FUNDAMENTELE TRINITARE ALE ICOANEI

Asumându-ne rigoarea “stiintei sacre” (cf. Sf. Toma) trebuie sã cunoastem dintru început miezul abordãrii teologice a icoanei, care este structurat pe douã planuri: triadologic si hristologic. Din punctul de vedere al primului icoana este semnificativã si legitimatã prin însesi teologia trinitarã crestinã. Dupã cum se stie, aceasta a fost edificatã în contextul marilor dezbateri din perioada primelor Sinoade ecumenice. Fãrã a insista asupra doctrinelor sinodale vom evidentia punctele esentiale ale doctrinei trinitare elaborate în acest context cu referire la teologia icoanei.
Dupã cum subliniazã diaconul Ioan Icã jr. într-unul din studiile sale studiul sãu, pericolul cel mai mare pe care l-a avut si-l are de înfruntat teologia crestinã este ruperea echilibrului dintre persoanele Sfintei Treimi si natura divinã. Exact în acest cadru se înscrie problema icoanei. Christoph Schönborn aratã în primul capitol al lucrãrii sale “Icoana lui Hristos”, “nodul gordian” al relationãrii icoanei cu teologia trinitarã îl reprezintã conceptul de “chip”. Existã mai multe pasaje biblice care vorbesc despre Fiul ca si chip al Tatãlui: “El este chipul Dumnezeului Celui nevãzut” (Col 1, 15); “Cel care m-a vãzut pe Mine a vãzut pe Tatãl” (Ioan 14,9), s.a.. Problema care se pune cu referire la notiunea de chip, fost suscitatã de erezia lui Arie: dacã Fiul este chip (icoanã) al Tatãlui, atunci nu cumva Fiul este inferior Celui Care L-a nãscut? Interpretând exagerat de personal atât filozofia greacã cât si teologia crestinã Arie percepea, fãrã o întelegere profundã a naturii divine comunã celor trei Ipostasuri, persoana Fiului ca fiind inferioarã celei a Tatãlui tocmai din cauzã cã nu era decât un chip (în-chipuire) al Acestuia. Am afirmat locul minor pe care îl detinea conceptul de naturã divinã în gândirea lui Arie. Prin aceasta mãrturisim cã doar o întelegere adecvatã a acestuia ne poate permite depãsirea arianismului. Chiar dacã existã diferente notabile, din punct de vedere functional între cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, natura unicã le conferã deplina egalitate. Nici Fiul nu este subordonat si inferior Tatãlui, la fel cum nici Tatãl nu poate fi, sub nici o formã, inferior unuia din celelalte douã Ipostasuri. În acest context caracterul creat al Fiului, afirmat mai mult sau mai putin explicit de arieni, pare absurd. Iatã ce afirmã despre aceasta Sfântul Atanasie cel Mare: “Asadar, trebuie sã privim însusirile Tatãlui ca sã recunoastem dacã chipul este al Lui. Tatãl este Vesnic, Nemuritor, Puternic, Luminã, Împãrat, Rege, Atotputernic, Dumnezeu, Domn, Creator si Fãcãtor. Toate acestea trebuie sã fie si în chip, încât cel care a vãzut pe Fiul  sã vadã într-adevãr pe Tatãl (Ioan 14, 9). Dimpotrivã, dacã, dupã cum cred arienii, Fiul este creat, si nu vesnic, atunci El nu este chipul adevãrat al Tatãlui, dacã nu le este rusine sã spunã cã Fiul se numeste chip chiar dacã nu e de o fiintã cu Tatãl, ci numai se numeste asa” [47]. Conceptul de chip nu implicã, deci, inferioritatea Fiului fatã de Tatãl. Cãci, cum aratã în chip fericit acelasi Christoph Schönborn, “prin revelarea tainei Sfintei Treimi s-a dezvãluit o nouã dimensiune a chipului” [48]. Autorii elaborãrii în sensul unei depline clarificãri a acestei doctrine despre chip sunt Sfintii Atanasie cel Mare si Grigorie de Nazianz. Ultimul stabileste o corelatie decisivã între chip si fiinta divinã: “Îl numim chip pentru cã el este de aceeasi fiintã (cu Tatãl) si pentru cã vine de la Tatãl, si nu Tatãl de la El. Într-adevãr, firea chipului este aceea de a fi imitarea arhetipului si a aceluia al cãrui chip se spune cã este. Numai cã aici este ceva mai mult. Cãci acolo este chipul nemiscat a ceva miscãtor; aici însã este chip viu al Celui viu, si având neschimbarea mai mult decât Set fatã de Adam si tot ceea ce se naste fatã de cel care naste. Fiindcã aceasta este într-adevãr firea celor simple: nu cumva sã semene cu unul si sã se deosebeascã de altul, ci întregul este chipul întregului, mai mult, este acelasi si nu o asemãnare” [49]. În aceastã ordine de idei Schönborn este îndreptãtit sã afirme cã, “conceptul de chip este analog; nu-l putem aplica lui Dumnezeu si creatiei fãrã sã acentuãm în acelasi timp diferenta. În sfera lumii create, între chip si model neasemãnarea este întotdeauna mai mare decât asemãnarea. În natura absolut simplã a lui Dumnezeu, chipul si modelul sunt în mod desãvârsit una” [50].
Ce legãturã are aceastã dezbatere teologicã cu doctrina icoanei? În mod analogic, la fel cum Fiul este “chip” al Tatãlui si icoana este “chip” al Fiului. Astfel, icoana este legitimatã de teologia trinitarã, mai exact de iconomia relatiilor dintre Tatãl si Fiul. Totusi, ne putem întreba este oare comensurabilã relatia dintre Tatãl si Fiul cu aceea dintre icoanã si prototipul reprezentat? Iatã o întrebare la care orice rãspuns poate pãrea pripit. Proiectarea “simbolicã” a teologiei trinitare asupra teologiei icoanei poate pãrea artificialã. Si totusi ea este legitimã. Dar aceastã legitimitate provine din dimensiunea hristologicã atât a triadologiei cât si a iconografiei.