Icoanele in cultul ortodox

Noi ne inchinam Domnului Hristos si cinstim pe Maica Domnului si pe Sfinti, si prin icoanele care ii reprezinta.
Pe Maica Domnului si pe Sfinti ii cinstim in ultima analiza pentru faptul ca in ei straluceste Hristos, pentru faptul ca in ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Deci cinstim icoanele lor pentru ca ele reprezinta pe cei ce sunt locasurile pnevmatizate ale lui Hristos, a carui umanitate e desavarsit pnevmatizata prin Duhul Sfant, unit prin fiinta cu ipostasul acestei umanitati.
Dar in ce consta aceasta justificare a icoanei lui Hristos? In Vechiul Testament nu existau icoane ale lui Dumnezeu. Existau numai simboale sacre: mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul legii etc.
Dar admitand simboalele sacre, Vechiul Testament interzice chipurile si asemanarile lui Dumnezeu (Iesire 20, 4; A doua lege 5, 12-19). Care e deosebirea intre simbolul admis si idolul interzis in Vechiul Testament ?
Simbolul sacru e un semn sensibil al prezentei lui Dumnezeu, un obiect in care Dumnezeu si-a aratat puterea si si-o arata in continuare. Dumnezeu poate lucra prin toate fapturile ca creaturi ale Lui si lucreaza de fapt prin toate. Dar a aratat si arata ca prin unele a lucrat si lucreaza In mod deosebit de accentuat. Adica lucreaza in mod supranatural si nu simplu natural. Distinctia aceasta pe care o face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist. Dar odata facuta aceasta distinctie si clarificind prin obiectele alese in mod supranatural de Dumnezeu, ca locuri ale lucrarii Sale deosebite, faptul ca El nu se confunda cu natura, Vechiul Testament nu se mai fereste sa spuna ca in toate se vede slava lui Dumnezeu ("Plin e cerul si pamantul de marirea Lui").
Aceasta distinctie intre natura si Dumnezeu nu o mai faceau inchinatorii la idoli. Ei confectionau sau alegeau singuri anumite obiecte si le aduceau inchinare, fara ca un Dumnezeu deosebit de natura sa se fi manifestat printr-un act de putere supranaturala ca e prezent in mod special in acele obiecte, numite idoli. Ei erau simplu "ciopliti" sau alesi prin simpla hotarare omeneasca, nu aratati de Dumnezeu printr-un act de putere supranaturala ca locasuri ale prezentei si lucrarii Lui.
Idolul era o piesa simpla a naturii, sau un obiect confectionat de om. Dar tocmai in aceasta calitate era identificat cu Dumnezeu. Tocmai intrucat ca parte a naturii reprezenta intreaga natura, sau o forta oarecare a naturii, el era considerat ca e ca atare identic in esenta cu Dumnezeu.
Poporul evreu, in baza Revelatiei Vechiului Testament, facea insa o distinctie intre simbol si Dumnezeu, fie ca era vorba de simbolul natural fie de cel ales printr-un act special al lui Dumnezeu, printr-un act supranatural. De aici putem trage concluzia ca nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in simboalele sacre indicate de Dumnezeu in mod supranatural era interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi.
Acesta e motivul pentru care Vechiul Testament a interzis idolii, dar a recomandat vederea maririi lui Dumnezeu in toate si in mod special in anumite obiecte in care Dumnezeu si-a aratat printr-un act supranatural ca a lucrat si lucreaza, adica in simboalele sacre folosite in cult. Prin idoli se pierdea constiinta deosebirii lui Dumnezeu de natura. Prin simbolul natural si sacru se mentinea constiinta acestei deosebiri. Prin idol poporul Israil ar fi pierdut constiinta unui Dumnezeu superior naturii, deci constient, personal, superior naturii si deosebit si liber de ea.
Prin simbol ei pastrau credinta in Dumnezeu deosebit de lume, transcendent ei, si practicau o legatura concreta cu ea prin adorare, prin cult, prin rugaciune, pe temeiul credintei ca acest Dumnezeu ii poate apara chiar fata de greutatile naturii, fata de legile ei implacabile. Prin simbol vedeau toata lumea intr-o dependenta de acest Dumnezeu personal, superior in putere naturii, atotputernic fata de ea, proniator al ei si in mod deosebit al oamenilor.
In toate cazurile, prin simboalele sale sacre, dar si prin toata natura vazuta ca simbol, Vechiul Testament marturiseste credinta sa in comunicabilitatea lui Dumnezeu, prin mijloace sensibile, dar si deosebirea Lui de aceste mijloace. Simboalele sunt in acest sens o anticipare a icoanei lor, precum Vechiul Testament e o anticipare a lui Hristos.
Caci icoana nu mai este nici idol, care identifica o piesa a naturii, confectionata sau nu de om, si prin aceasta toata natura sau diferitele ei forte cu Dumnezeu, nici simbol care atesta in el prezenta lui Dumnezeu, dar Ii afirma distinctia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu insusi deveni ipostasul personal al firii umane, fara sa se identifice cu aceasta fire sau sa se confunde cu ea. Icoana pastreaza distinctia intre creatura si Dumnezeu, ca si simbolul, dar vede intr-o fata umana creata pe ipostasul dumnezeiesc insusi devenit subiectul ei. Natura umana, prin spiritul care tine de ea, e deosebit de apta sa devina natura proprie a ipostasului dumnezeiesc, mediu de manifestare nemijlocita a Persoanei dumnezeiesti. In timpul recent Olivier Clement a atras in mod special atentia asupra tainei insondabile pe care o reveleaza fata umana, pentru ca e revelare a spiritului din om, care e orientat spre infinit (Le visage interieur, Paris, Stock, Paris, 1978). Fata omului reveleaza o infinitate negraita, pentru ca daca e luminoasa, e ancorata fericit in infinitatea mingiietoare a lui Dumnezeu-Persoana, iar daca e intunecata si tragic de trista, e inspaimantata de golul infinit ce se casca in mintea constiintei umane. Despre fata umana ancorata prin Spiritul care se vede prin ea, in infinitatea lui Dumnezeu, stia si Vechiul Testament cand spunea ca pe fata lui Moise era atita stralucire ca evreii nu puteau privi la ea si de aceea Moise trebuia sa o acopere cu un zabranic care modera stralucirea ei.
Credinciosii Vechiului Testament nu puteau privi la aceasta slava de pe fata lui Moise, pentru ca nu erau inca pregatiti sa inteleaga ca Dumnezeu se poate arata prin fata omului, sau poate ca l-ar fi socotit pe Moise insusi Dumnezeu, fara sa fie. Cand a venit insa Iisus Hristos prin a carui fata privea cu adevarat Dumnezeu, arest zabranic n-a mai fost tinut pe ea, pentru ca revelarea lui Dumnezeu, desi era pe de o parte cu totul desavarsita, pe de alta tocmai aceasta desavirsire in care se arata, dadea fetii Lui o blandete si o smerenie curata cum nu s-a putut vedea vreodata printre oameni. Fata lui Hristos i-a convins pe Apostoli ca e fata lui Dumnezeu insusi, dar a unui Dumnezeu care nu inspaiminta, caci apropierea Lui maxima de oameni e apropiere a nesfarsitei Lui iubiri si bunatati in chip uman.
Cei ce raman asadar la litera Vechiului Testament, cunosc "chipul slavei lui Dumnezeu" stralucind pe muntele Sinai (lesire 24, 18), si in general stralucind peste anumite obiecte sacre, in baza faptului ca Dumnezeu poate face aceasta cu anumite obiecte si locuri din natura (simboale sacre), pentru ca toate sunt fapturile Lui, deci simboale ale Lui in mod general si natural. Ei isi dau de asemenea seama ca "chipul slavei lui Dumnezeu" a stralucit pe fata lui Moise, intr-un mod deosebit de intens, dar in acelasi timp ascuns pentru ca se smintesc la ideea ca Dumnezeu ar putea lua fata umana ca fata proprie a sa. "Dar cand se vor intoarce la Domnul (adica vor recunoaste cu adevarat ca Hristos este Dumnezeu cel intrupat), se va lua acoperamantul de pe inima lor" si vor recunoaste ca fata Domnului Hristos e "chipul" cel mai deplin al lui Dumnezeu.
Dar daca simboalele sacre ale Vechiului Testament, ca locuri si obiecte in care s-a manifestat in mod special puterea lui Dumnezeu, s-au putut pastra spre inchinare pana la aratarea nemijlocita a lui Dumnezeu prin fata omeneasca, ba se poate avea pentru toate timpurile intreaga creatie ca un ansamblu de simboale naturale ale prezentei si lucrarii lui Dumnezeu, nu a binevoit oare Dumnezeu sa ne acorde si un mod de a pastra si constiinta si sentimentul prezentei fetei Sale umane ca aratare deplina a Lui pana cand ea se va arata descoperit, la sfarsitul timpului? Nu ne-a acordat Dumnezeu o posibilitate de a pastra vie si constiinta prezentei fetii Sale, mai ales ca El pastreaza in realitate aceasta fata pana la sfarsitul timpului, nevazuta sensibil, dar dupa aceea, in eternitate vizibila, in mod pnevmatizat ?
Acest mod de a pastra constiinta perpetuarii prezentei Domnului intre noi cu fata Sa umana, din planul Sau invizibil, ni l-a lasat Dumnezeu prin icoana Sa. Daca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat continua sa fie printre noi pina la sfarsitul veacului prin toate puterile dumnezeiesti, mijlocite prin trupul Sau, de ce nu ar continua sa fie prezent si lucrator printre noi si prin fata Sa, intr-un mod care sa ne faca constienti de aceasta prezenta cu fata Sa? Daca nu putem concepe ca Domnul lucreaza in noi puterile Sale fara mijlocirea trupului Sau indumnezeit, cum am putea gandi ca El nu e prezent si cu fata trupului Sau, prin care se manifesta in modul cel mai deplin intimitatea si comunicabilitatea lui cu noi, sau infinitatea dumnezeiasca de dragoste in forma fetei omenesti care este, mai mult decit toate obiectele naturii si madularele trupului omenesc, expresia infinitatii, sau a legaturii omului cu infinitatea? Daca ne impartasim cu trupul si cu sangele Domnului, si acestea sunt izvorul sau mijloacele umane ale impartasirii cu toate puterile dumnezeiesti ale lui Hristos, de ce n-ar exista si o anumita impartasire de fata Lui? Nu e Domnul cu fata Lui in Euharistie, ci numai cu un trup si cu un sange fara fata? Si daca pastram "chipurile" trupului si sangelui Lui in Euharistie, sub infatisarea painii si vinului nu putem pastra oare si o oarecare prezenta si a fetei Lui, desigur fara o prefacere a fetei Sale nevazute intr-o fata vazuta asemanatoare prefacerii din Euharistie?
Dumnezeu are diferite moduri de a ne face constienti de prezenta Sa, adica de a ne ajuta sa pastram constiinta, prezentei Sale intre noi.
E semnificativ ca respingerea icoanei e proprie celor ce resping in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant. Se spune de catre acesti sustinatori ai cuvantului ca singurul mijloc de comunicare a lui Hristos cu noi, ca celelalte mijloace sunt alese si organizate de om. Dar cuvantul rostit in numele lui Hristos nu e si el ales si organizat de om?
Se mentine vreo predica numai la repetarea cuvintelor Domnului din Scriptura? Si avem dovezi nenumarate ca comunicarea Domnului prin cuvant a fost mai expusa decat toate celelalte comunicari celor mai subiective interpretari umane, contribuind enorm unde n-a fost intrebuintat decat el, la faramitarea unitatii credintei. Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele si cu cinstirea icoanelor, s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele care au tinut cuvantul in matca Traditiei pornite de la Apostoli.
Dar se poate merge si mai departe pe aceasta linie de dovedire a indreptatirii icoanelor.
Fata omeneasca este prin ea insasi mijlocul de comunicare intre oameni. Fata nu e data omului pentru o existenta a lui in izolarea individualista. Din acest punct de vedere exista o mare identitate de rol intre fata si cuvant. Amandoua sunt date insului pentru a se comunica altora. Ele sunt date omului pentru ca el este persoana, deci subiect comunicabil, subiect pentru alte subiecte. Ca persoana omul nu exista numai pentru sine, ci si pentru ceilalti, sau se realizeaza pe sine in comuniune cu ceilalti. In fata si cuvantul lui se reflecta si se realizeaza constiinta sa ca e pentru altii, ca nu se poate realiza decat in comuniunea cu altii. In fata omului se reflecta toate urmele lasate de intilnirea si de convorbirea cu ceilalti oameni. Iar cuvintele lui se imbogatesc din convorbirea cu ceilalti din invatarea de la ei, din cuvantul lor oral sau scris. In fata si in cuvintele fiecaruia se pastreaza urmele si vibratiile sentimentelor produse de altii, sau sentimentele nutrite si exprimate fata de altii.
Omul este fiinta interpersonala, noi crestinii spunem ca este fiinta tripersonala, dupa chipul Sfintei Treimi, pentru ca totdeauna doua persoane care vorbesc au in vedere o a treia persoana, sau pe el multiplicat. Lucrurile intra in preocuparea lor numai ca obiecte care-i intereseaza in comun, ca obiecte care sunt intre ei, dorind sa si le dea, sau sa si le ia.
Fata tine de om, pentru ca el este pentru altii si prin fata isi arata trebuinta sa fie cu ei, sa se intereseze de ei si altii sa stie ca el se intereseaza de ei. Fata nu apartine cuiva in izolare. Fata e proiectia inevitabila a insului spre ceilalti. Ea tine de el, pentru ca el tine de ceilalti.
De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu fata omeneasca. El a aratat prin aceasta interesul Lui fata de noi, vointa de a comunica cu noi.
Fata umana e pe de o parte expresia infinitatii de intelesuri spre care e orientat spiritul uman, iar in cazul ca e un spirit credincios, expresia legaturii lui mangaietoare cu infinitatea personala divina; pe de alta arata vointa de comunicare a acestei infinitati traite catre ceilalti semeni. Fiul lui Dumnezeu, luand fata umana a dus la maximum aceasta ancorare a ei in infinitatea dumnezeiasca, pe de alta vointa ei de comunicare catre ceilalti oameni a acestei trairi a umanitatii asumate de El in infinitatea de viata si de dragostea dumnezeirii. Daca a luat fata omeneasca cu scopul de a comunica prin ea experienta vietii dumnezeiesti, traita de El, fratilor Sai intru umanitate, de ce nu ar mentine aceasta comunicare cu noi prin fata Sa in continuare ? Daca voieste ca cuvantul Sau sa se comunice permanent oamenilor, ca exprimare a trairii Sale ca om in adincurile dumnezeiesti, de ce n-ar voi ca aceasta comunicare sa se faca in continuare si prin fata Sa, care cuprinde concentrat toate cuvintele Sale si care comunica mai mult decat cuvantul nu numai intelesuri, ci si putere si viata.
Credinciosii vor sa aiba cu ei nu numai cuvantul lui Hristos pana la sfarsitul veacurilor, ci si fata Lui umana si prin ea "Fata" dumnezeirii, ca izvor al tuturor fetelor omenesti, deci si al fetei asumate de Hristos; sau "Fata" dumnezeiasca, ca forma mai presus de forme a existentei Sale tripersonale eterne, ca expresivitate intratreimica, izvor al oricarei expresivitati si comunicari interpersonale create. Si daca Fiul lui Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru a fi intr-o comunicare maximala cu toti fratii Sai intru umanitate, de ce nu ar satisface aceasta vointa a Lui si sete a lor de maxima comunicare intre El si ei prin fata asumata ?
Cuvantul Lui li s-ar parea lipsit de intimitatea si de caldura maxima, daca n-ar simti ca el porneste din fata Lui in care e concentrata toata intimitatea si caldura fata de oameni. Li s-ar parea ca e un cuvant venit de departe, de la un Dumnezeu ascuns, distant, retras din nou dupa inaltare in transcendenta Lui. Ei vor sa stie nu numai teoretic, sau prin memoria istorica, ca aceste cuvinte au fost odata graite de Hristos, ci vor sa-L simta ca le graieste si acum El insusi, ca cuvintele lor au ca punct viu, unitar si permanent al legaturii Lui cu ei, fata Lui.
Aceasta fata a lui Hristos este de altfel ea insasi plenitudinea inepuizabila si vie a cuvintelor Lui. Ele sunt raze ce pornesc din viata adanca, infinita, exprimata prin fata Lui, din iubirea Lui, pe care o exprima fata mai plenar decat cuvintele, intrucit ea este expresia subzistenta, ipostatica a iubirii Lui, care vrea sa se comunice, care nu s-a alcatuit ca fata a lui Dumnezeu-Cuvantul, decat pentru ca El vrea sa se comunice prin ea fara sfarsit.
De aceea, El vrea ca fata insasi pe care a asumat-o sa continue a fi cu noi prin icoana si dupa inaltarea Lui la cer, vrea ca fata Lui insasi sa ne vorbeasca despre El, sau prin icoana vorbeste El insusi mai plenar, mai viu decat prin cuvintele dezlegate de El. S-a spus ca icoanele sunt o Biblie pentru cei ce nu stiu citi, ceea ce poate insemna astazi: pentru cei ce n-au vreme sa citeasca, sau sa asculte prea multe din cuvintele despre El. Dar pe langa aceasta, se mai poate spune ca icoana lui Hristos ni-L pune intr-un fel pe Hristos insusi inaintea noastra, sau ne da constiinta prezentei Lui cu fata proprie inaintea noastra in planul invizibil. Icoana ni-L face intr-un fel transparent pe Hristos insusi, asa cum printr-o pinza transparenta pe care se proiecteaza chipul Lui, se vede el insusi.
Astfel, icoana lui Hristos n-a ajutat numai la pastrarea intelesului exact al invataturii lui Hristos si despre Hristos, prezentandu-ni-L in tot cursul istoriei Bisericii ca pe acelasi Hristos, autor al faptelor Sale mintuitoare, ci au avut si un important rol de vivificare a credintei, mentinand in credinciosi constiinta prezentei lui Hristos, ca Subiect al cuvinte lor ce se graiesc de catre El sau despre El.
Pe langa aceea, Hristos reprezentat pe icoana ortodoxa, in acelasi fel cum a fost reprezentat in toata traditia Bisericii, incepind cu primele secole, ne-a pastrat pe Hristos in integritatea trasaturilor vietii lui pnevmatice, ca model si indemn pentru credinciosi de a se stradui pentru o induhovnicire a vietii lor, dupa chipul lui Hristos. Daca Hristos cere credinciosilor sa imprime in ei chipul Lui, sau sa se faca dupa chipul Lui, cum ar reusi acestia sa imprime in ei chipul autentic al lui Hristos daca n-ar avea decat cuvintele Lui, sau despre El, pe care fiecare teolog sau predicator le poate interpreta dupa capul lui? Astfel icoana lui Hristos pastrata pana azi cu infatisarea Lui pnevmatizata din primele secole a constituit, alaturi de literatura duhovniceasca a Sfintilor Parinti, o calauza importanta pentru formarea duhovniceasca a credinciosilor ortodocsi dupa chipul autentic al lui Hristos. Icoana lui Hristos din Ortodoxie a fost nu numai o icoana hristologica, ci si pnevmatologica, tinand seama de faptul ca Hristos a fost plin de Duhul Sfant si acest Duh li s-a daruit si lor ca putere formatoare in directia sfinteniei.
Cel mai mult s-au format in acest sens sfintii, in ale caror icoane se reflecta aceasta viata pnevmatica a lui Hristos si in a caror fata straluceste curatia si prezenta Duhului sfintitor al lui Hristos. Stilul bizantin al icoanelor mentine pana azi aceeasi veche si inalta spiritualitate superioara in cadrul iconografiei crestine si azi incepe sa fie apreciat pretutindeni din nou, nu pentru ca e stilul epocii bizantine, ci pentru ca este stilul subtirimii si delicatetei pnevmatice adevarate, care nu poate fi inlocuita de alta. Aceasta pnevmaticitate, pe langa faptul ca reprezinta pe Hristos impreuna cu actele sale mantuitoare, unice, este singurul mod "obiectiv" in care poate fi sugerata spiritualitatea "nescrisa imprejur" (necircumscrisa), a dumnezeirii lui Hristos in forma circumscrisa umana, sugerind adancimile abisale dumnezeiesti prin trasaturile unei fete omenesti fizic circumscrise, dar prin spiritul ce-l reflecta sugerind ea insasi necircumscrisul.
Fara indoiala, pictorii de talent, pot da acestei pnevmaticitati a prezentei dumnezeirii lui Hristos o profunzime si mai accentuata.
Dar sa revenim la comunicarea ce se infaptuieste intre credinciosi si Hristos prin icoana.
Credinciosii stiu ca icoana nu le vorbeste numai despre Hristos si nu le arata numai pe ce linie de induhovnicire au sa-si conduca viata lor, pentru a se face tot mai asemenea cu Hristos. Ei sunt convinsi in primul rand ca prin icoana ei intra intr-o comunicare reala cu Hristos.
De aceea problema cheie care se pune pentru explicarea teologica a insemnatatii icoanei in ortodoxie, este: ce legatura reala, vie si prezenta exista intre Persoana vie a lui Hristos si icoana Lui, mai bine-zis intre Hristos si credinciosul care se roaga in fata icoanei Lui? Si in ce mod se stabileste ea?
Cel mai usor raspuns ar fi acela ca orice cuvant de rugaciune adresat de credincios lui Hristos, are un raspuns de la Hristos, odata ce Hristos e viu si ca om. Caci nu e cuvant adresat de o persoana altei persoane, caruia acea persoana sa nu trebuiasca sa-i raspunda, in baza unitatii dialogic-ontologice ce exista intre persoane si cu deosebire intre persoanele umane, intre care a binevoit sa ia loc si Cuvantul lui Dumnezeu, sau sustinatorul tuturor cuvintelor si a legaturii dintre cei ce isi vorbesc. Iar crestinul e provocat in mod deosebit de presant sa gandeasca la Hristos si sa-I adreseze cuvinte de rugaciune privind la icoana Lui. Asa cum fata semenului nostru ne provoaca sa i ne adresam, sau fata noastra prezenta in timp ce i ne adresam il preseaza pe acela cu deosebita putere sa ne raspunda, asa trebuie sa socotim ca si chipul fetii lui Hristos ne provoaca in mod deosebit de presant sa I ne adresam Lui insusi, iar prezenta noastra ce I se adreseaza inaintea icoanei Lui Il face sa raspunda cuvantului nostru.
Dar raspunsul la intrebarea de mai sus poate fi intemeiat si prin unele explicari ale textelor de autoritate din traditia bisericeasca.
Definitia Sinodului VII ecumenic afirma ca inchinarea acordata icoanei "trece", "urca" la persoana reprezentata, sau la prototip, la modelul viu al ei. Aceasta expresie este interpretata de obicei ca o "trecere" de bunavoie a gindirii de la icoana la prototip, ca de la un chip la realitatea vie a lui Hristos, pe baza unei asocieri facute de minte. Dar aceasta "trecere" are un inteles mai adanc. Cel ce crede in Hristos nu poate sa nu faca aceasta trecere de la icoana Lui la realitatea Lui vie. In aceasta trebuinta a gandului de a trece de la icoana lui Hristos la realitatea Lui vie este implicata o lucrare a lui Hristos insusi asupra celui ce priveste icoana, Daca toate lucrurile care exista sunt cuvinte incorporate ale lui Dumnezeu adresate noua, cu atit mai mult este icoana lui Hristos un cuvint, un indemn, o revendicare adresata de Hristos catre noi. Astfel precum un cuvant specificat despre Hristos este si un cuvant al lui Hristos care provoaca cu necesitate in cel ce-l aude gandirea la Hristos si un raspuns lui cuvantul Lui, la fel cuvantul acesta plasticizat si concentrat despre Hristos, sau al lui Hristos, care este icoana Lui, provoaca in cel ce o priveste (care e si ea un fel de auzire), necesitatea de a gandi la Hristos si de a-I raspunde prin rugaciune si prosternare.
Exista o legatura ontologica (o legatura prin fiinta) intre o reprezentare si realitatea reprezentata, asemanatoare aceleia ce exista intre ceea ce se spune sau s-a spus prin cuvant si intre continutul sau chiar persoana celui ce rosteste sau a rostit cuvantul, ba mai mult, intre acela si intre cel ce aude sau a auzit cuvantul. Daca prin cuvantul lui Hristos sau despre Hristos, rostit acum doua mii de ani, dar repetat acum din nou la urechile mele se stabileste o legatura intre mine si Hristos, cum nu s-ar stabili o legatura intre mine si Hristos si prin icoana Lui, care este un cuvant plasticizat ce cuprinde intreaga lui Persoana? Aceasta legatura intre mine, cel ce aud cuvantul sau vad chipul cuiva sau despre cineva, se stabileste aceasta legatura cu subiectul cuvintului sau al chipului, pentru ca exista mai intai o legatura ontologica intre ceea ce se spune despre cineva sau de catre cineva, sau intre chipul Lui si persoana Lui insasi.
Nu exista persoana care sa nu aiba implicata in ea chipul ei si cuvantul despre ea, sau cuvantul ei, daca este o realitate constienta. Iar cuvantul despre mine de exemplu, sau chipul meu, sunt implicate in mine prin faptul ca sunt pentru altii. De aceea, nu se poate sa nu ma intereseze reactia necesara pe care acestea o provoaca in altii sau sa nu caut sa provoc niste reactii in altii. De fapt, prin cuvantul si prin chipul legate de o persoana pentru a se comunica prin ele altora, ea insasi lucreaza asupra acelora, implinindu-se in acelasi timp pe ea insasi.
Sfantul Teodor Studitul exprima aceasta idee in felul urmator: "Daca de orice corp tine in mod inseparabil umbra sa, si n-ar putea spune cineva, de este inzestrat cti inteligenta, ca exista vreun corp fara umbra, ci vede in orice corp umbra care-i urmeaza, si in umbra corpul care ii premerge, la fel nu s-ar putea spune de Hristos ca nu poate fi reprezentat in icoana, daca exista in El un corp definit. Ci trebuie vazut existind in Hristos icoana Sa si in icoana trebuie vazut Hristos ca prototipul ei.
Si intrucat acestea doua sunt date impreuna, se poate spune, ca, si atunci cand era vazut Hristos, s-a aratat virtual icoana Lui, pentru ca ea a fost luata din realitatea Lui, imprimindu-se in oarecare materie". In acelasi sens, Sfantul Teodor Studitul zice: "Desi ceea ce exista prin natura si ceea ce exista prin act nu exista simultan, totusi prin faptul ca icoana exista virtual si inainte de a fi confectionata prin mestesug, ea poate fi vazuta totdeauna in Hristos, asa cum umbra este totdeauna impreuna cu corpul, chiar daca nu primeste forma ei prin raza luminii. In felul acesta nu e gresit a zice ca Hristos si icoana Lui exista impreuna".
E de remarcat ca Sfantul Teodor Studitul afirmind ca prototipul si chipul sunt impreuna, nu le confunda totusi. Ele sunt legate, dar nu identice. Pina este in prototip, imaginea nu se distinge de el. Dar dupa ce iese la iveala imaginea, se deosebeste de prototip, dar nu se separa. Asa cum prototipul nu poate exista fara sa aiba o umbra sau o imagine virtuala, asa nici imaginea sau umbra nu poate exista fara o legatura cu prototipul. Ea continua sa-si aiba fundamentul in prototip, chiar daca e altceva decat el.
E ceea ce am lamuri noi cu exemplul relatiei intre cuvant si persoana care-l rosteste. Cuvantul pana nu e rostit, nu se poate sesiza ca deosebit de persoana. Dar dupa ce e rostit, se constata ca e distinct de ea. Dar totusi, el nu poate fi explicat fara persoana care l-a rostit. Si efect deplin nu poate avea decit tinind seama de legatura lui cu persoana care l-a rostit. Asa cum nu poate fi persoana fara cuvint, asa nu poate fi cuvant fara persoana. Iar aceasta e valabil si pentru relatia intre persoana si chip. Dar asa cum cuvantul se detaseaza de o persoana numai cind e o alta persoana care sa-l asculte, asa e si cu chipul: se detaseaza interior pentru un doritor de a o cunoaste, in cazul lui Hristos pentru un inchinator. Iar faptul ca imaginea cuiva nu poate fi separata de persoana a carei imagine este, se arata in trebuinta ca indata ce o vezi sa te gandesti la persoana respectiva, asa cum indata ce auzi cuvantul rostit de o persoana candva, trebuie sa te gandesti la persoana care l-a rostit.
Desigur, pentru multimea de cuvinte generale care circula intre oameni, nu le mai poti identifica pe acestea cu autorii lor deosebiti, pentru ca ele pot fi ale oricui. Dar cuvintele lui Hristos raman exclusiv ale Lui, prin unicitatea Ior. De aceea cand le auzi trebure sa te gandesti numaidecat la El si nu le poti simti in ele insesi, sau nu le poti atribui indiferent carei persoane.
Tot asa este si cu icoana Lui. Cand o vezi nu te poti gandi decat la Persoana lui Hristos si nu poti sa nu te gandesti la ea. Chiar daca ar avea numai acest rost, icoana lui Hristos ar avea o mare insemnatate pentru viata crestinilor.
Dar legatura aceasta pe care trebuie sa o facem subiectiv intre icoana lui Hristos si Persoana Lui, are, precum am vazut, si o baza ontologica, dincolo de subiectivitatea noastra.
Dar se poate merge si mai departe. Daca umbra luminoasa se arata legata de corpul de care tine prin anumite raze care pornesc din corp, chipul unei persoane se arata legata cu realitatea aceleia prin raze spirituale, sau si prin acestea, prin care aceea proiecteaza intr-un mod necesar, chipul sau specific in sufletele altora. Chipul unei persoane spune si ceva spiritual celorlalti. Spune ce este caracteristic ei. Cu atat mai mult spune icoana lui Hristos nu numai ceea ce este caracteristic in mod deosebit numai Lui ca om, ci, ceea ce Il arata ca unicul Mintuitor. Cand vedem icoana lui ne gandim in mod necesar la El, ca la unicul Mantuitor al nostru. Si aceasta provoaca la credinta, la rugaciune, la multumire.
Gratie acestui fapt Persoana lui Hristos provoaca in mod necesar si unic prin icoana Sa gandirea la El a celor ce cred in El. Iar prin gandire ii atrage pe ei insisi. Acest lucru il spune din nou Sfantul Teodor Studitul cand insista asupra concomitentei intre privirea icoanei si gandirea la prototipul ei :
"Prototipul si icoana sunt corelative ca o jumatate cu cealalta jumatate. Caci prototipul poarta impreuna cu El in mod necesar icoana, al carei prototip este, asa cum jumatatea aduce inevitabil cu ea a doua jumatate, in raport cu care se numeste jumatate. Caci nu exista prototip daca nu este icoana, cum nu e nici jumatate, care sa nu te faca sa gandesti la cealalta jumatate. Cele ce sunt impreuna, sunt gandite impreuna tocmai pentru acest motiv. Deci, daca nu se intercaleaza intre ele nici un interval, nici inchinarea nu e alta pentru fiecare din ele, ci e aceeasi pentru amandoua".
Remarcam afirmarea Sfantului Teodor Studitul ca nu exista un interval intre icoana si Hristos, ca prototip al ei, sau comparatia lor cu doua jumatati care nu pot fi separate, nici in gand, nici in realitate. Dar trebuie sa remarcam ca ontologla chipului sta in prototip, fapt care nu poate fi inversat. Icoana ca jumatate isi are temeiul in prototip, nu si invers. Icoana traieste din ontologia prototipului, dar prototipul isi manifesta toata realitatea Lui ontologica in faptul ca are si un chip. Daca n-ar avea implicat in el chipul ca virtualitate, n-ar avea realitate adevarata. Cel ce n-are umbra, nu exista ; tot asa cel ce nu are virtualitatea chipului sau virtualitatea cuvantului. Cel ce nu e pentru altii, nu e nici pentru sine. In sensul acesta umbra, sau virtualitatea chipului, sau cuvintul, sunt o conditie a ontologiei prototipului.
De aici apare deplin justificata convingerea credinciosului ca, atunci cand priveste icoana, vorbeste cu Hristos si inchinandu-se in fata ei, se inchina in fata lui Hristos. Daca ar aduce icoanei o inchinare deosebita de cea adusa lui Hristos, ar face din icoana un fel de idol, in sine, chiar daca i-ar acorda o putere mai mica decit lui Hristos. De fapt, puterea ce se manifesta prin icoanele facatoare de minuni, nu e decat puterea lui Hristos, nu a icoanei insasi.
Cand credinciosul se roaga in fata icoanei, nu se roaga ei, ci lui Hristos. Privind la ea, privirea lui se indreapta spiritual spre Hristos, asa cum mama privind la fotografia fiului ei, vorbeste cu el, desi ea nu confunda fotografia fiului cu fiul insusi. Ea uita de fotografie, asa cum credinciosul uita de icoana. Mama zambeste fiului, credinciosul se roaga lui Hristos, stand in fata icoanei si privind la ea. Icoana si prototipul sunt cuprinse deodata prin simtire si gandire, fara sa fie confundate; sau mai bine-zis, icoana este uitata, credinciosul traind propriu-zis relatia cu prototipul. Sfantul Teodor Studitul voieste sa precizeze direct acest lucru.
La acuzatia ca el indumnezeieste icoana, imbratisand intr-o singura inchinare icoana si pe Hristos, el raspunde: "Nu se poate gasi aceasta in epistola mea, ci ca nu trebuie adorata icoana lui Hristos (in sine). Caci aceasta este un gand idolatru si nu se acorda adoratie decat Sfintei Treimi. Si ca Hristos adorat in sfinta icoana este adorat impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfint, in timp ce (intrucat) icoanei ii dam o veneratie relativa".
Aparatorii icoanelor n-aveau inca prea explicita constiinta despre energiile necreate aduse in creatiune de Sfantul Duh. Aceasta le-ar fi dat posibilitatea de a explica legatura intre Hristos si icoana Lui, legatura pe care ei o afirma fara sa o explice suficient. Intrucat n-au explicat suficient sensul termenului "inchinare relativa", "inchinare ce trece la prototip", ei n-au explicat ca "trecerea" de la icoana la prototip, nu inseamna o separatie intre Hristos si icoana, sau o distanta intre El si ea. De acea, ei afirma si una si alta (adica si trecerea si legatura interioara intre ele), dar fara sa le aduca la o explicare unitara, de sinteza. In felul acesta unii au retinut numai ideea de separatie, altii numai ideea impreunei existente a icoanei si a lui Hristos, fara sa se confunde totusi.
Mai clar explica aceasta legatura rugaciunea pentru sfintirea icoanei lui Hristos, continuta in Evhologiul Bisericii Ortodoxe. Aceasta explicare e vie si in evlavia poporului. In aceasta rugaciune se mentioneaza aplicarea stergarului lui Avgar de Edesa pe fata lui Hristos, care a imprimat in el impreuna cu chipul Lui si puterea Lui, datorita careia a vindecat pe printul Edesei caruia i l-a trimis. Prin aceasta se confirma ceea ce s-a zis, ca chipul si cuvintul cuiva sunt legate de subiectul aceluia printr-o iradiere de putere din el. Apoi, in rugaciune se cere: "O, Bunule Mantuitor, priveste cu milostivire spre noi si spre aceasta icoana si... trimite asupra ei binecuvintarea Ta cereasca si darul Prea Sfantului Tau Duh si ...da-i ei puterea de a vindeca si de a alunga toate uneltirile dracesti, umple-o pe ea de binecuvantarea si de puterea chipului sfant si nefacut de mana, pe care prin alipirea de prea curata fata a Fiului Tau preaiubit a dobandit-o cu, imbelsugare, pentru ca prin ea sa fie savarsite puterile si minunile pentru intarirea dreptei credinte si mantuirea poporului Tau".
Se cere deci, ca si icoana sfintita acum sa se impartaseasca de puterea data icoanei nefacuta de mana prin alipirea stergarului de fata lui Hristos; de a se prelungi deci puterea acelei icoane si in icoana sfintita acum. Iata cum fata vie a lui Hristos, pastrata de El in veci, lucreaza cu puterea ei in icoanele fetei Lui, ramanand prezenta nevazut, dar prin puterea ei, in icoanele Lui. Avem astfel pururea cu noi fata lui Hristos, mai bine-zis puterea ei dumnezeiasca, prin trasaturile fetelor zugravite dupa asemanarea ei. In felul acesta, prin icoana lui Hristos ne priveste si lucreaza asupra noastra fata Lui reala plina de dragoste; aceasta insasi ramane in comunicare cu noi.
Apoi rugaciunea se termina cu afirmarea ca inaintea icoanei se aduce adorare lui Dumnezeu in Treime: "Ca inchinandu-ne cu credinta inaintea ei, Tie Atotputernicule si Fiului Tau Unul-Nascut si Preasfantului Duh, si chemandu Te pe Tine cu staruinta prin rugaciune, sa fim auziti si sa aflam mila iubirii Tale catre noi si sa dobandim darul Tau".
Chemata prin rugaciune in fata icoanei, Sfinta Treime, raspunzand, isi revarsa puterea Ei peste cel ce priveste icoana, il indeamna sa se inchine Ei si sa-I ceara ajutorul, chemand-o sa se aplece spre el.
Sa rezumam: Idolul avea de cele mai multe ori un chip monstruos, care reda fortele neintelese si dezordonate ale naturii. Fata omului care reflecta constiinta legaturii cu Dumnezeu cel personal si deci izvor al ordinii, inchinandu-se idolului, se supunea naturii inferioare conceputa ca un complex de forte dezordonate, socotind-o ca ultima realitate si resemnandu-se sa suporte toanele ei, neavand constiinta incomparabilei sale superioritati, ca putand, prin spiritul ce-l reflecta, stapani natura, asa cum i-a cerut Dumnezeu.
Prin simbolul sacru, care implica recunoasterea naturii intregi ca supusa spiritului luminos sau personal al lui Dumnezeu, omul se inchina lui Dumnezeu ca deosebit de natura, crescand el insusi in comuniune cu acest Dumnezeu personal infinit. Dar acest Dumnezeu ramanea inca la oarecare distanta de om. Nu se cunostea intimitatea potentiala ce exista intre Dumnezeu cel personal si persoana si deci fata umana. Aceasta era etapa superioara a Vechiului Testament, fata de religiile naturiste. In slava ce se asternuse pe fata lui Moise se ghicea aceasta relatie deosebita ce o poate avea Dumnezeu cel personal cu omul ca persoana, se ghicea stralucirea deosebita ce o da acestei fete slava lui Dumnezeu sau relatia cu El, dar slava aceasta manifesta inca de la oarecare distanta mai mult puterea decat iubirea lui Dumnezeu, asa cum se manifesta si in simboalele sacre luate din natura in care se reflecta mai mult puterea decat iubirea lui Dumnezeu ca insusirea cea mai proprie persoanei. De aceea nici nu puteau privi evreii la fata descoperita a lui Moise.
Deplina intimitate intre fata omeneasca sau persoana umana si caracterul personal si iubitor al lui Dumnezeu se arata atunci cand Dumnezeu-Cuvantul isi face proprie fata omeneasca pentru a intra intr-o relatie descoperita cu toti fratii Sai intru umanitate. Acum oamenii nu se mai simt infricosati sa priveasca la fata omeneasca plina de slava dumnezeiasca deplina a lui Dumnezeu cel intrupat, ci dimpotriva se simt atrasi de ea, sunt dornici sa o priveasca neincetat si sa o vada ca model de desavirsire a fetei lor proprii. O relatie de afectiune nesaturata se instaureaza intre fata omeneasca devenita fata a lui Dumnezeu si cei ce recunosc in Hristos pe Dumnezeul supremei iubiri de oameni si impliniri a aspiratiilor umane dupa desavarsirea prin iubire. Slava dumnezeiasca a fetei omenesti a lui Hristos le este atat de proprie, atat de draga, incit ea se raspandeste si asupra fetelor lor prin comunicare cu El. "Iar noi toti, spune Sfantul Apostol Pavel, privind ca in oglinda (adica prin fata omeneasca a lui Hristos), slava Domnului, ne prefacem din slava in slava (adica din zi in zi mai mult), ca de la Duhul Domnului" (e ceva ce se petrece prin lucrarea Duhului) (2 Cor. 3,18).
Dar pentru aceasta sporire a slavei, sau a luminii lui Dumnezeu pe fata noastra, dupa asemanarea slavei de pe fata lui Hristos ce reflecta adancimile iubirii si curatiei, se intelege ca trebuie sa privim mereu la fata lui Hristos. Dar cum am putea privi la ea, daca n-am avea icoana lui Hristos? A crede in Hristos, dar a nu privi la slava fetei Lui prin icoana Lui, inseamna a se priva de posibilitatea impartasirii de slava fetei Lui, de induhovnicirea prin El, inseamna a reduce enorm eficienta lucrarii lui Hristos asupra sa, inseamna a nu aprecia pretuirea ce a dat-o Iisus fetei omenesti ca mijloc si ca obiectiv de induhovnicire, inseamna a micsora insemnatatea faptului ca Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru vecie, ca cea mai concentrata manifestare a spiritualitatii umane fata de natura.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae