai in numele imparatului, ci si al Bisericii".

Constantin V Copronimul (741-775), urmand calea tatalui sau, convoaca la 754 al doilea sinod iconoclast, care da opt anatematisme, atat impotriva cultului sfintelor icoane, cat si a zugravirii si folosirii lor. Paralel cu cresterea actiunii iconoclaste se intensifica actiunea de rezistenta iconofila. Nici una dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din Rasarit, n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului Anastasie, si cum situatia lor in pamant musulman le sustragea actiunii imparatului, ele au proclamat legitima vechea practica iconofila. Biserica apuseana se pronunta impotriva iconoclasmului printr-un sinod de la Roma din 731, atitudine in urma careia Italia centrala se rupe definitiv de Bizant.

Ortodoxia se restabileste si in Biserica Constantinopolului sub imparateasa Irina (797-802), care convoaca cel de al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea in 787. Chiar daca in secolul urmator are loc o a doua faza iconoclasta, pana ce o alta imparateasa, Teodora, va restabili Ortodoxia in 843, lupta era castigata de iconofili inca din 787. Prin op-ul sinodal, citit de Teodor, episcop de Taurianum, in cea de a VI-a sesiune, din 13 octombrie 787, a celui de al VII-lea si ultimul sinod ecumenic, nu numai ca Ortodoxia era restabilita, dar invatatura Bisericii se imbogatea cu o expunere explicita a teologiei icoanelor.

Unul dintre cei care au adus cea mai substantiala contributie la triumful Ortodoxiei impotriva ereziei iconoclaste a fost Sfantul Ioan Damaschin, ultimul Sfant Parinte din Rasarit, mort la anul 749. "Teologul icoanelor", cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris trei tratate impotriva ereziei iconoclaste dupa cum urmeaza: primul tratat intre anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, si 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat dupa depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; si al III-lea, imediat dupa al doilea. Sistematizator al teologiei Parintilor de pana la el, Sf. Ioan Damaschin isi baza invatatura sa pe intreaga traditie a Bisericii patristice. "La sfarsitul fiecarui tratat sunt aduse marturii din Parintii si scriitorii bisericesti pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul intai sunt citate 28 de marturii; la tratatul al doilea sunt reproduse marturiile din tratatul intai, plus 7 marturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de marturii, dintre care 9 sunt reproduse din primul si al doilea tratat". Sf. Ioan Damaschin "scrie tratatele sale despre apararea sfintelor icoane in care ofera aparatorilor credintei o baza teologica ce va fi reluata de teologii ortodocsi de dupa el", baza teologica pe care se va construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

Sfantul Ioan Damaschin - Notiunile de icoana si Inchinaciune

Marele dialectician crestin care a fost autorul "Fantanei cunostintei", cunoscand lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a inteles ca primul pas ce trebuie facut in aceasta directie este lamurirea si stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie sa intelegem prin termenul de "icoana" si prin cel de "inchinaciune". Daca astazi prin icoana intelegem indeobste reprezentarea grafica a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce si se aseamana cu un anumit prototip, dar de care se deosebeste in ceva. "Icoana este asemanare, care infatiseaza originalul - spune autorul celor trei tratate impotriva iconoclastilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoana si original, deoarece icoana nu se aseamana in totul cu originalul". Pornind de la ceea ce deosebeste originalul de icoana, autorul imparte icoanele in 6 grupe :

1) Icoana naturala: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatalui "deosebindu-se in aceea numai ca este cauzat: Tatal este cauza naturala, Fiul cel cauzat, pentru ca nu este Tatal din Fiul, ci Fiul din Tatal. Caci Fiul are din el - desi nu dupa el - aceeasi existenta, pe care o are Tatal, care l-a nascut".
2) Paradigmele divine care "sunt icoane si exemple ale lucrurilor ce vor fi facute" de Dumnezeu, in sfatul caruia "cele hotarate mai dinainte de el si cele ce aveau sa existe, in chip neschimbat, au luat forma si s-au infatisat in icoana inainte de devenirea lor".
3) "Al treilea fel de icoana este cel facut de Dumnezeu prin imitare, adica omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeasi fire cu ziditorul altfel decat prin imitare ?".
4) "Al patrulea fel de icoana este cel intrebuintat de Scriptura, care atribuie forme, figuri si chipuri celor nevazute si necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slaba idee despre Dumnezeu si ingeri, deoarece noi nu putem sa conitemplam pe cele necorporale fara de formele care sunt corespunzatoare naturii noastre".
5) Al cincilea fel de icoana se numeste acela care infatiseaza si schiteaza mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), ploaia de pe lana (Jud., VI, 40), toiagul (Numeri, XVII, 23) si vasul cu mana (Exod, XVI, 33) preinchipuiesc pe Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu. Sarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa si norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).
6) Al saselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtutii. In aceasta categorie se incadra icoana propriu-zisa pe care Sf. Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Traditiei in fata iconoclastilor.

Dupa ce stabileste felurile si intelesurile icoanei, autorul trece la a arata intelesul "inchinaciunii", termen la randul sau cu mai multe intelesuri :
1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de inchinaciune".
2) Inchinaciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor si slujitorilor Lui. Dupa cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) si Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au inchinat ingerului.
3) Inchinaciunea adusa locurilor lui Dumnezeu, dupa cum zice David: "Sa ne inchinam in locul, in care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17).
4) Obiectele afierosite lui Dumnezeu, dupa cum intreg Israelul se inchina cortului.
5) Acela potrivit caruia ne inchinam unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu si suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu.
6) Inchinaciunea data celor care conduc si stapanesc (Rom. XIII, 2).
7) Acela potrivit caruia se inchina robii stapanului si cei care au nevoie de ajutorul altora, binefacatorilor lor, dupa cum Avraam s-a inchinat fiilor lui Emor, cand a cumparat pestera dubla pentru mormant.

Din impartirea aceasta observam ca prin inchinaciune teologul icoanelor intelegea un anumit fel de relatii interpersonale pe care le claseaza dupa un anumit criteriu, aratand ca inchinaciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii si al smereniei". Ceea ce retinem este ca numai lui Dumnezeu ii datoriam inchinaciune pentru fiinta sa, adica adorare, pe cand inchinaciunea sau relatia pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai in functie de pozitia acestora fata de Dumnezeu, deci in fond si aceasta inchinare are directia tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relatie, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea pictarii si folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat impotriva icoanelor au invocat printre altele si motivul cum ca dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate si marginite in forme materiale. La aceasta autorul raspunsese in parte prin gruparea sensurilor notiunii de icoana, in care arata ca icoana oglindeste fidel prototipul, fara a-i repeta fiinta, numai in cazul primei grupe icoana are aceeasi fiinta ca si orginalul, Fiul ipositaziaza fiinta Tatalui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat invatatura despre posibilitatea pictarii si folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugravesc pe Dumnezeu nevazut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sf. Sava, nu ca nevazut, ci, ca pe unul care s-a facut vazut pentru noi prin participare la corp si sange. Nu zugravesc Dumnezeirea nevazuta, ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu".

Cat priveste mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit caruia Dumnezeu ar fi oprit in mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf. Ioan Damaschin arata ca o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denota necunoasterea exacta a Sfintei Scripturi. Autorul arata ca Scriptura uneste adorarea cu inchinarea, de unde intelegem ca in textul din decalog este oprita adorarea altor persoane sau lucruri in afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor inclinari spre idolatrie". Daca insa am vedea in textul respectiv oprirea oricarui fel de reprezentare a celor duhovnicesti ar insemna sa-L punem pe Dumnezeu in contradictie cu sine insusi, caci tot in Vechiul Testament El insusi poruncise lui Moise sa faca cortul marturiei (Exod XXXI, 1-6) in care erau reprezentati heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege nu are autoritate si asupra noastra, a celor de sub har, "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernamant si stim ceea ce poate fi infatisat si ceea ce nu poate fi infatisat in icoana". De altfel cel care a facut cel dintai icoana a fost insusi Dumnezeu, care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut si Cuvantul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, si chip cu totul asemenea al vesniciei Lui".

Pictarea si folosirea icoanelor ne apare nu numai indreptatita si bazata pe revelatie, ci si utila prin faptul ca astfel ne sunt mijlocite adevarurile mantuitoare. Asa "putem sa facem icoanele tuturor formelor pe care le-am vazut, le intelegem insa asa cum au fost vazute. Caci desi uneori prin intermediul ratiunii intelegem figurile, totusi ajungem la intelegerea acestora pe temeiul celor ce am vazut".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost impartiti in doua mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau atat folosirea, cat si cultul icoanelor, si 2) cei moderati care condamnau numai cultul icoanelor. Prima grupa reprezenta situatia din Bizant, schitata mai sus, iar cea de a doua reprezinta pe dusmanii icoanelor in Occident.

Chiar si iconoclastii cei mai radicali acceptau ca Sfintei Cruci si Sfintei Evanghelii sa li se aduca inchinare, dupa cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin ajunge foarte usor la a demonstra legitimitatea cultului Sf. icoane, aratand ca "daca ne inchinam chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne inchinam icoanei celui rastignit". Pe baza specificarii termenelor aratate mai sus, autorul ne spune ca "cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana", in acest caz icoana va fi cinstita si venerata, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului intrupat".

Dar aceasta n-ar insemna ca ne inchinam materiei din care este facuta icoana, ci "acelora care sunt infatisati de ea", tot asa "dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sf. Ioan Damaschin se conduce si de aceasta data de criteriul hristologic al demonstratiei sale, ceea ce avea sa-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu cauta sa demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mantuitorului, ci si al icoanei Sfintilor, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai imparatiei, mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna-mostenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7). Cum sfintii "sunt cu adevarat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de inchinaciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza ca au in ei pe cel prin fire demn de inchinaciune, in acelasi chip, in care fierul inrosit nu este prin fire cu neputinta de atins si arzator, ci pentru ca participa celui arzator prin fire. Ne inchinam deci Sfintilor, ca unora ce sunt slaviti de Dumnezeu, ca unora ce sunt facuti de Dumnezeu tematori potrivnicilor si binefacatori celor care se apropie de ei cu credinta; nu ne inchinam lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei si binefacatori, ci ca unor servi si slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin invatatura acestui frumos pasaj, Sf. Ioan Damaschin restabileste nu numai legitimitatea cultului Sfintilor in raport cu cultul Mantuitorului, ci si cultul icoanei sfintilor in raport cu cultul icoanei Mantuitorului. Definitia Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, aratand ca inchinarea datorata lui Dumnezeu se numeste adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclastilor ne indeamna "sa ne inchinam si sa ne adresam numai Ziditorului si Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi inchinat. Sa ne inchinam si Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului intrupat. Sa ne inchinam si sfintilor, ca prietenilor alesi ai lui Dumnezeu si ca unora ce au dobindit deplina incredere pe langa El".

De remarcat ca autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare si cel datorat sfintilor in general. In acest context este justificata aceasta nedeosebire pentru ca se are in vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de inchinare prin firea Sa, iar pe de alta parte, cultul datorat creaturilor, intre care intra si Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de inchinaciune numai prin relatia lor cu Dumnezeu.

Sfantul Ioan Damaschin - Rolul icoanelor in cult

Daca cultul si folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifica atunci cand avem in vedere rolul sfintelor icoane in cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodata si motivul forte care impune icoana in evlavia crestina. Acest rol are un dublu aspect : a) instructiv-educativ si b) harismatic.

a) Instructiv-eduaativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum cand cultul ei fusese atacat de iconoclasti, dar uzul icoanelor era vechi in Biserica, impus mai ales pentru folosul sau didactic. Invocand texte mai vechi, mai ales din Parintii capadocieni, care au evidentiat acest aspect al importantei icoanelor in cult, Sf. Ioan Damaschin precizeaza ca "icoanele sunt carti pentru cei nestiutori de carte si cronici care vorbesc neincetat, ai cinstirii sfintilor, instruind fara cuvinte pe cei care le vad si sfintind vederea. Nu am prea multe carti - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - si nici nu am timp liber spre a citi , intru insa in biserica, spitalul obstesc al sufletelor, inabusit de ganduri ca de niste spini, podoaba picturii ma atrage sa nu uit, imi desfateaza vederea ca o livada si, pe nesimtite, marirea lui Dumnezeu patrunde in suflet. Am privit rabdarea mucenicului, rasplata cununilor si ma aprind ca prin foc cu dorinta de a-l imita. Cazand la pamant ma inchin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului si ma mantui". Este schitat aici intr-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele isi indeplinesc rolul instructiv prin faptul ca ne pun mereu in fata faptele trecute, minunile sau virtutile "spre slava, cinstea si cunoasterea celor care au invins si s-au distins in virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ : "Ca sa evitam cele rele si sa ravnim virtutile".

Rolul icoanelor n-are numai o directie umana, ci in acelasi timp el are si o directie spre Dumnezeu, caci "sunt facute spre slava Lui si a Sfintilor Lui, spre ravnirea virtutii si evitarea viciului si spre mantuirea sufletelor".

b) Harismatic. - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a largit dezbaterea, legand foarte abil problema cultului si a folosirii icoanelor, in legatura cu rolul jucat de riturile si obiectele sensibile in opera mantuirii si a sfintirii noastre, de problema posibilitatii sfintirii si ridicarii materiei la o stare supranaturala". Este adevarat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentala, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfantului Ioan Damaschin, in ele este abia atinsa aceasta problema si asa destul de sensibila.

Asa cum se da har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictati pe icoane", tot asa "daca cel zugravit este plin de har, participa si icoanele la har in masura credintei".
Prin aceasta se contureaza deplin pozitia si rolul icoanelor in cultul crestin din totdeauna, in cadrul caruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ si harismatic, devenind "un mijloc de comuniune intre cel care se roaga si Dumnezeu, Fecioara sau sfinti" .

Din perspectiva secolelor care au trecut si care au confirmat ortodoxia invataturii autorului celor trei tratate impotriva iconoclasilor, este foarte usor sa apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a tinut sa specifice ca invatatura sa este "traditia Bisericii", afirmatie justificata mai ales de bogatele citate din Sfintii Parinti cu care se incheie fiecare tratat.

Prin invatatura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana in cultul Bisericii, unde ea exista de la inceput, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, dupa criteriile Revelatiei din Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Icoana reprezinta una dintre functiile materiei de a mijloci intelegerea celor nevazute, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care stiu sa citeasca, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care n-ar sti sa citeasca, de a face vii in mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfintilor, spre a ne indemna la a-i imita, spre a mijloci harul mantuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta invatatura, teologul icoanelor lasa Bisericii truda vietii si rodul evlaviei lui, incheind prin moartea sa perioada patristica, aceea care a dat crestinatatii pe marii si neintrecutii ei aparatori. Prin hotararea dogmatica a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat si oficializat invatatura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane in cultul crestin. Aceasta invatatura se bucura si astazi de aceeasi valabilitate in Biserica Ortodoxa.

In lumina spiritului ecumenist, din perspectiva caruia sunt astazi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni crestine, dintre care unele n-au mai pastrat integritatea cultului crestin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia ca precizarile facute de Sf. Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai ca justifica practica ortodoxa a cinstirii icoanelor, ci o si impun acolo unde a fost inlaturata.

Pr. Prof. Viorel Ionita

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/cuviosul-ioan-damaschin/sfantul-ioan-damaschin-aparator-cultului-sfintelor-icoane-69559.html

sâmbătă, 16 februarie 2013

Cinstirea Icoanelor.



Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Saptelea Sinod Ecumenic, "Daca unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit si i-a produs lacrimi, cu atat mai mult ea va aduce cainta si-i va face bine celui simplu si needucat".

Crestinii se roaga în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane
Crestinii ortodocsi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba moderna.

Crestinii ortodocsi venereaza icoanele, ceea ce înseamna ca le respecta pentru ca sunt obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi reprezinta. Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezinta aceaasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venereaza tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag.

Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi saruta salul de rugaciune înainte sa si-l puna si saruta Tora înainte sa o citeasca în sinagoga. Cu siguranta Iisus a facut la fel, înainte sa citeasca Scriptura în sinagoga.Primii crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajulul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfantului Apostol Ioan, si al carui martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au cautat sa-l influenteze pe magistratul roman sa nu le dea voie sa ia trupul Sfantului Martir

Icoana este o reprezentare în pictura a persoanei pe care o cuprinde icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferitilor sfinti pe care îi cinsteste Biserica, deci este o aducere în constiinta credinciosilor, prin mijloacele picturii, a persoanei catre care ne este cinstirea. Trebuie de precizat de la început si pentru totdeauna, ca noi nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim icoana ca reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis icoana, ci cinstim pe cel pe care îl prezinta icoana.

Fara îndoiala ca nu se poate face abstractie si de icoana ca obiect, dar noi când zicem ca suntem cinstitori de icoane, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi reprezinta icoanele, nu ne gândim la icoana în sine. Cinstim o icoana, cinstim icoana Mântuitorului, cinstim icoana Maicii Domnului si asa mai departe.

Icoana este si un mijloc de legatura între persoana pe care o prezinta icoana si între credinciosul care sta în fata icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate în sine, ci ultima realitate este persoana reprezentata pe icoana, iar icoana este prima realitate care ne duce la persoana reprezentata pe icoana.

sâmbătă, 2 februarie 2013

HRANA PENTRU SUFLET: Sfintele icoane nu sunt idoli !

HRANA PENTRU SUFLET: Sfintele icoane nu sunt idoli !

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Sfintele icoane nu sunt idoli !



Ce este o icoană?

O icoană este o imagine (de obicei bi-dimensională) reprezentând pe Domul Iisus Hristos, sfintii, îngerii, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii.

Sf. Grigore Dialogul (Papa al Romei la aprox. 590-604), vorbea despre icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeti:

"Ceea ce scrisul prezinta cititorilor, imaginea prezinta celor neînvatati care o privesc, caci în ea si cei ignoranti vad ce ar trebui sa urmeze; în ea pot citi analfabetii" (Epistola catre Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).

Celor care sugereaza ca acest fapt nu mai este relevant în epoca noastra le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem în epoca noastra, într-un segment major al populatiei... copiii.

Icoanele ne ridica mintile de la cele pamântesti la cele ceresti. Sf. Ioan Damaschinul a scris, "prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a ceea ce este divin si spiritual". Prin pastrarea memoriei celor pictati în icoane, suntem inspirati sa-i imitam. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe langa o icoana cu Avraam care-l jertfea pe Isaac "fara sa verse lacrimi". Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Saptelea Sinod Ecumenic, "Daca unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit si i-a produs lacrimi, cu atat mai mult ea va aduce cainta si-i va face bine celui simplu si needucat".

Se închina ortodocsii la icoane?

Crestinii ortodocsi se roagă în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.

Fac icoanele minuni? 

Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, sa încercam mai întâi sa raspundem la câteva întrebari: Facea chivotul legamantului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca sarpele de arama pe cei muscati de serpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Imparati 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi si au scos draci (Fapte 19:12)?

Raspunsul la aceste întrebari este DA, într-un anumit fel. Totusi, ca sa fim mai corecti, Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului si a sarpelui de arama, avem de-a face cu imagini prin care s-au facut minuni. Dumnezeu a facut minuni prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfant si prin lucruri care au fost doar atinse de un sfant. De ce? Pentru ca Dumnezeu cinsteste pe cei ce Il cinstesc (1 Samuel 2:30), Îsi gaseste placerea în a face minuni prin sfintii Lui, chiar si pe aceste cai indirecte. Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa surprinda pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfant, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevarul ca Dumnezeu lucreaza prin lucruri materiale înseamna a cadea în Gnosticism.

Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinsteste pe cei ce-L cinstesc.

Care este diferenta dintre închinare si venerare?

Crestinii ortodocsi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba moderna.

Crestinii ortodocsi venereaza icoanele, ceea ce înseamna ca le respecta pentru ca sunt obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi reprezinta. Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezinta aceaasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venereaza tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag.

Acesta a fost felul de gândire al celui de al Saptele Sinod Ecumenic, care a decretat în al sau Oros:

"Acesta fiind cazul, urmand calea împarateasca si învatatura de inspiratie divina a Sfintilor Parinti si a Traditiei Bisericii sobornicesti - caci noi stim ca este inspirata de Duhul Sfant, care se afla în ea - decidem în mod corect si dupa o lunga examinare, ca asemenea Crucii sfinte si datatoare de viata, la fel sfintele si pretioase icoane pictate în culori si impodobite cu pietre pretioase sau cu alta materie avand acelasi scop (epitedeios) sa fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte si haine sfinte, pe pereti si pe strazi, indiferent daca ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu si Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfintilor. Caci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnati sa ne închinam sarutând imaginea si sa ne marturisim veneratia (proskenesin), nu adevarate închinare (latreian) care, dupa credinta noastra este cuvenita numai naturii divine, dar în acelasi fel veneram imaginea Crucii celei scumpe si datatoare de viata, Sfânta Evanghelie si alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tamaie si lumanari, dupa obiceiurile înaintasilor nostri. Caci cinstea data imaginii se adreseaza prototipului, iar persoana care venereaza o icoana venereaza pe cel reprezentat de ea. Într-adevar, aceasta este învatatura Sfintilor nostrii Parinti, si Traditia Sfintei Biserici sobornicesti care a dus Evanghelia de la un capat la celalalt al pamântului."

Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi saruta salul de rugaciune înainte sa si-l puna si saruta Tora înainte sa o citeasca în sinagoga. Cu siguranta Iisus a facut la fel, înainte sa citeasca Scriptura în sinagoga.Primii crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajulul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfantului Apostol Ioan, si al carui martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au cautat sa-l influenteze pe magistratul roman sa nu le dea voie sa ia trupul Sfântului Martir

"ca nu cumva, s-a spus, ei sa renunte la cel rastignit si sa înceapa sa se închine la acesta. Aceasta s-a facut la îndemnul iudeilor, care au urmarit si când era sa-l luam din foc, ei nestiind ca era imposibil pentru noi sa renuntam la Hristosul care a suferit pentru mântuirea întregii lumi - desi fara pacat - sau sa ne închinam altuia. Caci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinam, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici si imitatori ai Domnului care merita aceasta pentru neegalata lor dragoste fata de Împaratul si Învatatorul lor... Atunci sutasul, vazand impotrivirea iscata de iudei, l-a pus în mijloc si l-a ars dupa obiceiul lor. Dupa aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de pret decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul curat, si le-am asezat într-un loc potrivit; unde Domnul ne va îngadui sa ne adunam dupa cum putem, cu bucurie, si sa sarbatorim martirajul lui aducandu-ne aminte de cei care s-au luptat deja si pregatindu-i pe cei care vor avea de luptat" (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3).

Nu interzice Porunca a Doua icoanele? Se pune întrebarea ce înseamna "chipul cioplit" în Porunca a doua? O întelegere literala ar însemna ca toate imaginile din Templu calcau aceasta porunca. Cea mai buna metoda sa aflam ce însemnau cuvintele evreiesti folosite aici este sa aflam ce însemnau ele pentru evrei. Când acestia au tradus-o în greaca, au folosit cuvantul "eidoloi", adica "idoli". Cuvantul evreiesc pesel nu este niciodata folosit cu privire la imaginile din Templu. Este deci clar ca pasajul se refera la imagini pagâne, si nu la imagini în general. Sa privim cu atentie pasajul din Scriptura:

"Să nu-ţi faci chip cioplit (adică idol), nici o înfătisare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pamânt sau în apele mai pe jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor si sa nu le slujesti (închini)." (Exod 20:4-5a).

Dacă interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu calcau aceasta porunca. Daca însa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare. Mai mult decât atât, daca textul se refera la toate imaginile, atunci chiar si carnetul meu de conducere este un idol si o încalcare a acestei porunci. Una din doua: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli. Lasând de o parte pentru moment semnificatia cuvintelor "chip cioplit", sa vedem ce ne spune de fapt textul. Sa nu faci x, sa nu te închini la x, sa nu slujesti la x. Daca x = imagine, atunci însusi Templul calca porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanele ortodoxe nu calca porunca. Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfatisari ale lui Dumnezeu? Cum putem deci admite icoane ale lui Hristos? Acest pasaj îi învata pe evrei sa nu-si faca o înfatisare falsa a lui Dumezeu, pentru ca nu L-au vazut; dar noi, crestinii credem ca Dumnezeu S-a întrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem înfatisa "ce am privit" (1 Ioan 1:1). Dupa cum a spus Sf. Ioan Damaschinul:

"În vechime, Dumnezeul neîntrupat si nemasurat nu a fost niciodata înfatisat. Dar acum ca Dumnezeu a fost vazut în trup si a vorbit cu oamenii, acestia pot face o înfatisare a lui Dumnezeu asa cum L-am vazut. Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine si S-a coborât sa locuiasca în materie, care mi-a pregatit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta sa cinstesc aceasta materie care mi-a daruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu."

Având în vedere împotrivirea iudeilor fata de imagini, cum au putut primii crestini sa accepte icoane? Icoane pot fi gasite nu numai în catacombele crestine, ci si în cele evreiesti din aceleasi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreiesti bine pastrate de la Dura-Europos, un oras distrus de persieni în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne da o idee cât de recente ar fi putut fi). Uneori, în mod gresit, conceptiile lui Iosefus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioada. Unul din textele mult citate este acela care se refera la rascoala care a avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului. Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloti. Iosephus, care povesteste aceste evenimente, a fost el însusi unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor. El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l- a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însa ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca romanii o plasasera pe poarta Templului. Conceptile lui Iosephus erau atât de extreme încât el considera ca pâna si înfatisarile de animale de pe Marea de Arama din Templul lui Solomon ar fi fost pacatoase (Antichitati VIII,7,5). Atitudinea generala a iudeilor fata de arta religioasa nu era de fapt atât de iconoclasta. În Talmudul palestinian gasim scris (în Abodah Zarah 48d) "În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început sa picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit" si "În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început sa creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit". Targumul Pseudo-Ionatan repeta porunca împotriva idolilor, dar adauga, "o coloana cioplita cu imagini si înfatisari poti sa-ti faci, dar sa nu te închini la ele". Cele mai vechi scrieri evreiesti pe care le avem contin ilustratii. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemanatoare cu cele gasite la sinagoga din Dura Europos (si cu cele din biserica aflata alaturi de aceasta sinagoga) care a fost îngropata în secolul al treilea, când persienii au distrus orasul (vezi "Escavatiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale si de Academia Franceza de Inscriptii si Litere", Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling). Este demn de remarcat ca cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament si icoane ale lui Hristos. Predominanta scenelor din Vechiul Testament arata ca aceasta nu era o practica pagâna introdusa de anumiti convertiti, ci una evreiasca, adoptata de crestini. Daca icoanele sunt atât de importante, cum de nu le gasim în Scriptura? De fapt le gasim în Scriptura - si înca în multe locuri! Observati cât de frecvente erau ele în Cort si apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi:

Pe chivot - Ex. 25:18

Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1

Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31

Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Imparati 6:23

Pe pereti - 1 Imparati 6:29

Pe usi - 1 Imparati 6:32

Pe alte lucraturi din Templu - 1 Imparati 7:29,36 Existau deci icoane încotro îti întorceai ochii. Chiar daca admintem ca icoanele sunt un fel de Scriptura, unde era scris evreilor sa le venereze? Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se porunceste "Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, caci este Sfânt!”. Sa observam ca aici cuvântul “închinare” este acelasi cu cel folosit în Exodul 20:5, unde ni se porunceste sa nu ne închinam la idoli. Ce este "asternutul picioarelor Lui"? În 1 Cronici 28:8, David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt - ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul Legamântului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tau de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!" Este interesant ca aceasta expresie este folosita în slujba din biserica referitor la Cruce, si legatura nu este întâmplatoare - pentru ca pe Chivot, între heruvimi se afla capacul ispasirii, peste care era stropit sângele jertfelor pentru pacatele poporului (Exod 25:22, Levitic 16:15). Nu a fost Sarpele de Arama distrus tocmai pentru ca poporul îl venera? Daca te uiti atent la pasajul acesta (2 Împarati 18:4), observi ca Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl respecta, ci pentru ca îl transformasera într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan. Nu au existat oare iconoclasti în biserica, chiar înaintea protestantilor? Atunci când discutam despre icoane este important sa avem în vedere ca doua chestiuni separate sunt adesea confundate: 1. Ne este permis sa facem sau sa posedam icoane? 2. Ne este permis sa le veneram? Din Vechiul Testament este clar ca raspunsul la amândoua este DA. Protestantii se opun venerarii icoanelor, dar de obicei nu se opun oricaror imagini, altfel nu ar avea carti ilustrate, televizoare sau tablouri. În afara de grupul Amish, cu greu poti gasi un alt grup protestant care sa se opuna în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestantii se opun de obicei venerarii imaginilor, dar este interesant ca, daca ar fi consecventi, argumentele si dovezile aduse de ei se potrivesc oricaror imagini. Iconoclastii, adesea citati de protestanti, aveau de fapt o ideologie opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toti cei care "îndraznesc sa înfatiseze… cu materiale si culori…” pe Hristos sau pe Sfinti – protestantii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei au mai anatemizat si pe cei care “nu marturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevarata Nascatoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura vazuta sau nevazuta, si nu cauta, printr-o credinta sincera, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat si pe “oricine care neaga folosul pomenirii Sfintilor” (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestantii s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclastilor decât ortodocsii. Protestantii aproba faptul ca iconoclastii se opuneau venerarii icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problema pentru iconoclasti. Ei se împotriveau venerarii icoanelor pentru ca se împotriveau icoanelor. Ei nu se opuneau venerarii altor obiecte sfinte – de fapt venerau Crucea fara nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul crestinismului rasaritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago Press, 1974, p.110). Protestantii mai citeaza anumiti parinti ai bisericii ca sa-si sustina pozitia. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât sa respinga idolatria, si nu au nimic de-a face cu icoanele. În putinele cazuri în care sensul ar parea sa fie acesta (unele scrieri continând adaugiri facute chiar de iconoclasti), o interpretare consecventa ar cere respingerea oricaror imagini (nu numai a icoanelor din biserica). Nici unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerarii. Canonul Sinodului din Elvira este adesea citat în sprijinul pozitiei iconoclaste. În canonul 36, se declara, "Se stabileste ca în biserici sa nu fie picturi, pentru ca ceea ce este adorat nu poate fi pictat pe pereti". Chiar si protestantii admit ca întelesul acestui canon nu este atât de clar cât s-ar parea. Nu se stie care a fost cauza acestui canon, nici ce încerca el sa previna, fapt recunoscut chiar si de protestanti:

"…(canonului 36 al sinodului din Elvira) nu i se poate da prea mare importanta, rostul lui nefiind cunoscut" (Edward James Martin, O istorie a controversei iconoclaste, London: Society for the Promotion of Christian Knowledge, 1930, p.19)

Prin cuvintele folosite, acest canon nu poate fi interpretat ca o condamnare generala a imaginilor. Nu este clar ce se interzicea si, mai ales, de ce. Diferitele interpretari variaza de la o interdictie a imaginilor în biserica, pâna la încercarea de a feri icoanele de pagâni (posibil, dat fiind ca acest sinod s-a întrunit în timpul persecutiilor). În oricare caz, se stie ca icoanele au fost folosite în bisericile spaniole atât înainte, cât si dupa acest sinod, fara nici un fel de controverse cunoscute. În orice caz, sinodul a fost unul local, niciodata proclamat la nivel ecumenic.

Scrisă de părintele John Whiteford.

Doamne ajută să ne fie spre folos duhovnicesc şi spre luminarea minţii!

vineri, 1 februarie 2013

DESPRE SFANTA TREIME





95. Pentru ce numim, in articolul I din Simbolul Credintei, pe Dumnezeu, "Tatal" ?

Dumnezeu este unul dupa fiinta Lui. Descoperirea dumnezeiasca ne invata, insa, ca acest Dumnezeu, unul dupa fiinta, este in trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sf. Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca. Cuvantul "Tatal" din Simbolul Credintei, ne arata prima persoana a Sf. Treimi. El arata insa si legatura filiala pe care noi, credinciosii, o avem cu El, caci El este "Tatal nostru", asa cum spunem la inceputul Rugaciunii Domnesti.

96. Se vorbeste in Sf. Scriptura despre aceste trei persoane sau ipostase ale singurului Dumnezeu?

In Sf. Scriptura se vorbeste in multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Pomenim numai cateva : In Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatal se adreseaza celorlalte persoane ale Sf. Treimi: "Sa facem om dupa chipul nostru si dupa asemanare" (Facere I, 26). In vedenia lui Isaia, ingerii "strigau unut catre altul si ziceau: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin este tot pamantul de marirea Lui (Isaia VI, 3). In Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au aratat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi: Tatal, aratand lumii pe Fiul si Binecuvantandu-L, Fiul primind botezul de la Ioan, iar Sf. Duh coborand asupra Fiului, in chip de porumbel (Matei III, 16-17 Luca III, 21-22; Ioan I, 32; XVII, 25-26). Trimitind pe Sf. Apostoli la propovaduire, Mantuitorul le spune: "Drept aceea, mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf Duh" (Matei XXVIII, 19).

97. Sf. Traditie marturiseste existenta Sf. Treimi?

Traditia primelor trei veacuri marturiseste fara sovaiala credinta in existenta Sf. Treimi. Au marturisit cu caldura despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf. Policarp, Aristide, Sf. Justin, Atenagora, Sf. Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Parinti ai veacurilor IV si V s-au rezemat neintrerupt pe aceasta traditie, in toiul luptelor lor, contra arianismului. Se pot cita in aceasta privinta, mai ales Sf. Atanasie, Sf. Epifanie, Sf. Ilarie si Fer. Augustin. "In unitatea firii sunt trei persoane", zice TERTULIAN. "O singura Dumnezeire si un singur Dumnezeu in trei ipostasuri", declara SF. ATANASIE.

98. Cele trei persoane sau trei ipostasuri, pot fi intelese ca trei Dumnezei?

Cele trei persoane dumnezeesti nu se inteleg ca persoanele omenesti, ci in felul in care ne arata Mantuitorul in Evanghelia dupa Ioan, cand zice: "Eu si Tatal una suntem" (Ioan X, 30). Legatura Tatalui cu Fiul si a Fiului cu Mangaietorul (Sf. Duh) uneste pe cei trei unul cu altul. Acesti trei sunt una, nu unul dupa cuvantul: "Eu si Tatal una suntem" una dupa unitatea fiintei, nu dupa unitatea numarului. Cele trei ipostase, zice SF. GRIGORIE TEOLOGUL, sunt o singura Dumnezeire si "O singura Fire in trei proprietati, intelegatoare, desavarsite, existand prin ele insele; deosebite in numar, dar nu deosebite in Dumnezeire". Acelasi Sfant Parinte explica felul unirii ipostaselor astfel : "Se deosebesc fara sa se imparta, ca sa zic asa, si se unesc deosebit. Unul in trei este Dumnezeirea si trei fac una". Nu sunt, deci, trei Dumnezei.

99. Care e legatura ipostaselor intre ele?

Desi mare taina, lucrul acesta a fost lamurit pe larg de Sf. Parinti. Sf. CHIRIL al Alexandriei ne spune ca Firea dumnezeiasca, simpla si necompusa, e largita de insusirile ipostasurilor si de deosebirile de persoana si de nume. In fiecare persoana se intelege intreaga Fire impreuna cu insusirea ei, adica cu ipostasul. Ramane fiecare ceea ce este, avand in sine si pe celelalte, prin unirea fireasca cu ele. Tatal este in Fiul si in Sf. Duh. De asemenea si Fiul si Sf. Duh. se afla in Tatal si in ceilalti doi.

100. Cele trei ipostasuri voiesc si lucreaza separat, sau la un loc?

Sf. IOAN DAMASCHIN spune ca fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc si nu lucreaza aparte, separat si deosebit, ci impreuna, Sf. Treime e o singura fire, o singura vointa, o singura lucrare, o singura putere, o singura autoritate, pentru ca e o singura Dumnezeire.

101. Ce au impreuna si ce au deosebit persoanele Sf. Treimi ?

Tatal, Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea de a fi nefacuti si Dumnezeirea. Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea ca sunt din Tatal. Tatal este nenascut, Fiul este nascut, Sf. Duh este purces.

102. Prin ce se deosebeste mai de aproape Tatal?

Tatal este nenascut. El nu primeste existenta de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte doua persoane. Dumnezeu e Tata din veci. El nu este insa tata in felul omenesc. El n-a inceput sa fie Tata in timp, dupa implinirea varstei, odata cu aparitia puterii de a naste, asemenea oamenilor si celorlalte vietuitoare. Dumnezeu e Tata deodata cu vesnicia. El e, deci totdeauna Tata.

103. Prin ce se deosebeste mai de aproape Fiul ?

Fiul este nascut, este Unul-nascut, fiind impreuna vesnic cu Tatal si deofiinta cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului si de totdeauna. El nu si-a inceput candva existenta, ci de cand e Tatal e si Fiul. Si cand gandim la Tatal, gandim si la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e nascut din Tatal, dar nu printr-o nastere omeneasca, nici constransa, ci printr-una voita si fireasca. E o nastere necuprinsa de mintea omeneasca. Fiul si Tatal sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca vesnicie, ca vointa, ca lucrare, ca bunatate etc, dar se deosebesc ca ipostase : unul e nascut, pe cand celalalt e nenascut; in aceasta privinta, Tatal este izvorul si cauza Fiului. Fiul se deosebeste, apoi, si de Tatal si de Sf. Duh, prin aceea ca El si-a luat asupra-si lucrarea mantuirii. Numele propriu al Fiului este Cuvintul. El se numeste si intelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvintu!, Stralucirea si Chipul Tatalui ".

104. Prin ce se deosebeste mai de aproape Duhul Sfant?

Duhul Sfant purcede din Tatal, Cum spune insusi Mantuitorul: "Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul adevarului, care de la Tatal purcede, acela va marturisi pentru Mine (loan XV, 26). Insusirea lui personala este de a fi purces din Tatal si de a se face cunoscut dupa Fiul si impreuna cu acesta. El e sfintenia insasi si prin aceasta izvorul Sf. Har, care desavarseste opera Mantuitorului, dupa inaltarea Sa la cer: "Iar cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va povatui pe voi la tot adevarul... Acela pe mine ma va slavi, ca din al Meu va lua si va vesti voua" (Ioan XVI, 13-14).

http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/invatatura-credinta-ortodoxa/despre-sfanta-treime-80549.html

duminică, 27 ianuarie 2013

CULTUL SFINTELOR ICOANE



INVATACELUL: Unii crestini se mira ca noi ne inchinam la icoane.

PREOTUL: Sfanta Scriptura opreste inchinarea la chipuri cioplite si la alte asemanari vazute (Ies., 20, 4; Lev., 26, l ; Deut., 5, 8; Fapte, 7, 9). Dar prin aceasta opreste numai inchinarea intemeiata pe socotinta ca chiar aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adica opreste inchinarea la idoli. Nu opreste insa cinstirea unor semne si infatisari ale lui Dumnezeu si ale sfintilor, cand aceasta cinstire nu ramane in materia din care sunt facute, ci duce gandul nostru la Dumnezeu, de la sfantul cel inchipuit de ea. Am vazut cinstirea ce se da unor braie si stergare de pe trupul apostolului Pavel. In Vechiul Testament se vorbeste despre doi Heruvimi sculptati, asezati deasupra chivotului Legii sau in covoarele din locasul sfant (Ies., 25, 18-22 ; 26, 32). Inaintea lor se tamaia si se faceau inchinaciuni (Ios” 7, 6). Precum ne ajutoram de cuvant ca sa ne ridicam la cele mai presus de cuvant, tot asa ne folosim si de icoana, ca sa ne ridicam mai presus de icoana. Si precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru sa se sfinteasca prin cuvinte curate, asa vrea ca si vederea noastra sa se sfinteasca prin icoane cuvioase, ca sa patrunda in suflet gandiri curate prin amandoua aceste simtiri superioare.

INVATACELUL: Dar se spune ca nu trebuie sa ne inchinam icoanelor, pentru ca Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricat de pretios ar fi materialul din care sunt facute si oricat de artistic ar fi executate. Caci Apostolul Domnului graieste lamurit: “Daca suntem neam al lui Dumnezeu, nu trebuie sa credem ca dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau ca marmora cioplita de mestesugul si de gandirea omului” (Fapte, 17, 29).

PREOTUL: Aici nu cultul sfintelor icoane se inlatura, ci intelegerea gresita a paganilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia, cioplita artistic, a chipurilor de idoli reprezentand pe zeii paginilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai aceasta vrea sa le arate invatatilor atenieni, in cuvantarea sa din Areopag, ca daca noi, oamenii - dupa cum si ei insisi credeau - “suntem neam al lui Dumnezeu”, adica avem suflet imaterial care este chipul lui Dumnezeu in noi, de aici putem deduce ca Dumnezeu este si El imaterial ca si sufletul nostru pe care il avem de la El si dupa care suntem inruditi cu El. Dumnezeu nu poate fi socotit identic, si nici confundat, cu materia unor statui de zei ca cele din templele pagane ale Atenei. Ci trebuie sa spunem ca Dumnezeu este strain fata de orice materie si de aceea este de neinteles a-L confunda cu o statuie oarecare, oricat de pretios ar fi materialul din care este turnata si oricat de geniala ar fi creatia artistului care a executat-o.

In Ortodoxie sustinem intocmai acest adevar. Avem icoane sfintite, de aur, de argint etc., executate cu maiestrie si cu talent, dar nu sustinem deloc ca Dumnezeu este identic si omogen cu argintul icoanei care-I infatiseaza chipul. Noi invatam ca exista un singur Dumnezeu, iar sfintele icoane ne reprezinta chipul Tatalui, care e Fiul, ori pe Tatal ca pe un parinte ceresc, ori pe sfinti, ori evenimente din viata Mantuitorului sau a Bisericii. Ele au deci un rol ajutator in rugaciunea credinciosului si uneori il ajuta sa inteleaga sensuri ale invataturii crestine. Astfel, in Biserica Ortodoxa icoana are rol pedagogic, ea fiind rezultatul si mijlocul raspandirii invataturii noastre despre Dumnezeu.

INVATACELUL: Bine, dar icoanele, ca si idolii, fiind simple obiecte materiale, neputincioase, Dumnezeu a osandit pe cei ce nadajduiesc vreun ajutor de la ele, caci zice psalmistul: “Idolii neamurilor sunt argint si aur, lucruri de maini omenesti. Gura au si nu vor grai, ochi au si nu vor vedea, urechi au si nu vor auzi, caci nu este duh in gura lor. Asemenea lor sa fie toti cei ce ii fac pe dansii si se incred in ei” (Ps. 134, 15-18; 113, 12-16).

PREOTUL: Citatul acesta se refera numai la idoli. Daca cei doi Heruvimi din Vechiul Testament, precum si chipurile de Heruvimi cusute pe catapeteasma de acolo, au fost poruncite de Insusi Dumnezeu, nu este cu putinta ca sfintele icoane sa fie oprite de El. Si daca cei ce au cinstit si s-au inchinat chipurilor Heruvimilor in Testamentul Vechi, la porunca directa a lui Dumnezeu, chiar atunci cand idolatria era foarte aspru condamnata, n-au putut cadea nicidecum in osanda, atunci nu pot fi osanditi nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, intr-adevar, sunt neputinciosi, dar sfintele icoane adeseori au dat dovada ca au in ele putere dumnezeiasca de a face minuni, punand in uimire uneori o lume intreaga; insusi acest fapt este foarte graitor in privinta atitudinii pe care trebuie sa o avem fata de sfintele icoane.

INVATACELUL: Am auzit pe unii spunand ca cinstirea lui Dumnezeu in icoane - si mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele - ar fi ceva paganesc, pentru ca numai paganii si-au facut asemanari ale lui Dumnezeu in diferite feluri si li s-au inchinat, dupa cum ne marturiseste apostolul Pavel: (Paganii) “au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricacios intru asemanarea chipului omului stricacios si a pasarilor si a dobitoacelor cu patru picioare si a taratoarelor” (Rom., l, 23). Or, este absurd sa ne intoarcem la idoli sau la un astfel de paganism.

PREOTUL: Aici este vorba de idoli si de ratacirea paganilor relativ la credinta lui Dumnezeu, iar nu la sfintele icoane ale crestinilor, care sunt cu totul altceva, in sfintele icoane, crestinii niciodata nu L-au inchipuit pe Dumnezeu ca stricacios sau ca animal cu patru picioare sau ca tarator, ci, dimpotriva, L-au zugravit asa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, crestinii si-au facut o idee mai clara si mai precisa despre adevaratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost intotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adancirea evlaviei, mai ales la nestiutorii de carte, dar si la oricare om. Prin aceasta, si artistii pictori si-au pus talentul in slujba si marirea lui Dumnezeu, Care i-a inzestrat pe ei.

INVATACELUL: Dumnezeu nu poate fi vazut de oameni; de aceea nimeni nu stie cum este El si nu-I poate zugravi fata in icoane sau sa faca o asemanare a chipului Sau cel adevarat, caci Domnul a zis: “Nu poate omul sa vada fata Mea si sa fie viu” (Ies., 33, 20), iar Evanghelistul, la fel, a zis: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” (Ioan, 1, 18; I Ioan, 4, 12). Apostolul a zis, de asemenea: “Cel ce singur are nemurirea (Dumnezeu) si locuieste intru lumina cea neapropiata, pe Care nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici poate sa-L vada, Lui cinste si stapanire vesnica, Amin !” (I Tim., 6, 16).

PREOTUL: Este adevarat ca pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea in fiinta Sa, asa cum este, deoarece El este Duh (Ioan, 4, 24), nevazut ochiului material al omului si este nemarginit, incat nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru ca tot ceea ce tine de om este limitat, finit, iar Dumnezeu este infinit. De aceea, nu-i de mirare ca este cu neputinta a-L vedea cineva asa cum este. Arhiereii Vechiului Testament, cand intrau o data pe an in Sfanta Sfintelor, unde Se arata in locasul Sau vazut (in templu), tamaiau mult, potrivit unei randuieli dumnezeiesti, ca sa nu vada cumva pe Dumnezeu si sa moara (Ies., 30, 10 ; Lev., 16, 2, 12-13). Cei trei apostoli au cazut la pamant atunci cand Iisus Hristos, pe muntele Tabor, Si-a aratat stralucirea dumnezeirii in trupul Sau (Matei, 13, 6) ; strajerii de la Mormantul Domnului au cazut la pamant, “s-au facut ca niste morti”, cand au vazut ingerul Domnului coborat deasupra mormantului (Matei, 28, 4). Apostolul Pavel a cazut orbit la pamant, cand a auzit glasul lui Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte, 9, 3-8). Astfel, pentru oamenii muritori si marginiti, vederea lui Dumnezeu a ramas o imposibilitate.

Totusi Biblia - si chiar istoria - ne marturiseste ca au existat teofanii, hristofanii sau pneumatofanii (cazuri cand Dumnezeu, Hristos ori Duhul Sfant S-au aratat). Este cumva o contrazicere intre aceste aratari si cele spuse mai sus, ca Dumnezeu nu poate fi vazut de oameni ? Nu !

Caci daca oamenilor le este cu neputinta a vedea vreodata fiinta lui Dumnezeu, in schimb, Dumnezeu Se poate face vazut ochiului si mintii omenesti in diferite chipuri sau sub diferite forme, fara ca omul sa moara. Astfel :

Pe Dumnezeu-Tatal L-a vazut Avraam in chipul a trei calatori la stejarul Mamvri (Fac., 18, 1-3); L-a vazut Iacov, care a zis apoi: “Am vazut pe Dumnezeu fata catre fata si mantuit a fost sufletul meu” (Fac., 32, 30) ; L-a vazut Moise tot in chip de om, graind cu el “fata catre fata”, “cum ar grai cineva catre prietenul sau” (Ies., 33, 11); tot Moise L-a vazut pe muntele Horeb in rugul care ardea si nu se mistuia (Ies., 3, 2-4); L-a mai vazut apoi Isaia, proorocul, dupa cum insusi marturiseste : “O, ticalosul de mine ! ca m-am umilit fiindca sunt om si buze necurate avand, locuiesc intru popor care are buze necurate si pe Imparatul Domnul Savaot L-am vazut cu ochii mei” (Isaia, 6, 5) ; L-a vazut sfantul prooroc Daniel in chip de om batran si intr-un cadru foarte minunat (Dan., 7, 9-10). Iarasi, Amos, proorocul, ne marturiseste zicand: “Vazu-t-am pe Domnul sezand pe Altar” (9, 1). Insusi Dumnezeu a anuntat ca Se va arata unora in chip vazut, dupa cum spune Cartea Sfanta: “Apoi a zis catre ei (lui Aaron si surorii lui, Mariam): “Ascultati cuvintele Mele: De este intre voi vreun prooroc al Domnului, Ma arat lui in vedenie si in somn vorbesc cu el. Nu tot asa am vorbit cu robul Meu Moise… Cu el graiesc gura catre gura, la aratare si aievea, iar nu in ghicituri, si el vede fata Domnului…” (Num., 12, 6-8).

Pe Dumnezeu-Fiul L-au vazut in chip de om preamarit: Daniel proorocul (Dan., 7, 13-15); diaconul Stefan (Fapte, 7, 55-56); apostolul Pavel pe drumul Damascului (Fapte, 9, 3, 5) precum si dumnezeiescul evanghelist Ioan (Apoc., l, 8, 12-13, 20 s.a.).

Pe Dumnezeu-Duhul Sfant L-au vazut sfantul Ioan Botezatorul la Botezul Domnului, in chip de porumbel (Matei, 3, 16; Luca, 3, 21-22); apostolii, la primele Rusalii crestine, in chip de limbi de foc (Fapte, 2, 1-4).

INVATACELUL: Daca icoanele sunt placute lui Dumnezeu si sunt invrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedepseste Dumnezeu pe cei care le hulesc, le profaneaza si le distrug ?

PREOTUL: Trebuie stiut ca icoana are ca model pe insusi Iisus Hristos, Care la ai Sai a venit (Ioan, 1, 11) si in mijlocul lor si cu ei a trait. Dumnezeu nu pedepseste pe pacatosi si pe hulitori. El ii rabda indelung, pentru ca nu vrea moartea pacatosilor, ci intoarcerea si indreptarea lor. De aceea le da timp de pocainta. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biserica nu-i pedepseste indata, dupa cum nici pe cei ce au rastignit pe Fiul Sau nu i-a pedepsit indata.

Insa ii asteapta pe toti, in viata de dincolo, si numai la judecata cea de apoi ii va rasplati fiecaruia dupa faptele lui (Rom., 14, 10; II Cor., 5, 10).

INVATACELUL: Dar prin inchinarea la icoane noi ajungem a ne inchina oamenilor, deci a ne inchina la chipurile sfintilor, care au fost oameni ca si noi, slujim fapturilor si ne inchinam lor, nu lui Dumnezeu !

PREOTUL: Nu-i deloc asa cum gandesti fratia ta. Eu ti-am aratat mai sus ca noi nu ne inchinam la icoane ca lui Dumnezeu, nici le cinstim ca pe niste dumnezei, cum faceau inchinatorii la idoli.

Noi ne ajutam privind la sfantul facut pe icoana, mintea noastra patrunde mai usor la sfantul respectiv cel de dincolo de icoana si ii cerem sa se roage pentru noi. Adu-ti aminte ca si noi suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu (Fac., l, 26-27), iar sfintii lui Dumnezeu, care s-au desavarsit in faptele cele bune, au ajuns intr-o masura sa fie si dupa asemanarea lui Dumnezeu; caci toti am fost facuti dupa chip, dar dupa asemanare ramane la vointa noastra si la darul lui Dumnezeu sa ajungem. Cine se sileste sa ajunga desavarsit in fapta cea buna se face si un dumnezeu dupa dar. Iar cum ca si oamenii se numesc, in acest fel, dumnezeu, ne arata Sfanta Scriptura : “Eu am zis: dumnezei sunteti si fiii Celui Prea-Inalt toti” (Ps. 81, 6).

Deci, cinstim (veneram) icoanele Sfintilor lui Dumnezeu ca ale unor dumnezei dupa dar. Ii cinstim prin ele pe cei ce au pe Dumnezeu in ei.

INVATACELUL: Dar nu se supara Dumnezeu cand noi cinstim icoanele sfintilor si ne inchinam lor ?

PREOTUL: Nicidecum, caci Dumnezeu slaveste pe cei ce il slavesc pe El in cer si pe pamant, ca auzi ce zice: Viu sunt Eu, zice Domnul, si voi slavi pe cei ce Ma vor slavi pe Mine (Pilde, 3, 35; Isaia, 60, 21; Col., 3, 4 ; II Tes., 2, 14; II Tim., 2, 10 s.a.). Dumnezeu este preamarit in lume prin faptele cele bune ale sfintilor (vezi Matei, 5, 16; I Petru, 2, 12) si El preamareste atat pe pamant, cat si in cer, pe cei ce-L proslavesc pe El (Ps. 149, 5; Ioan, 17, 24 s.a.). Asadar, noi cinstim icoanele sfintilor sau ale Mantuitorului si ale Maicii Domnului si facem acest lucru spre slava lui Dumnezeu, dupa cum ne invata marele apostol Pavel zicand: “De aceea, ori de mancati, ori de beti, sau altceva de faceti, spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor., 10, 31 ; Filip., 2, 15; I Petru, 2, 12 s.a.).

INVATACELUL: Dar icoanele sunt lucruri facute de oameni; unde se arata in Sfanta Scriptura ca Dumnezeu a dat porunca a se face lucruri de maini omenesti spre slava Lui?

PREOTUL: Eu ti-am aratat mai sus destul de clar acest lucru, dar daca vrei sa stii mai luminat, citeste cu atentie in Sfanta si dumnezeiasca Scriptura in aceste locuri: Ies., 25, 1-40; 26, l-37; 27, 1-21 s.a. E clar ca Dumnezeu a poruncit sa se faca multe lucruri care sa fie cinstite de oameni spre slava Lui. Tot despre aceasta vezi si la sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. 16 s.a. In toate a fagaduit Dumnezeu sa fie prezent.

INVATACELUL: Dar unde se arata in Sfanta Scriptura ca Dumnezeu a dat porunca sa fie cinstite icoanele facute de maini omenesti, punandu-se in fata lor candele, sfesnice cu luminari aprinse si tamaindu-se inaintea lor, asa cum fac preotii nostri prin biserici si crestinii prin casele lor ?

PREOTUL: Eu despre aceasta ti-am aratat mai sus, dar ca sa tii minte mai cu intemeiere, asculta :

Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca cortul adunarii, cerand sa I se aduca prinoase, ca: “aur, argint si arama; matase violeta, purpurie si stacojie, in si par de capra; piei de berbec vopsite rosu… untdelemn pentru candele, aromate pentru mirul de uns si pentru miresme de tamaiere… Din acestea sa-Mi faci locas sfant si voi locui in mijlocul lor” (Ies., 25, 2-8). in acest cort sfant a poruncit Dumnezeu ca, pe langa celelalte lucruri, sa fie pusi doi Heruvimi: “Si vei face doi Heruvimi de aur; si sa-i faci ca dintr-o bucata… sa pui un Heruvim la un capat si un Heruvim la celalalt capat al capacului…” (Ies., 25, 18-19). Iar sicriul marturiei era “din lemn de salcam, de doi coti si jumatate de lung si de un cot si jumatate de lat si de un cot si jumatate de inalt” (Ies., 25, 10). Apoi, in fata acestui sicriu, cu cei doi Heruvimi, a dat porunca sa se faca sfesnic de aur curat, zicand: “Si vei face sfesnic de aur curat, sfesnicul sa-l faca batut in ciocan, fusul, bratele, cupele, nodurile si florile lui sa fie dintr-o bucata” (Ies., 25, 31-32). Dar nu numai sfesnic a poruncit sa se faca inaintea sicriului celui cu Heruvimi, ci si candele: “Si vei face sapte candele si vei pune in ele festile ca sa lumineze latura din fata lui” (Ies., 25, 37); si iarasi: “Vei pune candelele si la altarul de aur al tamaierii, inaintea sicriului marturiei” (Ies., 40, 4-5).

Facand cortul marturiei si sicriul Legii cu Heruvimi, si sfesnicul si candelele, Moise a implinit porunca lui Dumnezeu, inaintea sicriului Legii, Domnul insusi a poruncit sa se tamaieze cu miresmele tamaierii. Oare nu erau toate acestea lucruri facute de maini omenesti pe care le-a poruncit insusi Dumnezeu ? Oare n-a dat aceasta porunca impreuna cu fagaduinta ca El va fi “in ele” ?

INVATACELUL: Dar se scrie in Sfanta Scriptura ca aceste lucruri facute de maini omenesti in cortul marturiei au fost sfintite la porunca lui Dumnezeu si ca oamenii se inchinau inaintea lor si aprindeau candele si luminari, cum fac preotii in biserici si crestinii prin casele lor, inaintea icoanelor?

PREOTUL: Auzi ce zice Dumnezeu lui Moise: “Si vei face untul de lemn, ungere sfanta, mir alcatuit dupa mestesugul facatorului de aromate; acesta va fi mirul pentru sfanta ungere; si vei unge cu el cortul adunarii, chivotul Legii si toate lucrurile din cort, masa si toate cele de pe ea, sfesnicul si toate lucrurile lui si altarul tamaierii. De asemenea, si altarul arderilor de tot si toate lucrurile lui si baia si postamentul ei. Si sa le sfintesti pe acestea si va fi sfintire mare: Tot ce se va atinge de ele se va sfinti” (Ies., 30, 25-29).

INVATACELUL: Dar unde se scrie ca oamenii sa se inchine la aceste, lucruri?

PREOTUL: Daca, ai fi citit cu atentie Sfanta Scriptura, nu mai era nevoie sa ma intrebi aceste lucruri. Dar si la aceasta intrebare iti voi raspunde cat mai pe scurt. Auzi ce zice Sfanta Scriptura in aceasta privinta: “Si sculandu-se David de la pamant s-a spalat si s-a uns si si-a schimbat hainele si intrand in Casa Domnului (biserica), s-a inchinat Lui” (II Regi, 12, 20). Dar auzi si de Iisus al lui Navi, care “si-a sfasiat hainele sale si a cazut cu fata la pamant inaintea chivotului Domnului si au stat asa pana seara, el si batranii lui Israel, si si-au pus cenusa pe capetele lor” (Iosua Navi, 7, 6; Num., 20, 6; Apoc., 19, 4).

INVATACELUL: Unde se vorbeste insa de aprinderea lumanarilor inaintea acestor lucruri sfinte, la porunca lui Dumnezeu ?

PREOTUL: Auzi ce spune Sfanta Scriptura in privinta aprinderii lumanarilor inaintea locurilor sfintite, la porunca lui Dumnezeu: “Porunceste fiilor lui Israel sa aduca la tine untdelemn de masline, curat si limpede, pentru candele, ca sa arda sfesnicul pururea inaintea perdelei in cortul adunarii si-l vor aprinde Aaron si fiii lui, inaintea Domnului, ca sa arda totdeauna de seara pana dimineata. Acesta este asezamant vesnic in neamul vostru. Candelele sa le puna in sfesnicul cel de aur curat de dinaintea Domnului ca sa arda sfesnicul de seara pana dimineata” (Lev., 24, l-4).

Si in alt loc scrie asa: “Cand va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Aceasta tamaiere neintrerupta se va face pururea inaintea Domnului, din neam in neam” (Ies., 30, 7-8, s.a.).

INVATACELUL: Dar unde se scrie in Sfanta Scriptura ca au voie crestinii sa tina aceste icoane sfintite prin casele lor? Daca sunt sfintite, nu trebuie ei sa le duca in biserica, iar nu sa le tina in casele lor, unde se fac atatea pacate ?

PREOTUL: Sfanta Scriptura ne arata ca chiar chivotul Domnului, care statea in cort (vezi II Regi 7, 2), era tinut uneori prin casele oamenilor: “Si-a sezut chivotul Domnului in casa lui Obed-Edom Gateanul trei luni si a binecuvantat Domnul pe Obed-Edom si toata casa lui” (II Regi 6, 11-12 ; vezi si la 7, 6 s.a.).

INVATACELUL: Unde se arata in Sfanta Scriptura ca aceste lucruri sfinte (icoanele) faceau minuni ?

PREOTUL: Ai vazut mai sus ca Dumnezeu l-a binecuvantat pe Obed-Edom si toata casa lui. El a dat putere acelor lucruri facute de maini omenesti - si sfintite la porunca Lui - sa faca minuni cu cei buni si sa pedepseasca pe cei rai, care nu le-au dat cinstea cuvenita (vezi despre aceasta pe larg la cartea I-a Regi, cap. 5, l-8 si altele).

INVATACELUL: Am inteles, din cele de pana aici, ca Dumnezeu a poruncit a se face diferite lucruri de maini omenesti, care s-au sfintit tot la porunca lui Dumnezeu si ca, deci, sfintele icoane sunt, intr-adevar, lucruri facute de maini omenesti, dar spre slava lui Dumnezeu in Biserica Sa.

Am mai inteles ca Dumnezeu a dat porunca de a se aprinde candele si lumanari in sfesnice si a se tamaia inaintea lucrurilor facute de maini omenesti si sfintite spre slava Sa. Iarasi am inteles ca Dumnezeu, prin lucrurile cele facute de maini omenesti, spre slava Sa, face minuni si binecuvanteaza pe cei credinciosi care tin aceste lucruri sfintite in casele lor si ca El pedepseste pe cei ce defaima lucrurile cele sfintite spre slava Sa, cum sunt si sfintele icoane, asa cum a pedepsit pe filistenii care au luat chivotul Legii Domnului in robie si nu i-au dat cinstea cuvenita (I Regi 5, l-2 s.a.).

Categoria: Despre credinta ortodoxa - Parintele ILIE CLEOPA

Arhivă blog

Lista mea de bloguri

BIBLIA ORTODOXĂ