Icoană CANONICĂ a „Nașterii Domnului”

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)

                                                                          Pictorul Vasile Neguş

Iată cum trebuie să arate o icoană CANONICĂ a „Nașterii Domnuluiˮ, icoana fiind teologie „scrisăˮ prin imagini, dacă vrem să fim ortodocși și să nu rămânem doar la efemeritatea expresiei „Crăciun fericitˮ, atâta timp cât adevărata fericire îmbracă „haina de nuntăˮ a virtuțiilor și se adapă numai din „duh și adevărˮ!…Din păcate, de-a lungul istoriei bisericești și până astăzi, deși pictorii cei vechi erau mult mai trăitori și teologi ca cei de acum, și în domeniul iconografic s-au adunat pe piață, inclusiv la pangarele Bisericii, mai multe kitsch-uri iconografice și „chinezăriiˮ decât adevăratele ICOANE canonice, decantate prin secole de căutări și jertfă hristocentrică. De vină suntem toți, de la vlădică la opincă, atâta timp cât ceea ce credem și facem în viață nu este spre Slava Sf. Treimi și după chipul Adevărului, adică al lui Hristos-Dumnezeu, care se revelează numai prin Sf. Duh și prin sfinții Săi, în Biserica agonisită de El, ca una ce este „stâlp și temelie a adevăruluiˮ. Urmând învățăturilor Sf. Părinți nu vom greși niciodată, inclusiv în domeniul iconografiei ortodoxe, unde nimic nu a fost și nu poate fi așezat la întâmplare. Și referindu-ne acum la icoana praznicului „Nașterii Domnuluiˮ, care tocmai ne bate la ușă, credem atunci că simbolistica acesteia poate să fie ceva după mintea sau sentimentele noastre? Nu, niciodată, ci trebuie a fie după chipul Adevărului și al realităților veșnice cerești, pe care iconografia ortodoxă mereu vrea să le reprezinte. Așadar, la ce fel de icoane ne rugăm și ce „propovăduimˮ, inclusiv în mediul virtual, acum sau altădată?…În primul rând, semnificațiile teologice și mai ales dogmatice ale icoanei Nașterii Domnului, trebuie să fie împărțite în trei nivele: nivelul de sus, care reprezintă cerul; nivelul de mijloc, care reprezintă unitatea dintre cer și pământ și care s-a împlinit numai în Hristos, ca Dumnezeu și Om; și nivelul de jos, care reprezintă pe cele ale pământului și chiar pe cele de sub pământ!…

Astfel, cele trei aspecte dogmatice care se încadrează în cele trei registre ale icoanei Naşterii Fiului lui Dumnezeu, cuprinde de sus în jos, mai întâi pe Dumnezeu în mişcarea Sa coborâtoare (chenotică) spre om. Apoi în centru, mergând pe aceeași rază a Dumnezeirii, se află minunea Naşterii feciorelnice, prin care „făptura îşi naşte propriul Făcătorˮ. Și de jos în sus este simbolizată îndumnezeirea omului, care urcă de pe pământ la cer urmând aceeaşi cale, numai dacă se unește euharistic cu Hristos-Dumnezeu, Cel Născut, Jertfit și Înviat. Ca atare, doar icoana care se încadrează acestor coordonate dogmatice se poate numi cu adevărat o icoană a „Nașterii Domnuluiˮ. Pentru că vom vedea pe parcurs, astăzi predomină în perimetrul Bisericii și în casele noastre, imagini pe post de „icoaneˮ care au introduse în simbolistica lor aspecte neconforme cu realitatea Nașterii suprafirești, sau altele prezintă aspecte cu iz eretic. Iar ceea ce este cel mai important în această icoană este caracterul ei teocentric, ea fiind un arhetip al misterului Întrupării Dumnezeirii și Îndumnezeirii omului. De aceea, respectând cadrul canonic iconografic și urmând principiile acestuia, printre care se află simplitatea și înstrăinarea de orice aspect inutil sau fantezist, icoana nefiind ceva sentimental sau care ţine de sfera lumescului, iconizarea Nașterii Domnului, fiind ca importanţă al doilea mare praznic Împărătesc după Înviere, cu siguranță, aceasta responsabilitate ne aparține tuturor și nimeni nu poate împieta cu ceva acest eveniment unic sub soare! Putem spune, deci, că decriptarea acestei icoane rezidă chiar din compoziția ei structurală, a planului superior ceresc, cel intermediar, divino-uman şi cel inferior, pământesc, unite prin verticala formată din coborârea stelei deasupra peşterii, cu Pruncul Iisus Hristos şi Maica Sa, Fecioara Maria.

Planul superior este compus din cete de îngeri, aşezaţi ca într-un cor și cu mâinile îndreptate spre cer, slavoslovind Naşterea lui Dumnezeu prin cântarea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!ˮ. Bucuria şi intensitatea cântului lor este dublată de bucuria exprimată de păstori la auzul veştii Naşterii Mântuitorului lumii. Păstorul din registrul superior poartă pe umeri un miel, ca simbol al jertfei, primind vestea mântuirii și binecuvântare de la înger. Un alt păstor, de data aceasta în registrul inferior, pământesc, cântă din fluier iar oile îl ascultă liniștite, anticipând „chemareaˮ Blândului Păstor. Întreg pământul pare a tresălta de bucurie. Stâncile ascuţite ilustrate asemenea unor trepte, par a se uni cu cerul, indicând astfel, atât mişcarea de pogorâre a lui Dumnezeu la om, cât şi urcarea omului la Dumnezeu. Partea de sus a icoanei este statică, ordonată și eternă. Acolo este Dumnezeu în Treime din care coboară lumina stelei ce s-a oprit deasupra Creatorului tuturor. Mijlocul icoanei este divino-uman și afirmă Nașterea suprafirească din Fecioara Maria, care stă într-o poziţie de smerenie şi rugăciune în faţa Pruncului Divin, şi nu culcată sau în altă postură. Aici, în întunericul unei peșteri, ca într-o criptă, se împlinește Taina mântuirii, pentru că peştera închipuie şi peştera Mormântului Său. Aşa cum în cadrul cultului liturgic ortodox, masa Sf. Altar simbolizează de Crăciun, „peştera Naşteriiˮ, iar la Înviere, „peştera Mormântuluiˮ. Acest lucru explică şi de ce în icoană, Pruncul Născut nu este înfăşat în scutece, ci înfăşurat în giulgiu, iar în loc de iesle este pus într-o raclă de piatră, făcând aluzie la piatra unghiulară şi la piatra mortuară. Este necanonic, când ieselea dimpreună cu Pruncul se pictează altfel, deoarece Nașterea și Învierea Mântuitorului nostru stau într-o permanentă legătură. Evangheliile nu menţionează peştera, însă reprezentarea iconografică îşi găseşte temeiuri în Sf. Tradiţie şi în textele liturgice. Peștera este rezultatul dislocării „pietrei unghiulareˮ, adică a lui Hristos, „desprinsă din munte, nu de mânăˮ (Daniel 2, 44-45), care a zdrobit uriaşul idol din visul regelui Nabucodonosor, şi care, îl îmbracă pe Hristos ca într-un mormânt. Mai târziu, prin Crucea şi Învierea Sa, Hristos va zdrobi precum o Piatră pe „stăpânitorul lumiiˮ, adică pe Satana şi slugile lui. În icoană, muntele netăiat de mână omenească, pe care se sprijină cerul, închipuie pe Maica Domnului, care s-a facut scară spre cer şi în care s-a sălăşluit Hristos ca într-un chivot.

        În partea de jos a icoanei se află mișcarea, pământescul, omenirea ce trebuie să iasă din rândul dobitoacelor și să urmeze pe adevăratul Păstor! Nu este întâmplătoare nici prezenţa animalelor în peşteră, arătându-se că întreaga creaţie a cunoscut înnoirea adusă prin Naşterea lui Hristos: peştera ca sălaş care-L primeşte iar animalele ca fiinţe ce-L încălzesc, astfel încât, de la regnul mineral, la regnul vegetal şi cel animal, toate cele create primesc vestea mântuirii lor. Boul şi asinul din interiorul peşterii trimit la profeţia lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul Meu nu mă pricepe”. Boul închipuie și „viţelul cel îngrăşat şi jertfitˮ la întoarcerea fiului risipitor iar asinul ne trimite la „mânzul asineiˮ, pe care nimeni nu mai stătuse decât Hristos la intrarea in Ierusalim. Aşadar, simbolismul icoanei trebuie să cuprindă elemente dogmatice, fundamentate pe Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, și nu pe învățături contrare acestora. Dar, din pacate, în cele mai multe „icoaneˮ care vor să reprezinte Naşterea Domnului, o asemenea învățătură necanonică, bazată pe scrierile apocrife și care împietează dogma Întrupării, este introducerea scenei îmbăierii Mântuitorului în icoană. Cele două scrieri apocrife vorbesc despre prezența a două femei chemate de Iosif, pentru a o asista pe Fecioara Maria la naștere. Aşa-zisa „evanghelieˮ a lui Iacov, spune că una dintre femei, pe nume Salomeea, a fost moașă iar cealaltă ajutorul ei. Ferească-ne Dumnezeu de asemenea gânduri și picturi neîmbisericite!…Maica Domnului a născut în chip minunat, așa după cum a rămas și însărcinată, adică prin puterea Sf. Duh, mai presus de ordinea firească și fără dureri. Prin urmare, nu avea nevoie de ajutorul unei moașe iar Pruncul Iisus fiind desăvârșit curat, nu avea nevoie de spălare! Tocmai de aceea, în icoanele canonice ale Maicii Domnului se pictează cele trei stele, una pe frunte și celelalte două pe umeri, pentru a lăuda întreita ei feciorie. Adică, Maica Domnului a fost Fecioară înainte de Naștere, Fecioară în timpul Zămislirii și Fecioară a rămas şi după Naștere. Scena îmbăierii pruncului Iisus nu se regăseşte nici în scrierile lui Dionisie de Furna, în „Explicarea artei bizantineˮ ori în „Erminia picturii bizantineˮ. Aceasta în ciuda faptului că, alţi doi pictori pe care Dionisie i-a admirat, Manuil Panselinos şi Teofan Cretanul, includ scena îmbăierii în reprezentările lor. Iată că, și la pictorii cei vechi, deși sub multe aspecte sunt reprezentativi, există în pictura lor și „minusuriˮ fără fundament dogmatic. La Muntele Athos, în multe Biserici, scena îmbăierii a fost ștearsă din reprezentarea murală a acestora. Sfântul Nicodim Aghioritul a scris împotriva îmbăierii în vestitul său Pidalion, iar cele spuse și scrise de el au întărit în acea vreme necanonicitatea acestei scene. Chiar și catolicii „renascentiștiˮ nu au văzut ca fiind dogmatică această scenă, și o interzic desăvârșit la Conciliul de la Trent (1545-1563). 

Se impune o întrebare, anume, cum se face că, pictorii bizantini care erau ortodocși, pun în icoanele lor scene care nu sunt scrise în Evanghelie sau contrazic teologia Bisericii, luându-le din cărți care nu sunt canonice?!…

      Nu în ultimul rând, în icoană mai este inclus si dreptul Iosif, însă rolul sau este unul mai degrabă proniator, pentru că Fecioara Maria avea nevoie de un protector, atât faţă de Legea Veche cât şi după Naşterea Pruncului. Dreptul Iosif nu este plasat în centrul icoanei, precum Maica Domnului şi Pruncul Iisus, ca şi când ar fi o familie obişnuită. Ci este aşezat mai jos, pentru a evidenţia faptul că Hristos s-a născut din Fecioară și a rămas Fecioară în veci, nemaifăcând alți copii cu bătrânul Iosif (avea peste 80 de ani) după cum hulesc toți ereticii. Iosif priveşte calm şi meditativ, gândindu-se la minunile lui Dumnezeu, pe care acum le vede şi le aude, chiar dacă la început s-a îndoit de ele. De aceea, includerea în icoană a păstorului bătrân și „ghebosˮ care stă să-l ispitească, nu face decât să încarce și să umbrească mesajul icoanei, inclusiv bucuria praznicului. Această ispitire își are locul într-o altă icoană, numită „Îndoiala lui Iosifˮ. Dar neîntâmplător parcă, personajul ghebos care se vrea a personifica pe diavol, se află predominant în aceleași „icoaneˮ în care se află și scena necanonică a îmbăierii! Să fie o coincidenţă sau mai degrabă, aceeaşi lipsă de cunoaştere teologică a celor ce pictează astfel? Următoarele persoane importante din icoana Nașterii Domnului sunt cei trei magii de la răsărit. Ei sunt reprezentați în chipul celor trei vârste umane: unul tânăr, altul matur, iar altul bătrân. Acest aspect și faptul că ei sunt păgâni, arată că mesajul adus de Hristos este universal, că nu este mărginit la o anumită limită temporală sau la un anumit neam, ci transcende toate vârstele omenirii, toate neamurile și toată istoria. Darurile aduse de ei Pruncului Hristos, aurul, tămâia și smirna, au fiecare o semnificație aparte, conform unei cântări de la Utrenia Crăciunului: „Prin darul mirului, ei închipuie starea Ta muritoare, prin aur măreţia Ta împărătească, iar prin tămâie, dumnezeirea Ta întreagăˮ.

Ziua de 25 decembrie a fiecărui an nu este aşezată întâmplător pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

 Sensul principal al acestei zile este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua creşte şi noaptea scade, aşa cum şi Hristos prin Lumina Sa, se face Soare al dreptăţii şi lumină veşnică neînserată! Şi la fel de semnificativ este faptul că, după unii Sf. Părinţi, Hristos nu S-a născut oricând, ci în zi de Duminică! 

Sf. Scriptură vorbeşte despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se fie lumină - și a fost lumină!ˮ (Facerea 1, 3). 

     Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a Înviat din morţi. Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli. Duminica Sf. Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sf. Evanghelist Ioan zice: „Am fost în duh în zi de Duminicăˮ. Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea, Dumnezeu a sfinţit ziua Duminicii și cu Naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina. De asemenea, un aspect foarte important este şi faptul că, de la Bunavestire, care este în ziua de 25 martie, până la 25 decembrie, când se naşte Pruncul Iisus, sunt exact nouă luni de zile, adică timpul necesar dezvoltării unui prunc în pântecele mamei sale. Aşa cum prima Evă a fost mama tuturor celor de pe pământ, tot aşa, noua Evă, Fecioara Maria, a devenit Maică a întregii omeniri înnoite şi îndumnezeite prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Astfel, după cum Adam a fost creat feciorelnic, tot aşa Hristos trebuia să Se nască dintr-o Mamă fecioară. Eva era încă fecioară când a primit cuvântul morţii, Maria trebuia să fie Fecioară spre a-L primi pe Cuvântul Vieţii. Hristos S-a născut noaptea şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă Lumină, să risipească întunericul lumii.

 S-a născut în miezul nopții ca să lumineze peșterile întunericului veacului acestuia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vrea să se mântuiască.

sursa https://www.facebook.com/vasile.negus.bizantin