De ce punem icoană în casă?
Icoana nu poate lipsi din casa creştinului. Prezenţa
icoanei arată că acea casă este încreştinată, că familia care locuieşte
acolo este creştină. Icoana din casă este o mărturisire a credinţei în
Dumnezeu.
Aşa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne
aduc în faţă persoana dragă pe care o reprezintă, tot aşa şi icoana ne
poartă cu gândul la cel înfăţişat în ea. Icoana este o prezenţă a celui
înfăţişat în ea: a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a
sfinţilor.
Prezenţa chipului unei persoane este într-o măsură prezenţa respectivei
persoane. Chipul ne pune în legatură cu persoana pe care o reprezintă,
ne ajută să ne ducem cu gândul la ea sau mai curând, aduce persoana
respectivă în faţa noastră, lângă noi, ne înlesneşte o întâlnire cu ea.
Icoana ne ajută să ne rugăm mai bine, pentru că ne ajută să intrăm mai
uşor în legatură cu Dumnezeu, să-L vedem în persoana Mântuitorului
Hristos, să simţim prezenţa Maicii Domnului şi a sfinţilor pe care îi
dorim împreună rugători cu noi şi pentru noi.
În rătăcirea lor, sectanţii spun că nu e bine să
cinstim şi să ne închinăm la icoane pentru că sunt idoli, că nu e bine
să te închini la o bucată de lemn sau hârtie, pentru că aşa spune legea
lui Dumnezeu. Dar creştinii nu se închină la lemn sau hârtie.
Cine-şi poate închipui că mamele şi bunicile noastre îngenunchează, se
roagă şi plâng în faţa unor bucăţi de lemn aceia se înşeală amarnic şi
îşi dau în felul acesta măsura întunecimii minţii lor.
Cel mai simplu exemplu care este la îndemâna tuturor ne poate lămuri
asupra acestui lucru: în faţa fotografiei unei persoane dragi, ceea ce
ne bucură sau ne emoţionează nu este bucata de hârtie oricât de frumoasă
ar fi aceasta, ci este chipul celui drag.
Adeseori, de prea mult dor, sărutăm fotografia persoanei îndrăgite.
Aceasta nu înseamnă că sărutăm hârtia, ci chipul celui drag şi prin
aceasta persoana care ne este dragă. Fotografia ne este dragă şi o
păstrăm cu sfinţenie mai ales când cel din fotografie este departe de
noi.
Dacă am pierde fotografia respectivă sau dacă cineva ne-ar rupe-o, de
exemplu, ne-am supăra foarte tare şi ne-ar părea rău. Nu pentru că am
pierdut o bucăţică de hârtie, ci pentru că am pierdut un semn, o
prezenţă a celui drag. Cu cât ne este mai dragă persoana respectivă cu
atât preţuim mai mult şi fotografia şi o ţinem la loc de cinste.
Tot aşa şi icoanele. Cu cât ne sunt mai dragi Mântuitorul, Maica
Domnului şi sfinţii, cu atât iubim şi cinstim mai mult icoanele. Cine nu
iubeşte icoanele nu iubeşte cu adevărat nici pe cei care sunt
înfăţişaţi în icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor
dragi?
Dar icoana este mult mai mult decât o fotografie. Mai
întâi, pentru că ea ne înfăţişează chipul lui Dumnezeu Însuşi, chipul
Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea este o fereastră spre lumea lui
Dumnezeu, spre Împărăţia cerurilor. Chipul Maicii Domnului şi cel al
sfinţilor din icoane este chipul omenesc îndumnezeit, copleşit de lumina
dumnezeiască a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Icoana este sfinţită prin chipul pe care îl reprezintă.
Fără icoană ne putem rătăci de la adevăratul Dumnezeu, închipuindu-ne
fiecare, după mintea, priceperea şi credinţa sa un Dumnezeu, care de
cele mai multe ori este unul plăsmuit de imaginaţia noastră. Aşa încât
riscul idolatriei este mult mai mare fără icoană, omul fiind tentat
să-şi "închipuie" un Dumnezeu "convenabil", după propriile dorinţe şi
nevoi.
Este bine ca să punem în casele noastre icoane
pictate pe lemn dupa rânduiala Bisericii. În lipsa celor pictate pe
lemn, se pot folosi şi cele pe hârtie, fie lipite pe lemn, fie înrămate.
Este foarte important să distingem între icoana adevărată şi tabloul
religios.
Icoana adevărată este cea care ne arată chipul îndumnezeit al
Mântuitorului, al Maicii Domnului şi al sfinţilor, iar tabloul religios
este cel care înfăţişează numai chipul omenesc al acestora. Pentru a nu
greşi, se recomandă creştinului să întrebe preotul atunci când doreşte
să-şi procure o icoană. Trebuie să fim foarte atenţi ce fel de icoană
punem în casa noastră.
Chipul acela se va întipări în mintea noastră, a copiilor noştri pentru
totdeauna şi ne va ajuta să ne îndreptăm cu mintea spre Dumnezeu.
Creştinul nu trebuie să se zgârcească tocmai atunci când cumpără o
icoană.
În tradiţia noastră se păstrează credinţa că este
bine ca icoana să o primeşti în dar. Un lucru foarte frumos! De aceea,
amintim aici, momentele prielnice pentru un astfel de gest binecuvântat.
Este frumos şi foarte potrivit ca naşul să dăruiască prima iconiţă la
botez.
El poate oferi icoana cu chipul sfântului al cărui nume îl pune
copilului. La fel, naşii de cununie.
Ei pot oferi la cununie, în biserică, finilor lor, icoana sfântului care
doresc ei să le fie ocrotitor al casei şi al familiei noi. Părinţii,
pot şi ei să dăruiască o icoană copiilor, când aceştia se mută la casă
nouă. În toate aceste prilejuri, sau cu alte ocazii, preotul parohiei
poate şi el să ofere icoane credincioşilor săi.
Putem oferi o icoană în dar prietenilor noştri, folosindu-ne de un
prilej anume sau de o simplă vizită. Se vor bucura mai mult decât ne
închipuim. Atenţie însă, icoana dăruită să fie de cea mai bună calitate.
Dacă totuşi nu vom primi în dar icoana, este de la sine înţeles că nu
vom sta fără icoană aşteptând, ci ne-o vom procura singuri.
Icoana moştenită de la părinţi este una dintre cele
mai de preţ moşteniri. Ea are rolul de a ne lega de părinţii şi
strămoşii noştri prin cea mai trainică legătură, cea a credinţei. Icoana
veche, în faţa căreia s-au rugat părinţii, bunicii şi străbunicii
noştri poartă încărcătura credinţei şi rugăciunilor acestora.
Continuitatea credinţei este un element foarte preţios pentru
spiritualitatea ortodoxă.
De aici şi aprecierea deosebită pe care o acordăm tradiţiei.
Nu trebuie să renunţăm la icoanele moştenite pentru nimic în lume. Aveam
datoria de a le lăsa moştenire sfântă şi testament al credinţei
copiilor şi nepoţilor noştri. Dacă nu am moştenit o icoană, putem să ne
îngrijim noi ca în familia noastră să intre o icoană de preţ pe care să o
lăsăm moştenire. Nimic mai frumos decât să auzi:
"Această icoană o am de la mama mea" sau "de la bunica mea!"
Înainte de a fi aşezată în casă, icoana nouă se aduce
la biserică pentru a fi sfinţită. Ea se lasă la biserică - de obicei
patruzeci de zile - timp în care este ţinută în Sfântul Altar. Între
timp, sau la sfârşitul celor patruzeci de zile, preotul o sfinţeşte,
stropind-o cu apă sfinţită şi rostind rugăciunile rânduite de Biserică.
Se recomandă ca preotul să scrie pe spatele icoanei data sfinţirii,
hramul bisericii unde a fost sfinţită şi numele său.
Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană.
Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit.
Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru ca
atenţia noastră să nu fie atrasă de alt lucru atunci când ne rugăm în
faţa icoanei şi pentru că nu este bine să punem alături de icoană
lucruri care nu au legătură cu aceasta.
Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu faţa la
răsărit, şi la biserică şi acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine
lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în
rugăciunile Bisericii "Răsăritul cel de sus", "Soarele Dreptăţii",
etc...
Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui şi al lucrurilor bune
care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul
răului şi al lucrurilor care se fac la întuneric. Deci, trebuie să avem
grijă să aşezăm icoana la răsărit, pentru a ne închina cu faţa la
răsărit.
A fost un timp când unii dintre creştini ţineau icoanele ascunse, după
uşă, în vreun colţişor sau chiar în şifoniere sau în valize. A sosit
timpul să scoatem icoanele la vedere şi să le aşezăm unde le este locul.
SURSA
http://susica-icoanaferestrasprecer.blogspot.ro/