MAICA DOMNULUI: Nasterea Maicii Domnului,biserica,traditii,icoane

Maica Domnului in iconografie

Traditia atribuie Sfantului evanghelist Luca primele reprezentari ico­nografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au pastrat dar se crede ca ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai tarziu. Textele liturgice confirma traditia ca Sfantul Evanghelist Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului. Astfel, in slujba utreniei, din ziua de 26 August, cand se praznuieste icoana Maicii Domnului din orasul Vladimir, in canon se consemneaza numele Evanghelistului Luca: "Zugravind prea cinstitul tau chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a infatisat pe Ziditorul a toate pe bratele tale".

Cele mai vechi si cele mai numeroase fresce reprezentand pe Sfanta Fecioara s-au descoperit in cimitirul (catacomba) Priscilla care pentru aceasta a si fost numit cimitirul sau Catacomba Ma­riei.

Desi icoana Maicii Domnului a cunoscut in istoria Bisericii o multime de ipostaze, imensa majoritate o infatiseaza impreuna cu dumnezeiescul Prunc.

In Rasarit s-a crezut, s-a trait si s-a marturisit evlavia fata de Prea Sfanta Fecioara Maria numai in legatura cu Hristos. Iar atunci cand, in putine cazuri este pictata singura pe icoana, Maica Domnului este in pozitie de "rugatoare" (oranta), deci indreptata cu fata spre Fiul ei, asa cum o descoperim si in icoana numita "Deisis".

Cu alte cuvinte niciodata nu sta de sine, antropocentric in termeni teologici, nu trimite pe credinciosi doar la sine, ci prin sine si cu sine spre Hristos Domnul, pentru care ea a rostit cuvintele evanghelice: "Faceti orice va va spune".

Tipurile de icoane atribuite Sfantului Evanghelist Luca si pe care le-ar fi pictat dupa Cincizecime, se crede ca sunt :

a) "Calauzitoarea" (Odighitria) in care Maica Domnului este reprezentata cu pruncul in brate, amandoi stand cu fata spre cel care priveste.

  Glykofilusa (dulce-iubitoare). Pruncul e strans lipit cu fata langa obrazul Maicii Domnului, pe care o imbratiseaza. Chipul mamei e indurerat, prevestind suferintele viitoare ale Fiului.

c) In unele icoane Maica Domnului e infatisata fara prunc, singura, in chip de Oranta.

Pe langa cele mentionate, mai intalnim un alt tip de icoana a Maicii Domnului, cunoscut sub denumirea "Platytera" (Mai inalta decat cerurile). In aceasta icoana, Mantuitorul este infatisat in medalion, pe pieptul Maicii Sale, asa incat si El si Ea privesc spre cel ce se roaga inaintea icoanei.

Maica Domnului este pentru crestini un model de sfintenie, de ascultare, de smerenie si un izvor de putere dumnezeiasca.

     Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, in­seamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire. Deci, inceputul ei trebuie pus intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).

In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.

MAICA DOMNULUI: Nasterea Maicii Domnului,biserica,traditii,icoane:

Cultul sfintelor ICOANE

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)10. Despre cult
                            

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ieş. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţa că însăşi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte însă cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul cel închipuit prin ele.

Am văzut cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare de pe trupul Apostolului Pavel. În Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii brodaţi în covoarele din lăcaşul sfânt (Ieş. 25, 18–22; 26, 32 etc). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; Ieş. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot aşa ne folosim şi de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi vederea noastră să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţiri superioare, să pătrundă în suflet gânduri curate.

Sectarul: Nu trebuie să ne închinăm icoanelor, pentru că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de preţios ar fi materialul din care sunt făcute şi oricât de artistic ar fi executate. Apostolul Domnului grăieşte lămurit: Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau ca marmura cioplită de meşteşugul şi de închipuirea omului (Fapte 17, 29).

Preotul: Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci înţelegerea greşită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia cioplită artistic a chipurilor de idoli reprezentând pe zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai vrea să le arate învăţaţilor atenieni în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi, oamenii, – după cum şi ei înşişi credeau – «suntem neam al lui Dumnezeu», adică avem suflet imaterial, care este chipul lui Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este şi El imaterial ca şi sufletul nostru pe care îl avem de la El şi după care suntem înrudiţi cu El; şi deci Dumnezeu nu poate fi socotit identic sau confundat cu materia statuilor de zei din templele păgâne ale Atenei. Pe baza acestei deducţii a minţii trebuie să spunem că Dumnezeu este eterogen faţă de materia statuilor, şi de aceea este absurd a-L confunda cu o statuie oarecare, oricât de preţios ar fi materialul din care e turnată şi oricât de genială ar fi fost creaţia artistului care a executat-o.

În Ortodoxie susţinem întocmai acest adevăr. Avem icoane sfinţite din aur şi din argint etc., executate cu măiestrie şi cu talent, dar nu susţinem defel că Dumnezeu este identic şi omogen cu aurul sau argintul icoanei care-I reprezintă chipul. Noi învăţăm că există un singur Dumnezeu, iar sfintele icoane au cu totul altă semnificaţie decât aceea de a fi confundate cu Dumnezeu sau cu sfântul al cărui chip îl reprezintă. Ca urmare, învăţătura noastră cu privire la sfintele icoane este identică cu cea din citatul de mai sus şi nicidecum în contrazicere cu el, anume că dacă şi cel din urmă om este mult superior şi eterogen (de altă natură) tuturor statuilor şi icoanelor care-i reprezintă chipul, cu atât mai puţin Dumnezeu ar putea fi omogen (de aceeaşi natură) cu icoanele chipului Său. Dar prin aceasta nu se ştirbeşte cu nimic cinstirea sfintelor icoane.

Sectarul: Icoanele, ca şi idolii, sunt simple obiecte materiale, neputincioase, iar Dumnezeu a osândit pe cei ce nădăjduiesc vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi, căci nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi se încred în ei (Ps. 134, 15–18; 113, 12–16).

Preotul: Citatul acesta al Sfintei Scripturi se referă numai la idoli şi în nici un caz la sfintele icoane. Iar dacă sfintele icoane sunt idoli, atunci şi cei doi heruvimi din Vechiul Testament, precum şi chipurile de heruvimi, cusute pe catapeteasma de acolo, sunt idoli. Adevărul însă este că nici unele, nici altele nu sunt idoli. Dacă chipurile de heruvimi au fost poruncite să se facă chiar de Dumnezeu, nu este cu putinţă ca sfintele icoane să fie oprite de El. Şi dacă cei ce au cinstit şi s-au închinat în Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu – în timp ce idolatria era foarte aspru interzisă –, n-au putut cădea nicidecum sub osândă, atunci nu pot fi osândiţi nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputincioşi, dar sfintele icoane adeseori au dat dovada că au în ele putere dumnezeiască de a face minuni, punând în uimire uneori o lume întreagă. Acest fapt este foarte grăitor în sine însuşi privitor la atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de sfintele icoane.

Sectarul: Cinstirea lui Dumnezeu în icoane şi mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele, este ceva păgânesc, pentru că numai păgânii şi-au făcut asemănări ale lui Dumnezeu în diferite feluri şi li s-au închinat, după cum ne mărturiseşte Apostolul Pavel: (Păgânii) au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor cu patru picioare şi a târâtoarelor (Rom. 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la idoli sau la un astfel de păgânism.

Preotul: Aici este vorba de idoli şi de rătăcirile păgânilor relativ la credinţa în Dumnezeu, iar nu de sfintele icoane ale creştinilor, care sunt cu totul altceva. În sfintele icoane, creştinii niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, sau ca animal cu patru picioare,sau ca târâtor, ci, dimpotrivă, L-au zugrăvit aşa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, creştinii şi-au făcut o idee mai clară, mai intuitivă şi mai precisă despre adevăratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la neştiutorii de carte, dar şi la oricare om. Prin aceasta şi artiştii pictori şi-au pus talentul în slujba şi spre mărirea lui Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.

Sectarul: Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de aceea nimeni nu ştie cum este El şi nu-I poate zugrăvi faţa în icoane şi a face o asemănare a chipului Său adevărat, căci Domnul a zis: Nu poate omul să vadă faţa Mea şi să trăiască (Ieş. 33, 20), iar Evanghelistul, la fel, a zis: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12). Apostolul a zis, de asemenea: Cel ce singur are nemurirea (Dumnezeu) şi locuieşte întru lumina cea neapropiată, pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici poate să-L vadă, Lui cinste şi stăpânire veşnică. Amin! (I Tim. 6, 16).

Preotul: Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea în fiinţa Sa, aşa cum este, deoarece El este Duh (Ioan 4, 24), nevăzut ochiului material al omului şi este nemărginit, încât nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru că ar rămâne copleşită de maiestatea infinită a fiinţei Lui. De aceea, nu este de mirare dacă este cu neputinţă să-L poată vedea cineva aşa cum este. Arhiereii Vechiului Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor, unde Se arăta în lăcaşul Său văzut (în templu), tămâiau mult, potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu şi să moară (Ieş. 30, 10; Lev. 16, 2, 12–13).
Dar trebuie ştiut că icoana are ca model pe Însuşi Iisus Hristos, Care la ai Săi a venit (Ioan 1, 11) şi în mijlocul lor şi cu ei a trăit. Cei trei apostoli au căzut la pământ când Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, Şi-a arătat strălucirea dumnezeirii în trupul Său (Matei 17, 6); străjerii de la Mormântul Domnului au căzut la pământ şi … s-au făcut ca nişte morţi, când au văzut trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos înviat din mormânt (Matei 28, 4). Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ, când i S-a arătat Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3–8 ş. a.). Astfel, vederea lui Dumnezeu a rămas, pentru oamenii muritori şi mărginiţi, ceva cu neputinţă.

Totuşi Biblia – şi chiar istoria – ne mărturiseşte că au existat adeseori teofanii, hristofanii sau pnevmatofanii (cazuri când Dumnezeu, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Nu cumva este o contrazicere între aceste arătări şi cele spuse mai sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă oamenilor le este cu neputinţă a vedea vreodată fiinţa lui Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului şi minţii omeneşti în diferite chipuri sau sub diferite forme, fără ca omul să moară. Astfel:

1. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei călători la stejarul Mamvri (Fac. 18, 1–3); L-a văzut Iacov, care a zis apoi: Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi mântuit a fost sufletul meu (Fac. 32, 30); L-a văzut Moise tot în chip de om, grăind cu el «faţă către faţă», cum ar grăi cineva către prietenul său (Ieş. 33, 11); tot Moise L-a văzut în Muntele Horeb în rugul ce ardea şi nu se mistuia (Ieş. 3, 2–4); L-a mai văzut apoi Isaia Proorocul, după cum însuşi mărturiseşte: O, ticălosul de mine! Că m-am umilit fiindcă sunt om şi buze necurate având, locuiesc într-un popor care are buze necurate şi pe Împăratul Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei (Isaia 6, 1, 5–6); L-a văzut Sfântul Prooroc Daniel în chip de om bătrân şi într-un cadru foarte minunat (Daniel 7, 9–10). Iarăşi, Amos Proorocul, ne mărturiseşte zicând: Văzut-am pe Domnul stând pe Altar (Amos 9, 1). Şi tot aşa Miheia Proorocul zice: „Am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel şezând pe tronul Său şi toată oştirea cerească stătea lângă El, la dreapta şi la stânga Lui” (III Regi 22, 19).

Însuşi Dumnezeu a anunţat că Se va arăta unora în chip văzut, după cum spune Cartea Sfântă: Apoi a zis către ei Dumnezeu (lui Aaron şi surorii lui, Miriam): Ascultaţi cuvintele Mele, de este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am vorbit cu robul meu Moise… Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului… (Num. 12, 6–8).

2. Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om preamărit: Daniel Proorocul (Daniel 7, 13–15); diaconul Ştefan (Fapte 7, 55–56); Apostolul Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9, 3–5) precum şi dumnezeiescul Evanghelist Ioan (Apoc. 1, 8, 12–13, 20 ş.a.).

3. Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut mulţimile la Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei 3, 16; Luca 3, 21–22); apostolii, la primele Rusalii creştine, în chip de limbi de foc (Fapte 2, 1–4).

După toate acestea este uşor de înţeles că nu este cu neputinţă de a zugrăvi în icoane chipul lui Dumnezeu sau al vreunei Persoane a Sfintei Treimi, aşa cum fiecare dintre aceste Persoane a binevoit a se descoperi oamenilor.

Sectarul: Închinătorii la icoane sunt sub puterea diavolului şi vor primi de la Dumnezeu pedeapsa cea mai mare, căci scris este: Şi i s-a dat ei (fiarei a II-a) să insufle duh chipului fiarei (celei dintâi), aşa încât chipul fiarei (dintâi) să şi grăiască. Iar pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei (celei dintâi) putere avea fiara (a doua) ca să-i ucidă (Apoc. 13, 15). Apoi mai departe: Şi fiara a fost răpusă şi cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi (fiara şi proorocul cel mincinos, care este fiara a doua) au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă. Iar ceilalţi (închinători la chipul fiarei) au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor (Apoc. 19, 20-21). Astfel de pedepse vor primi toţi cei ce se lasă amăgiţi închinându-se la icoane.

Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce ai urzit în deşertăciunea minţii tale, căci nu închinătorii la sfintele icoane vor fi pedepsiţi de Dumnezeu, ci închinătorii diavolului, care sunt sub puterea diavolului, i s-au închinat şi i-au slujit lui. Aceştia împreună cu diavolul, căruia i s-au închinat şi i-au slujit, vor lua o dreaptă pedeapsă de la Dumnezeu. Căci în citatele de mai sus, „chipul fiarei” nu înseamnă chipul lui Dumnezeu, al Fiului sau al sfinţilor Săi zugrăviţi în icoane sfinte, ci înseamnă chipul diavolului sau al lui antihrist, iar acesta este o persoană puternică (mai probabil o colectivitate de astfel de persoane în colaborare), care, înainte de venirea a doua a Domnului, va acţiona cu furie împotriva lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale, fiind în slujba şi puterea diavolului; în acesta va predomina un caracter bestial de fiară, în locul simţămintelor omeneşti.

Fiara întâi este antihrist (om diavolesc, sau diavol întrupat), apărut în lume sub aspect politic de stăpânitor (Apoc. 13, 1–10). Iar fiara a doua este antihrist sub o apariţie religioasă de profet mincinos (Apoc. 13, 11–18). Diavolul, prin antihristul sub o formă sau alta, caută să întoarcă pe oameni de la închinarea la chipul lui Dumnezeu, către închinarea chipului său. Acesta este înţelesul citatului de mai sus, şi este de la sine înţeles că închinarea din urmă, şi nu cea dintâi este oprită cu ameninţarea celor mai cumplite pedepse.

Sectarul: Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu şi sunt învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedepseşte Dumnezeu pe cei ce le hulesc, le profanează şi le distrug?

Preotul: Dumnezeu nu pedepseşte îndată pe păcătoşi şi pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor şi îndreptarea lor. De aceea le dă timp de pocăinţă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biblia nu-i pedepseşte îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată.
Însă îi aşteaptă pe toţi, în viaţa de dincolo, şi numai la judecata cea de apoi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Iov 34, 11; Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10; Ps. 61, 11; Pilde 24, 12).

sursa
http://www.apaceavie.ro/raspunsuri-la-intrebari-ale-sectarilor-parintele-ilie-cleopa/?

ICOANA BUNĂTĂȚII

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)

de Preot Sorin Croitoru

O pâine, o hăinuță și-un pat se mai găsesc,
Dar se găsesc persoane orfanii să-i iubească?..
Un om din lumea asta, cu suflet românesc,
Iubire dăruiește, luând orfani să-i crească.

Mai mult de patru sute de prunci îl cheamă “tată”,
Iar el, iubindu-i foarte, într-adevăr le este.
Tăticul este unu, iar pruncii.. o armată;
Atât de mare-i fapta, că pare o poveste.

Despre Înaltul Longhin s-a scris și se va scrie,
Căci e un sfânt părinte ce-ascunde-o taină-n sine:
Prin marea lui iubire el e icoana vie
A Tatălui din ceruri ce lumea-n palme ține!

Din când în când, din toată această omenire
Cerescul nostru Tată și-al lui Hristos Părinte
Alege câte-un suflet mai milostiv din fire
Să semene iubirea, și-așa să-L reprezinte..

Icoana bunătății și-a dragostei divine
Ne ești, Părinte Longhin, prin jerfa ta smerită.
A noastră rugăciune pe drept ți se cuvine
Acum, la ceas de boală, în vremuri de ispită.

Să te ridice Domnul din boala cea grozavă
Precum odinioară pe Iov din Sfânta Carte,
Să te învrednicească de veșnica Lui slavă,
De-a sfinților cunună în Rai făcându-ți parte!
amin

Icoana Maicii Domnului de la Meteora

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)

Icoana Maicii Domnului de la Meteora, numită și Trandafirul cel neveștejit, este unicat în iconografia ortodoxă. Aspectul particular constă în reprezentarea Maicii Domnului - Împărăteasa, cu coroniţă şi veşmânt roşu, cu flori în mâna dreaptă şi spic de grâu în stânga, simbol al grânelor din care se face prescura. Mântuitorul nu este înfăţişat ca un prunc în braţele mamei, aşa cum se obişnuieşte, ci în picioare, înveşmântat ca un prinţ.
Este zugrăvit purtând coroană și îmbrăcat cu veșminte împărătești. El ține în mâna Sa stângă un sceptru împărătesc, iar în mâna dreaptă ține un glob pământesc ce are deasupra o cruce (glob crucifer), ceea ce înseamnă că El este Stăpânul lumii și Mântuitorul tuturor, Atotțiitorul.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în mâna stângă îl ţine pe Dumnezeiescul Său Fiu și un spic de grâu, iar în dreapta ţine un trandafir. Această floare simbolizează floarea neveştejită a fecioriei şi neprihănirii Preacuratei Fecioare cărei Sfânta Biserică i Se adresează: „Tu eşti rădăcina fecioriei şi Floarea cea Neveştejită a curăţiei". Maica Domnului este numită în imnele Bisericii cu numele de "trandafir tainic", "trandafirul cel neveștejit". Ea este brazda nearată care a odrăslit Spicul, adică Pâinea cea cerească, pe Hristos Domnul.
Pentru a ajunge la mănăstirile de la Meteora se trece prin întinsa câmpie a Tessaliei. Aceasta este zona cea mai rodnică a agriculturii greceşti, în restul ţării fiind un sol mai mult pietros şi nisipos. Drumul îşi face loc printre culturi de bumbac, cele mai întâlnite, pâlcuri de măslini şi culturi de grâu. Contrastul între verdeaţa Tessaliei şi solul arid al Greciei se observă atunci când apare în depărtare strania „pădure de stânci“ de la Meteora, fără egal în lume. Cu cât te apropii de Kalambaka, oraşul de la poalele pietrelor meteorice, sesizezi parcă mai clar frumuseţea şi imensitatea creaţiei divine. Stâncile au forma unor coloane stângaci cioplite, care se sprijină de pământ doar pe un colţ, dând impresia că se pregătesc să îşi ia zborul spre cer.
Alături de conotațiile mistice, icoana amintește și de ocrotirea grădinilor, a holdelor.
Credincioșii i se roagă pentru păzirea vieţii curate şi drepte. Ajută la alegerea corectă a soţului sau a soţiei. Rugăciunea fierbinte şi sinceră către această icoană ajută la dezlegarea conflictelor din familie. Se săvârşesc multe vindecări ale bolnavilor.
Preacurata să ocrotească poporul român cel binecredincios!

Icoana care se curata singura”

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)

Ati vazut vreodata o icoana in care sa fie zugravit un chip cu ochii abia intredeschisi? O astfel de reprezentare rara este icoana facatoare de minuni a Domnului nostru Iisus Hristos care se afla in patrimoniul Manastirii Celic Dere. Ea a ajuns in aceste locuri pe vremea razboiului ruso-turc din anii 1806-1812. Este asezata spre inchinare in biserica Paraclis a manastirii. Mai este numita si „Icoana care se curata singura” deoarece, desi in trecut era in totalitate innegrita, in timp chipul Mantuitorului s-a luminat in mare parte.

Icoană CANONICĂ a „Nașterii Domnului”

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)

                                                                          Pictorul Vasile Neguş

Iată cum trebuie să arate o icoană CANONICĂ a „Nașterii Domnuluiˮ, icoana fiind teologie „scrisăˮ prin imagini, dacă vrem să fim ortodocși și să nu rămânem doar la efemeritatea expresiei „Crăciun fericitˮ, atâta timp cât adevărata fericire îmbracă „haina de nuntăˮ a virtuțiilor și se adapă numai din „duh și adevărˮ!…Din păcate, de-a lungul istoriei bisericești și până astăzi, deși pictorii cei vechi erau mult mai trăitori și teologi ca cei de acum, și în domeniul iconografic s-au adunat pe piață, inclusiv la pangarele Bisericii, mai multe kitsch-uri iconografice și „chinezăriiˮ decât adevăratele ICOANE canonice, decantate prin secole de căutări și jertfă hristocentrică. De vină suntem toți, de la vlădică la opincă, atâta timp cât ceea ce credem și facem în viață nu este spre Slava Sf. Treimi și după chipul Adevărului, adică al lui Hristos-Dumnezeu, care se revelează numai prin Sf. Duh și prin sfinții Săi, în Biserica agonisită de El, ca una ce este „stâlp și temelie a adevăruluiˮ. Urmând învățăturilor Sf. Părinți nu vom greși niciodată, inclusiv în domeniul iconografiei ortodoxe, unde nimic nu a fost și nu poate fi așezat la întâmplare. Și referindu-ne acum la icoana praznicului „Nașterii Domnuluiˮ, care tocmai ne bate la ușă, credem atunci că simbolistica acesteia poate să fie ceva după mintea sau sentimentele noastre? Nu, niciodată, ci trebuie a fie după chipul Adevărului și al realităților veșnice cerești, pe care iconografia ortodoxă mereu vrea să le reprezinte. Așadar, la ce fel de icoane ne rugăm și ce „propovăduimˮ, inclusiv în mediul virtual, acum sau altădată?…În primul rând, semnificațiile teologice și mai ales dogmatice ale icoanei Nașterii Domnului, trebuie să fie împărțite în trei nivele: nivelul de sus, care reprezintă cerul; nivelul de mijloc, care reprezintă unitatea dintre cer și pământ și care s-a împlinit numai în Hristos, ca Dumnezeu și Om; și nivelul de jos, care reprezintă pe cele ale pământului și chiar pe cele de sub pământ!…

Astfel, cele trei aspecte dogmatice care se încadrează în cele trei registre ale icoanei Naşterii Fiului lui Dumnezeu, cuprinde de sus în jos, mai întâi pe Dumnezeu în mişcarea Sa coborâtoare (chenotică) spre om. Apoi în centru, mergând pe aceeași rază a Dumnezeirii, se află minunea Naşterii feciorelnice, prin care „făptura îşi naşte propriul Făcătorˮ. Și de jos în sus este simbolizată îndumnezeirea omului, care urcă de pe pământ la cer urmând aceeaşi cale, numai dacă se unește euharistic cu Hristos-Dumnezeu, Cel Născut, Jertfit și Înviat. Ca atare, doar icoana care se încadrează acestor coordonate dogmatice se poate numi cu adevărat o icoană a „Nașterii Domnuluiˮ. Pentru că vom vedea pe parcurs, astăzi predomină în perimetrul Bisericii și în casele noastre, imagini pe post de „icoaneˮ care au introduse în simbolistica lor aspecte neconforme cu realitatea Nașterii suprafirești, sau altele prezintă aspecte cu iz eretic. Iar ceea ce este cel mai important în această icoană este caracterul ei teocentric, ea fiind un arhetip al misterului Întrupării Dumnezeirii și Îndumnezeirii omului. De aceea, respectând cadrul canonic iconografic și urmând principiile acestuia, printre care se află simplitatea și înstrăinarea de orice aspect inutil sau fantezist, icoana nefiind ceva sentimental sau care ţine de sfera lumescului, iconizarea Nașterii Domnului, fiind ca importanţă al doilea mare praznic Împărătesc după Înviere, cu siguranță, aceasta responsabilitate ne aparține tuturor și nimeni nu poate împieta cu ceva acest eveniment unic sub soare! Putem spune, deci, că decriptarea acestei icoane rezidă chiar din compoziția ei structurală, a planului superior ceresc, cel intermediar, divino-uman şi cel inferior, pământesc, unite prin verticala formată din coborârea stelei deasupra peşterii, cu Pruncul Iisus Hristos şi Maica Sa, Fecioara Maria.

Planul superior este compus din cete de îngeri, aşezaţi ca într-un cor și cu mâinile îndreptate spre cer, slavoslovind Naşterea lui Dumnezeu prin cântarea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!ˮ. Bucuria şi intensitatea cântului lor este dublată de bucuria exprimată de păstori la auzul veştii Naşterii Mântuitorului lumii. Păstorul din registrul superior poartă pe umeri un miel, ca simbol al jertfei, primind vestea mântuirii și binecuvântare de la înger. Un alt păstor, de data aceasta în registrul inferior, pământesc, cântă din fluier iar oile îl ascultă liniștite, anticipând „chemareaˮ Blândului Păstor. Întreg pământul pare a tresălta de bucurie. Stâncile ascuţite ilustrate asemenea unor trepte, par a se uni cu cerul, indicând astfel, atât mişcarea de pogorâre a lui Dumnezeu la om, cât şi urcarea omului la Dumnezeu. Partea de sus a icoanei este statică, ordonată și eternă. Acolo este Dumnezeu în Treime din care coboară lumina stelei ce s-a oprit deasupra Creatorului tuturor. Mijlocul icoanei este divino-uman și afirmă Nașterea suprafirească din Fecioara Maria, care stă într-o poziţie de smerenie şi rugăciune în faţa Pruncului Divin, şi nu culcată sau în altă postură. Aici, în întunericul unei peșteri, ca într-o criptă, se împlinește Taina mântuirii, pentru că peştera închipuie şi peştera Mormântului Său. Aşa cum în cadrul cultului liturgic ortodox, masa Sf. Altar simbolizează de Crăciun, „peştera Naşteriiˮ, iar la Înviere, „peştera Mormântuluiˮ. Acest lucru explică şi de ce în icoană, Pruncul Născut nu este înfăşat în scutece, ci înfăşurat în giulgiu, iar în loc de iesle este pus într-o raclă de piatră, făcând aluzie la piatra unghiulară şi la piatra mortuară. Este necanonic, când ieselea dimpreună cu Pruncul se pictează altfel, deoarece Nașterea și Învierea Mântuitorului nostru stau într-o permanentă legătură. Evangheliile nu menţionează peştera, însă reprezentarea iconografică îşi găseşte temeiuri în Sf. Tradiţie şi în textele liturgice. Peștera este rezultatul dislocării „pietrei unghiulareˮ, adică a lui Hristos, „desprinsă din munte, nu de mânăˮ (Daniel 2, 44-45), care a zdrobit uriaşul idol din visul regelui Nabucodonosor, şi care, îl îmbracă pe Hristos ca într-un mormânt. Mai târziu, prin Crucea şi Învierea Sa, Hristos va zdrobi precum o Piatră pe „stăpânitorul lumiiˮ, adică pe Satana şi slugile lui. În icoană, muntele netăiat de mână omenească, pe care se sprijină cerul, închipuie pe Maica Domnului, care s-a facut scară spre cer şi în care s-a sălăşluit Hristos ca într-un chivot.

        În partea de jos a icoanei se află mișcarea, pământescul, omenirea ce trebuie să iasă din rândul dobitoacelor și să urmeze pe adevăratul Păstor! Nu este întâmplătoare nici prezenţa animalelor în peşteră, arătându-se că întreaga creaţie a cunoscut înnoirea adusă prin Naşterea lui Hristos: peştera ca sălaş care-L primeşte iar animalele ca fiinţe ce-L încălzesc, astfel încât, de la regnul mineral, la regnul vegetal şi cel animal, toate cele create primesc vestea mântuirii lor. Boul şi asinul din interiorul peşterii trimit la profeţia lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul Meu nu mă pricepe”. Boul închipuie și „viţelul cel îngrăşat şi jertfitˮ la întoarcerea fiului risipitor iar asinul ne trimite la „mânzul asineiˮ, pe care nimeni nu mai stătuse decât Hristos la intrarea in Ierusalim. Aşadar, simbolismul icoanei trebuie să cuprindă elemente dogmatice, fundamentate pe Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, și nu pe învățături contrare acestora. Dar, din pacate, în cele mai multe „icoaneˮ care vor să reprezinte Naşterea Domnului, o asemenea învățătură necanonică, bazată pe scrierile apocrife și care împietează dogma Întrupării, este introducerea scenei îmbăierii Mântuitorului în icoană. Cele două scrieri apocrife vorbesc despre prezența a două femei chemate de Iosif, pentru a o asista pe Fecioara Maria la naștere. Aşa-zisa „evanghelieˮ a lui Iacov, spune că una dintre femei, pe nume Salomeea, a fost moașă iar cealaltă ajutorul ei. Ferească-ne Dumnezeu de asemenea gânduri și picturi neîmbisericite!…Maica Domnului a născut în chip minunat, așa după cum a rămas și însărcinată, adică prin puterea Sf. Duh, mai presus de ordinea firească și fără dureri. Prin urmare, nu avea nevoie de ajutorul unei moașe iar Pruncul Iisus fiind desăvârșit curat, nu avea nevoie de spălare! Tocmai de aceea, în icoanele canonice ale Maicii Domnului se pictează cele trei stele, una pe frunte și celelalte două pe umeri, pentru a lăuda întreita ei feciorie. Adică, Maica Domnului a fost Fecioară înainte de Naștere, Fecioară în timpul Zămislirii și Fecioară a rămas şi după Naștere. Scena îmbăierii pruncului Iisus nu se regăseşte nici în scrierile lui Dionisie de Furna, în „Explicarea artei bizantineˮ ori în „Erminia picturii bizantineˮ. Aceasta în ciuda faptului că, alţi doi pictori pe care Dionisie i-a admirat, Manuil Panselinos şi Teofan Cretanul, includ scena îmbăierii în reprezentările lor. Iată că, și la pictorii cei vechi, deși sub multe aspecte sunt reprezentativi, există în pictura lor și „minusuriˮ fără fundament dogmatic. La Muntele Athos, în multe Biserici, scena îmbăierii a fost ștearsă din reprezentarea murală a acestora. Sfântul Nicodim Aghioritul a scris împotriva îmbăierii în vestitul său Pidalion, iar cele spuse și scrise de el au întărit în acea vreme necanonicitatea acestei scene. Chiar și catolicii „renascentiștiˮ nu au văzut ca fiind dogmatică această scenă, și o interzic desăvârșit la Conciliul de la Trent (1545-1563). 

Se impune o întrebare, anume, cum se face că, pictorii bizantini care erau ortodocși, pun în icoanele lor scene care nu sunt scrise în Evanghelie sau contrazic teologia Bisericii, luându-le din cărți care nu sunt canonice?!…

      Nu în ultimul rând, în icoană mai este inclus si dreptul Iosif, însă rolul sau este unul mai degrabă proniator, pentru că Fecioara Maria avea nevoie de un protector, atât faţă de Legea Veche cât şi după Naşterea Pruncului. Dreptul Iosif nu este plasat în centrul icoanei, precum Maica Domnului şi Pruncul Iisus, ca şi când ar fi o familie obişnuită. Ci este aşezat mai jos, pentru a evidenţia faptul că Hristos s-a născut din Fecioară și a rămas Fecioară în veci, nemaifăcând alți copii cu bătrânul Iosif (avea peste 80 de ani) după cum hulesc toți ereticii. Iosif priveşte calm şi meditativ, gândindu-se la minunile lui Dumnezeu, pe care acum le vede şi le aude, chiar dacă la început s-a îndoit de ele. De aceea, includerea în icoană a păstorului bătrân și „ghebosˮ care stă să-l ispitească, nu face decât să încarce și să umbrească mesajul icoanei, inclusiv bucuria praznicului. Această ispitire își are locul într-o altă icoană, numită „Îndoiala lui Iosifˮ. Dar neîntâmplător parcă, personajul ghebos care se vrea a personifica pe diavol, se află predominant în aceleași „icoaneˮ în care se află și scena necanonică a îmbăierii! Să fie o coincidenţă sau mai degrabă, aceeaşi lipsă de cunoaştere teologică a celor ce pictează astfel? Următoarele persoane importante din icoana Nașterii Domnului sunt cei trei magii de la răsărit. Ei sunt reprezentați în chipul celor trei vârste umane: unul tânăr, altul matur, iar altul bătrân. Acest aspect și faptul că ei sunt păgâni, arată că mesajul adus de Hristos este universal, că nu este mărginit la o anumită limită temporală sau la un anumit neam, ci transcende toate vârstele omenirii, toate neamurile și toată istoria. Darurile aduse de ei Pruncului Hristos, aurul, tămâia și smirna, au fiecare o semnificație aparte, conform unei cântări de la Utrenia Crăciunului: „Prin darul mirului, ei închipuie starea Ta muritoare, prin aur măreţia Ta împărătească, iar prin tămâie, dumnezeirea Ta întreagăˮ.

Ziua de 25 decembrie a fiecărui an nu este aşezată întâmplător pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

 Sensul principal al acestei zile este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua creşte şi noaptea scade, aşa cum şi Hristos prin Lumina Sa, se face Soare al dreptăţii şi lumină veşnică neînserată! Şi la fel de semnificativ este faptul că, după unii Sf. Părinţi, Hristos nu S-a născut oricând, ci în zi de Duminică! 

Sf. Scriptură vorbeşte despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se fie lumină - și a fost lumină!ˮ (Facerea 1, 3). 

     Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a Înviat din morţi. Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli. Duminica Sf. Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sf. Evanghelist Ioan zice: „Am fost în duh în zi de Duminicăˮ. Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea, Dumnezeu a sfinţit ziua Duminicii și cu Naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina. De asemenea, un aspect foarte important este şi faptul că, de la Bunavestire, care este în ziua de 25 martie, până la 25 decembrie, când se naşte Pruncul Iisus, sunt exact nouă luni de zile, adică timpul necesar dezvoltării unui prunc în pântecele mamei sale. Aşa cum prima Evă a fost mama tuturor celor de pe pământ, tot aşa, noua Evă, Fecioara Maria, a devenit Maică a întregii omeniri înnoite şi îndumnezeite prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Astfel, după cum Adam a fost creat feciorelnic, tot aşa Hristos trebuia să Se nască dintr-o Mamă fecioară. Eva era încă fecioară când a primit cuvântul morţii, Maria trebuia să fie Fecioară spre a-L primi pe Cuvântul Vieţii. Hristos S-a născut noaptea şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă Lumină, să risipească întunericul lumii.

 S-a născut în miezul nopții ca să lumineze peșterile întunericului veacului acestuia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vrea să se mântuiască.

sursa https://www.facebook.com/vasile.negus.bizantin