Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Icoana şi Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină şi se
clarifică reciproc, colaborând la răspândirea învăţăturii creştine.
Icoana este o „Evanghelie în culori“, precum Evanghelia este o
„icoană verbală“ a lui Hristos. Cineva spunea că icoanele reprezintă o
„teologie în culori“.
După ce în anul 40 d. H. în Scyţia-Minor, mai precis în Dobrogea,
poposeşte Sfântul Apostol Andrei, străbunii noştri încreştinaţi de
acest Sfânt Apostol trimis de Hristos au
aşezat icoanele în casele lor, la loc de
mare cinste, pe peretele de răsărit, împodobindu-le cu ştergare româneşti, cu
busuioc, aprinzând candele în faţa acestor
icoane, închinându-se cu multă evlavie,
făcându-şi semnul Sfintei Cruci odată cu
smerite şi pătrunzătoare rugăciuni către
Dumnezeu, Maica Domnului şi toţi Sfinţii. Aceste icoane constituie
un element indispensabil evlaviei noastre creştin-ortodoxe.Icoana a mai fost numită şi „BIBLIA NEŞTIUTORILOR DE CARTE“ sau „FEREASTRĂ SPRE CERURI“ şi „REFUGIU AL PRIVIRII PENTRU ORICE INIMĂ ÎNDURERATĂ“.
DE UNDE VINE NUMELE DE ICOANĂ ?
Numele de icoană vine din grecescul EIKON = a asemăna, asemănare. În limba latină avem în mod similar, cuvântul IMAGO = chip, reprezentare.
CE ESTE ICOANA ?
ICOANA este chipul sau reprezentarea pentru ochii noştri a unei fiinţe existente în mod real, adică a adevăratului Dumnezeu, a Fiului Său Iisus Hristos, a Maicii Domnului sau a Sfinţilor.
ICOANA este un fel de „treaptă“ sau „scară“, pe care ne ridicăm cu întreaga noastră fiinţă spirituală, prin credinţă, către Dumnezeu.
ICOANA este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Desigur că icoana nu seamănă întru totul cu originalul. Nu talentul executantului, nu materia dau utilitate icoanei, ci unirea rugăciunii celui cinstit din icoană cu evlavia rugăciunii celui ce se roagă. Deci, altceva este icoana şi altceva este originalul. Spre exemplu: fotografia unui om nu este identică cu omul, întrucât fotografia reprezintă numai forma corpului, nu şi puterile sufletului, căci imaginea fotografică nu gândeşte, nu vorbeşte şi nici nu simte. În acest fel
FIUL LUI DUMNEZEU ESTE „ICOANA NATURALĂ A TATĂLUI“.
Şi iată versetul biblic care dovedeşte foarte clar acest lucru: „Filip I-a zis:
«Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns». Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?
CEL CE M-A VĂZUT PE MINE A VĂZUT PE TATĂL.
Cum zici tu: arată-ne pe Tatăl?“ (Ioan 14:9) (în partea dreaptă vezi icoana făcătoare de minuni a Mântuitorului de la Sfânta Mănăstire Celic Dere, care se curăţă singură).
CARE AU FOST PRIMELE ICOANE?
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi-a lăsat chipul imprimat pe pânză de trei ori:
1. Prima dată, a dăruit chipul Său regelui Avgar al Edessei, pe care l-a vindecat de lepră. La porunca acestui rege Avgar, un pictor al său a venit în Ţara Sfântă, să-L invite pe Mântuitor în Edessa, iar dacă nu va voi să vină, cel puţin să-L picteze, căci regele Avgar dorea măcar să-i vadă chipul (vezi în dreapta Mahrama lui Avgar). Iisus Hristos, văzând că trimisul regelui nu-L poate picta din cauza luminii ce-L înconjura, S-a atins El Însuşi de pânza pictorului şi Chipul Său a rămas imortalizat pe ea.
2. A doua oară, mergând pe drumul spre Golgota, a
dăruit unei fecioare, Veronica, ce L-a şters de sudoare
şi praf cu mahrama sa, Chipul Său Cel dumnezeiesc,
care s-a imprimat în mod miraculos pe această
mahramă (vezi icoana din dreapta). Însuşi numele
Veronica înseamnă „VERA ICON“, adică
„adevărata icoană“.3. A treia oară, şi-a lăsat Chipul Său şi toate urmele rănilor de pe trup, pe Sfântul Giulgiu cu care a fost înfăşurat în mormânt, giulgiu care se poate vedea şi azi în Italia, într-o biserică din Torino (În partea stânga jos, puteţi vedea Giulgiul din Torino, în partea dreaptă în mijloc, chipul reconstituit al Mântuitorului Iisus Hristos după Sfântul Giugiu, iar în partea dreaptă icoana Mântuitorului).
Apoi, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind pictor şi doctor, a pictat inspirat de Dumnezeu Duhul Sfânt pe Maica Domnului la Bunavestire şi când i-a arătat această icoană Maicii Domnului, Dânsa a recunoscut că aşa a fost momentul, precum s-a zugrăvit în icoană şi i-a zis: „Fiul meu şi Dumnezeul nostru să primească rugăciunile tuturor acelora care se vor ruga la această icoană“. Deci însăşi Maica Domnului investeşte cu putere icoana (vezi icoana din partea dreaptă).
DE CE CINSTIM ICOANA?
Cinstim icoana pentru că atunci când preotul sfinţeşte o icoană, Duhul Sfânt se revarsă asupra ei. În faţa icoanei inima trebuie să se încălzească de o „căldură sfântă“, care să se asemene cu căldura Duhului Sfânt care a sfinţit icoana. Omul, când stă în faţa icoanei, se închină de fapt la Dumnezeu, căci el rosteşte „Doamne, ajută-mă, Doamne, iartă-mă!“. Nu zice nicidecum „Icoană ajută-mă, icoană iartă-mă!“.
Icoanele noastre ortodoxe nu sunt sfinte, ci sfinţite, iar creştinii nu se închină lemnului pe care este pictată icoana, ci lui Dumnezeu, căci dacă ar fi aşa, ar trebui să se închine tuturor copacilor din pădure, uşilor, giurgiuvelelor din lemn, scaunelor, meselor etc.
CE SENTIMENTE TREBUIE SĂ PRODUCĂ PRIVIREA UNEI ICOANE ?
Privirea unei icoane trebuie să producă sentimente de: rugăciune, remuşcare, căinţă, respect, dragoste sfântă. Icoanele trebuie pictate în culori suave, demne, decente, neţipătoare. Privirea icoanelor ne trezeşte dorinţa de a ne ruga.
ICOANELE SE PICTEAZĂ DUPĂ ANUMITE REGULI ?
Desigur, ele se pictează după un canon iconografic. Prin respectarea strictă a acestui canon iconografic, creştinii ortodocşi au reuşit să rămână la o înţelegere unitară a lui Hristos.
Spre exemplu, nu este corect să fie reprezentată Maica Domnului cu capul descoperit, deoarece Maica Domnului era mereu acoperită cu un voal, nu i se vedea deloc părul, avea o îmbrăcăminte modestă şi foarte serioasă.
CARE ESTE RAŢIUNEA EXISTENŢEI ICOANEI?
Icoana ne arată, ne pune în evidenţă „originalul“, adică un lucru pe care nu-l avem în faţă, căci dac-ar fi de faţă n-am mai avea nevoie de icoană. Existenţa şi cinstirea icoanelor izvorăşte din dorinţa creştinului de a se apropia de divinitate fără întârziere şi mai ales din insuficienţa firii omeneşti, căci omul fiind circumscris în timp şi în spaţiu, nu poate avea cunoştinţa directă nici a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare. Din pricina acestor insuficienţe de cunoaştere a fost descoperită icoana, care serveşte la ghidarea cunoştinţei.
EXISTĂ MAI MULTE FELURI DE ICOANE ?
Da ...Există şase feluri de icoane:
a. 1. Primul fel este icoana naturală. Fiul cuiva este icoana naturală a aceluia care l-a născut. Deci icoană prin excelenţă este Fiul lui Dumnezeu, care poartă în întregime, în El Însuşi, pe Tatăl. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14:9). Căci „Fiul este icoana lui Dumnezeu celui nevăzut, mai Întâi Născut decât toată făptura“ (Coloseni 1:15).
2. Al doilea fel de icoană este ideea. În Sfatul lui Dumnezeu s-au înfăţişat în chip de icoane toate cele hotărâte de El, în acelaşi fel în care un om când doreşte să zidească o casă, îşi face în mintea sa imaginea casei pe care o va zidi şi o transpune apoi în realitate.
3. Al treilea fel de icoană este cea prin poziţie sau prin imitare. Spre exemplu omul: acesta prin fire este om, dar prin poziţie şi imitare este icoana Dumnezeirii: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie“ (Facere 1:27).
4. Al patrulea fel de icoană este acela prin care împărtăşim prin scris sau prin chipuri cele nevăzute şi necorporale, din cauza Despre cinstirea sfintelor icoane 6 neputinţei noastre de a înţelege cele necorporale. Astfel, pentru a înţelege Dumnezeirea sau îngerii, ne servim de icoane sau, cum am spune azi, de exemple prin analogie. Ca să înţelegem Sfânta Treime ne servim de imaginea soarelui, luminii şi căldurii sau de minte, cuvânt şi duh, sau de planta trandafirului, floare şi miros, sau apă, pământ şi foc.
5. Al cincilea fel de icoană este cel ce înfăţişează şi schiţează mai dinainte cele viitoare, pe care azi le numim tip sau simbol. Spre exemplu, chivotul legii simbolizează pe Maica Domnului, şarpele ridicat de Moise în pustie simbolizează crucea pe care S-a răstignit Hristos
.
6. Al şaselea fel de icoană este cel făcut spre aducere aminte a faptelor întâmplate, a minunilor, a virtuţilor, a răutăţilor. Toate aceste icoane sunt făcute spre folosul acelora care, privindu-le, SĂ POATĂ EVITA RĂUL ŞI SĂ IMITE VIRTUTEA. Acest fel de icoane le putem înfăţişa prin scris, spre exemplu tablele legii din Vechiul Testament sau prin zugrăvirea chipurilor bărbaţilor sfinţi.
ICOANA ESTE PLĂCUTĂ LUI DUMNEZEU?
Desigur că este plăcută, ba chiar am putea spune că este binecuvântată de Dumnezeu, căci la plinirea vremii Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut mai înainte de veci, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Acesta este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai înainte născut decât toată făptura“ (Coloseni 1:15). Deci, însăşi întruparea Mântuitorului Hristos constituie cea mai întemeiată motivaţie pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu în icoană, deoarece EL S-a arătat oamenilor în mod vizibil, în modul cel mai real. DUMNEZEU A ÎNGĂDUIT ICOANELE? Desigur!!! Dumnezeu Însuşi a îngăduit icoanele. El a născut pe Fiul Său, Care este „icoana Lui naturală“. Ca dovadă nici Legea Veche nu opreşte uzul icoanelor, după cum încearcă să susţină iconoclaştii (vrajmaşii Sfintelor icoane). Este drept că Moise spune să nu se facă asemănare nici unui lucru care există în cer, pe pământ, în apă sau sub pământ (Ieşire 20:4), dar, atenţie, acelaşi Moise porunceşte să se facă catapeteasma, să se facă chipurile heruvimilor, să se facă chivotul şi toate cele ce se găseau în cort. Solomon mai târziu, ridică lui Dumnezeu templu măreţ:
„ŞI A FĂCUT ÎN SFÂNTA SFINTELOR DOI HERUVIMI DIN LEMN DE MĂSLIN, ÎNALŢI DE ZECE COŢI... ŞI A ÎMBRĂCAT EL HERUVIMII CU AUR ŞI PE TOŢI PEREŢII TEMPLULUI DE JUR ÎMPREJUR, PE DINĂUNTRU ŞI PE DINAFARĂ, A FĂCUT CHIPURI SĂPATE DE HERUVIMI, DE COPACI, DE FINICI ŞI DE FLORI ÎMBOBOCITE“ (3 Regi 6: 23-28-29).
EXISTĂ POSIBILITATEA PICTĂRII LUI DUMNEZEU?
Este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale şi culoare. Singur Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, deoarece El este nevăzut, fără greutate, fără întindere, mai presus de orice pricepere. Pentru aceasta are dreptate Legiuitorul când spune că nu trebuie să se prezinte ceea ce este nevăzut, că nu este permis să se facă chipul lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu S-a făcut om, când S-a făcut asemenea nouă, putem să facem icoana Sa. (În partea dreapta este icoana făcătoare de minuni de la Sfânta Mănăstire Nicula). Aşa ne spune Sfântul Ioan Damaschin: „Când Cel fără de corp, fără de formă, fără de greutate şi fără de mărime“, „Cel care există în chipul lui Dumnezeu“ (Filipeni 2:6) „a luat chip de rob şi a îmbrăcat chipul omului“ (Filipeni 2:7), „atunci zugrăveşte-L în icoane şi-L aşează spre contemplare pe Acela care a primit să fie văzut“.
AVEM ÎN FAPT NEVOIE DE ICOANĂ ?
Da, căci ICOANA ESTE «FEREASTRĂ SPRE DUMNEZEU», fără icoană ne putem rătăci de la adevăratul Dumnezeu, închipuindu-ne fiecare după mintea, priceperea şi credinţa noastră in Dumnezeu, aşa încât riscul idolatriei este mult mai mare. FĂRĂ ICOANĂ, OMUL ESTE TENTAT SĂ-ŞI ÎNCHIPUIE UN «DUMNEZEU CONVENABIL», DUPĂ PROPRIILE LUI DORINŢE ŞI NEVOI!.
Iubiţi credincioşi,
Ştim că Dumnezeu este Unul şi deci nu poate porunci lucruri contrarii. Există numai o aparentă contradicţie, fiindcă, s-a poruncit iudeilor să nu-şi facă chip cioplit, ştiindu-i înclinaţi spre idolatrie, pentru a nu adora făptura în locul Făptuitorului (Romani 1:18). Dacă suntem atenţi constatăm că există şi un motiv pedagogic sau, altfel spus, Dumnezeu, Care a vorbit oamenilor în multe feluri şi în multe chipuri (Evrei 1:1), a procedat cu omenirea ca un medic faţă de bolnavi. După cum un medic nu dă aceeaşi doctorie tuturor bolnavilor, ci fiecăruia o doctorie deosebită după felul bolii, al constituţiei bolnavului sau al vârstei, tot astfel Dumnezeu, cunoscând înclinaţia evreilor spre idolatrie, i-a oprit să-şi facă icoane, întrucât erau încă «copii în cele duhovniceşti». Dar acum, când suntem oameni «maturi prin Iisus Hristos», s-au desfiinţat prescripţiile Legii Vechi, „SFÂRŞITUL LEGII ESTE HRISTOS“ (Romani 10:4). În acest sens avem exemplul mustrării poporului lui Israel în versetele următoare:
«CASA LUI ISRAEL ŞI POPORUL ŞI REGII LUI ŞI CĂPETENIILE LUI ŞI PREOŢII LUI AU ZIS LEMNULUI: „TU EŞTI TATĂL MEU!“. ŞI PIETREI I-AU ZIS: „TU M-AI NĂSCUT!“. ŞI NU ŞI-AU ÎNTORS SPRE MINE FAŢA, CI SPATELE, IAR LA VREME DE NEVOIE VOR ZICE „SCOALĂ ŞI NE IZBĂVEŞTE!“» (Ieremia 2:26-27).
DECI, ESTE LEGITIM CULTUL ICOANELOR?
Da, pentru icoană poate exista şi chiar există un cult, deoarece acest cult nu se îndreaptă spre icoană, ci spre cel care este reprezentat în icoană. Aşa cum spune şi Sfântul Vasile cel Mare:
„CINSTEA ADUSĂ ICOANELOR SE ÎNDREAPTĂ CĂTRE CEL ÎNFĂŢIŞAT ÎN ICOANĂ“.
Şi după cum cultele religioase neoprotestante (adventişti, baptişti, evanghelişti liberi şi iehovişti) închinându-se (cinstind-o) Bibliei nu se închină hârtiei, cernelei şi pergamentului care o acoperă, ci cuvintelor lui Dumnezeu care se găsesc în ea, tot aşa şi noi ne închinăm Chipului lui Hristos şi nu lemnului şi culorilor. Îl avem exemplu pe Iacov, care, primind de la fraţii lui Iosif haina acestuia, căci îl vânduseră ismaeliţilor, a sărutat-o şi a jelit, dar nu haina, ci pe Iosif (Facere 37:33).
MAI AVEM EXEMPLE DE ÎNCHINARE ÎN VECHIUL TESTAMENT?
Da, avem foarte multe, şi întrebăm pe sectanţii care ne acuză că ne închinăm materiei, de ce nu acuză şi pe Iosif care „s-a închinat la vârful toiagului lui Iacov“ (Facere 47:31). Este evident că nu s-a închinat cinstind lemnul, ci prin lemn s-a închinat lui Iacov, precum şi
CREŞTINII PRIN ICOANĂ SE ÎNCHINĂ LUI DUMNEZEU.
Şi după cum ne temem să atingem fierul înroşit, nu din pricina naturii fierului, ci din pricina focului unit cu el, tot astfel ne închinăm Trupului lui Hristos nu din pricina naturii trupului, ci din pricina Dumnezeirii unite cu El în chip ipostatic.
IISUS HRISTOS A MAI FOST ZUGRĂVIT ÎN ICOANE ŞI ÎN ALT CHIP?
Da, în unele picturi foarte vechi ale cinstitelor icoane, este zugrăvit Mielul arătat cu degetul de Înainte-Mergătorul, dar în timpul împăratului Iustinian al II-lea, la al cincilea şi al şaselea Sfânt Sinod de la Constantinopol, s-a hotărât ca de atunci înainte să fie pictat în icoane „Mielul lui Dumnezeu“ care ridică păcatul lumii, adică Hristos, Dumnezeul nostru, după chipul Lui omenesc.
ESTE OARE ICOANA IDOL DUPĂ CUM NE REPROŞEAZĂ ALTE CULTE RELIGIOASE?
Categoric nu!
Altceva este icoana lui Hristos şi altceva statuia lui Cronos şi a Afroditei. Şi întrebăm pe cel de altă credinţă (adventist, baptist, evanghelist sau iehovist) de ce să nu cinstim chipul lui Hristos cel din icoană? Pentru că-i făcută de mână de om?
► Dar oare, chivotul lui Dumnezeu (Ieşirea 25:10-16) nu era făcut de mână de om?
► Dar oare, jertfelnicul (Ieşirea 27:1-8) nu era făcut tot de mână de om?
► Dar oare, acoperământul împăcării (Ieşirea 25:17), heruvimii (Ieşirea 26:18-22), vasul de aur care avea mană (Ieşirea 16:33) nu erau făcute tot de mână de om? Dacă cultele religioase le numesc pe acestea idoli, cum numesc pe Moise şi pe Israel care s-au închinat lor?
Pentru ce se numesc
SFINTELE SFINTELOR dacă sunt făcute de mână de om? Oare
heruvimii cei cu şase aripi, care stăteau în jurul jertfelnicului nu erau
icoanele îngerilor? Pentru ce nu sunt aruncate? Nu sunt aruncate
pentru că pe acestea le-a poruncit Însuşi
Dumnezeu! Idolii păgânilor sunt de
dispreţuit pentru că sunt icoanele
demonilor (vezi în partea dreaptă pe
idolul mincinos Buda); pe acestea
Dumnezeu le-a interzis şi le-a
condamnat. „Să se ruşineze toţi cei care
se închină chipurilor cioplite, cei care
se laudă cu idolii lor“ (Psalm 96:7). Acest chip al lui Buda, chiar
este cioplit!!!CULTELE RELIGIOASE NE REPROŞEAZĂ CĂ PE UNELE ICOANE S-AU ZUGRĂVIT ŞI DIAVOLI ŞI CĂ ACESTEA NU MAI POT FI NUMITE SFINŢITE
RĂSPUNS:
Sfinţitele Icoane nu se spurcă chiar dacă se zugrăvesc şi diavoli pe ele, aşa cum nu se spurcă nici Biblia din cauză că este scris şi descris diavolul, cu toate practicile lui spurcate
CE ESTE IDOLUL DESPRE CARE VORBESC CU ATÂTA ÎNFOCARE CULTELE RELIGIOASE?
Idolul este o bucată de materie privită în ea însăşi ca Dumnezeu (vezi in dreapta statuia idolului Anubis, zeul morţii, la care se închinau egiptenii).
Idolul nu are duh, iar omul prin idolatrizare
înduhovniceşte un obiect, îi dă valoare de
Dumnezeu sau îl consideră Dumnezeu.Idolul poate avea formă de: - animal: vacă (în India), pisică, crocodil (în Egipt); - monstru: jumătate om, jumătate animal (India); - om statuie: zeii grecilor şi ai romanilor Zeus = zeul zeilor, Bahus = zeul vinului, Ares = zeul războiului, Afrodita = zeiţa iubirii etc. În idoli se încuibează duhurile necurate - diavolii - pe care îi cinstesc închinătorii la idoli.
IATĂ IUBIŢI CREDINCIOŞI CE ÎNSEAMNĂ UN IDOL: DRAGONUL...CARE CHEAMĂ PLOAIA
În imaginea de mai jos se poate vedea cum arată un idol. Peste 300 de voluntari au cărat un dragon (idol) din bambus, lung de 36 de metri, în localitatea Tsurugashima, de lângă Tokio. Procesiunea are loc cu scopul precis de a-l îndupleca pe zeul ploii pentru că plantaţiile japoneze de orez au nevoie de ploi regulate şi, conform credinţei japonezilor, zeul ploii, care într-una din încarnările sale terestre a fost dragon (balaur), trebuie să fie înduplecat să aducă apa la timp. Câtă rătăcire spirituală! Doamne Iisuse Hristoase, iartă-i pentru închinarea la idolul din bambus!
ZEII AESCULAP SI HYGEEA SUNT NUME DE DRACI!!!
Iată încă un nou exemplu de închinare la idoli. Mergând la Băile Herculane pentru tratament, am fost cazat la hotelul Ferdinand. Lângă sala de băi sulfuroase, la subsol am văzut o tăbliţă rămasă de pe vremea razboaielor daco-romane. Sub ea se află şi traducerea pe altă tăbliţă tot din marmură. Din ele rezultând foarte clar că romanii se închinau la idoli, le-am fotografiat şi iată-le expuse mai jos, respectiv originalul şi traducerea. La cine se închinau, aşadar, comandantul legiunii a XIII-A, Antonina şi soldaţii care o alcătuiau???
SE ÎNCHINAU ZEILOR MARI ŞI BUNI, adică diavolilor care se numeau AESCULAP ŞI HYGEEA: Cc
IATĂ, IUBIŢI CREDINCIOŞI, UN ALT IDOL: VACA!
La ferma lui Puch Pich din Cambodgia, sosesc zilnic în jur de 400 de bolnavi cu speranţa că vor fi vindecaţi de Preah, vaca albă în vârstă de 13 luni (imaginea de mai jos). Totul a pornit atunci când fermierul lea povestit vecinilor că soţia lui s-a vindecat în mod miraculos de o boală cronică după ce a fost linsă de această văcuţă. Bolnavii plătesc între 10 şi 15 eurocenţi ca să fie linşi de 4 ori în zona bolnavă a corpului.
S-o fi vindecat soţia fermierului (printr-o întamplare) de acea boală cronică dar a mai rămas cu boala minciunii şi a lăcomiei de bani, pe lângă idolatrie, adică rătăcirea spirituală la care îi îndeamnă pe bieţii oameni care nu ştiu cuvintele Sfântului Iacov despre Sfântul Maslu: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui“ (Iacov 5:14-15).
A GREŞIT OARE MOISE CÂND A RIDICAT ŞARPELE ÎN PUSTIE?
Este adevărat că Moise a spus poporului: „Nu-ţi face chip cioplit, nici turnat şi nici vreo asemănare din cele ce sunt în cer sus, din cele ce sunt pe pământ jos şi din cele ce sunt în apă şi sub pământ“ (Deuteronom 5:8). Şi atunci, oare preacredinciosul slujitor făcea ceea ce şi oprea?; construia ceea ce distrugea? El care a spus: „Să nu faci chip cioplit“, el care a sfărâmat viţelul turnat (Ieşirea 32:20), el însuşi făureşte din aramă şarpele? Da, a făurit „Icoana crucii“ care a fost folositoare pentru preînchipuirea Adevărului, drept chip şi umbră a celor viitoare.
„DUPĂ CUM MOISE A ÎNĂLŢAT ŞARPELE ÎN PUSTIE, TOT AŞA SE CADE SĂ SE ÎNALŢE FIUL OMULUI CA TOŢI CEI CARE CRED ÎN EL SĂ NU PIARĂ, CI SĂ AIBĂ VIAŢĂ VEŞNICĂ“ (Ioan 3:14-15).
ÎN CE A CONSTAT PRIGOANA ÎMPOTRIVA SFINTELOR ICOANE?
În secolul al VIII-lea unii creştini au căzut în erezie faţă de adevărata cinstire ce li se cuvine Sfinţitelor Icoane, unii socotindu-le chip cioplit, ca şi sectanţii. Atunci s-a pornit o luptă aprigă împotriva icoanelor. Această luptă a fost sprijinită chiar de împăratul răucredincios Leon al V-lea Isaurul, care începe persecuţia împotriva icoanelor ortodoxe, persecuţie numită iconoclasm, adică distrugerea de icoane. La porunca acestuia, icoanele au fost ridicate de prin biserici şi din casele credincioşilor, au fost arse în pieţe şi în târguri. Însă numărul apărătorilor de icoane era tot mai mare, în special călugări şi preoţi, care au avut mult de suferit fiindcă, fiind prinşi, li se scoteau ochii, li se tăiau mâinile etc.
CUM S-A TERMINAT ICONOCLASMUL, ADICĂ LUPTA ÎMPOTRIVA SFINŢITELOR ICOANE?
Profanarea icoanelor a fost înfierată la cel de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787 d.Hr.) sub conducerea împărătesei Irina, cu participarea a peste 300 de episcopi din toată lumea şi vă rugăm să luaţi aminte şi să nu uitaţi niciodată cele hotărâte la acest Sfânt Sinod: „Este permis, folositor şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane religioase. Acestor icoane sfinţite, însă, nu li se dă adorare, care, în fapt, i se cuvine lui Dumnezeu, ci venerare şi cinstire şi această venerare sau cinstire se acordă persoanei înfăţişate (pictate) pe icoană şi nicidecum materiei din care este făcută“.
CE NE SPUNE SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN (675-749) DESPRE ICOANELE SFINŢITE?
Sfântul Ioan Damaschin ne spune că Chipul Sfânt din icoană este plin de har, aşadar, într-un anume sens, este „purtător de duh“, după cum era cel pe care chipul îl reprezintă. Sfântul Ioan Damaschin compară Icoanele Sfinţite cu moaştele sfinţilor, şi spune că şi unele şi altele sunt pline de harul, de energia divină. Şi ne dă aici un exemplu, comparând sfinţenia icoanei cu mantia imperială: „Fără să aibă valoare în sine, această mantie se face vrednică de toată cinstirea atunci când a atins-o împăratul“.
DATINA ICOANELOR NU ESTE NOUĂ, CI FOARTE VECHE
Şi spre adeverire, se poate găsi în viaţa Sfântului Vasile cel Mare, următoarea întâmplare: Eladie, succesorul Sfântului Vasile cel Mare în scaunul episcopal, stătea în faţa icoanei Maicii Domnului, în aceeaşi icoană fiind pictat şi lăudatul mucenic Mercurie. Eladie se ruga în faţa icoanei să-l scoată dintre cei vii pe împăratul Iulian, tiranul fără de Dumnezeu şi apostat, care-i prigonea cumplit pe creştinii din acea vreme. Deodată a văzut că mucenicul a dispărut, dar nu după mult timp s-a întors, ţinând în mână lancea plină de sânge. Deci tiranul împărat Iulian murise.
ENERGIA ICOANEI I-A UIMIT PE SPECIALIŞTII ENGLEZI
Un grup de cercetători iconografici de la Institutul Oxford au venit special la Craiova dotaţi cu aparatură ultrasofisticată pentru a verifica autenticitatea fenomenelor şi pentru a analiza câmpurile energetice emanate de icoana făcătoare de minuni din Biserica Madona Dudu (vezi imaginea din dreapta). A fost uimitor ce s-a întâmplat. Aparatele lor au luat-o pur şi simplu razna. Reacţia specialiştilor a fost ceva de genul: „ESTE APROAPE VIE!“. Aşa ceva nu întâlniseră niciunde în lume, deşi fuseseră în foarte multe locuri sfinte. Găsită într-un copac, icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus Hristos, a scăpat dintr-un incendiu, a supravieţuit unui cutremur şi a oprit un potot de ciumă care s-a abătut cu mulţi ani în urmă peste craioveni. Icoana Maicii Domnului şi a pruncului Iisus Hristos nu vrea să părăsească locul în care se află. În anul 1801, turcii conduşi de Pazvantoclu dau foc Cetăţii Banilor.
De flăcări este cuprinsă şi Biserica. „A ars toată, până la pământ, cu tot ce era înăuntru, preschimbându-se pur şi simplu într-un covor de cenuşă. Şi, dintr-o întâmplare, în vreme ce cărau molozul, oamenii au găsit icoana întreagă, îngropată sub nişte grinzi, în scrumul fumegând.
Stătea cu faţa în sus, neatinsă de foc, era întocmai ca şi astăzi“. În 1837 cutremurul distruge Biserica, dar icoana Maicii Domnului este găsită şi de această dată neatinsă.
SINGURELE ICOANE PICTATE DE SFÂNTUL APOSTOL LUCA SE AFLĂ ÎN ROMÂNIA
Păstrată din vechime şi reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Iisus, această icoană aflată în Biserica Madona Dudu din Craiova este una dintre cele două zugrăvite chiar de Sfântul Apostol Luca, dovadă fiind semnătura acestuia prin trei litere pe dosul ei. Cealaltă icoană semnată de Sfântul Apostol Luca se află la Mănăstirea Nămăieşti, judeţul Argeş.
Conform unei legende, nişte ciobani români, trei la număr, păstorind oile prin partea locului, au ajuns la o stâncă mare. Aceştia au rămas peste noapte chiar deasupra stâncii şi toţi au avut acelaşi vis - au auzit bătăi de clopot, cântări bisericeşti şi un înger care li s-a arătat spunându-le: „Aici, în sânul acestei stânci, stă, de multe veacuri ascunsă, o icoană zugrăvită după chipul cel adevărat al Maicii Domnului“. Maica Domnului se arată şi vesteşte moartea profanatorului Sfintei sale icoane
► Un om ce se chema Constantin, a aruncat în chipul Maicii Domnului, cu o piatră pe care doborându-l, l-a sfărâmat şi călcat cu picioarele. După această faptă cumplită, noaptea i s-a arătat lui în vis Maica Domnului, care i-a zis: „Ştiu ce rău mare ai făcut, dar acel rău ce l-ai făcut chipului Meu se va întoarce asupra capului tău“. Tocmai în acea noapte a năvălit o oaste de saracini şi unul dintre ei fiind în şanţ a luat o piatră şi a aruncat cu ea în Constantin. Lovitura a fost atât de puternică, încât i-a sfărâmat capul şi faţa, din care cauză a murit pe loc. Astfel s-a împlinit cuvântul Maicii Domnului, ce-i prevestea pieirea şi vrăjmaşul
Ei şi-a primit răsplata cuvenită Maica Domnului apără Biserica şi Icoana sa de profanatorii cruciaţi Pe vremea când cruciaţii au cucerit cetatea Târnovei, din Bulgaria, prădând-o şi arzând-o, o ceată dintre ei a intrat şi într-o Biserică ce era închinată Maicii Domnului.
Aici pe un loc mai înalt se afla icoana Maicii Preacurate, având pe cap cunună Împărătească. Unul dintre cruciaţi întinzându-şi arcul său, a vrut să arunce săgeata în chipul Maicii Domnului de pe icoană.
Dar mai înainte de a slobozi el săgeata, arcul s-a frânt în mai multe bucăţele, care au lovit pe mai mulţi dintre ei. Văzând acest lucru, s-au căit de fapta lor, aducându-şi aminte că şi ei sunt creştini, dar care au făcut o faptă pe care şi păgânii se tem să o facă. Speriaţi de aceasta, au lăsat Biserica Precestei în pace, neluând nimic, ba chiar încă au dat de la sine multe daruri (Minunile Maicii Domnului, Reamintire de la acţiunea cruciaţilor în luptă cu Ioaniţiu, împăraul româno-bulgar). Credinţa împăraţilor bizantini În perioada Evului Mediu (secolele XI-XII), religia deţinea un rol foarte important în societatea bizantină.
Clasele înalte al societăţii, Curtea, familia imperială erau primii care dădeau un exemplu în materie de religiozitate şi, în general pe timp de război ca şi pe timp de pace, religia se unea intim cu toate manifestările vieţii publice. Împăratul era socotit locotenentul lui Dumnezeu pe pământ şi, prin urmare Providenţa îl inspira şi îl sfătuia. În timpul războaielor cel care câştiga bătălia era de fapt Dumnezeu. Se spune că acesta, atunci când a revenit din campania în Asia Mică, condusă împotriva turcilor, pentru a sărbători victoria, el a aşezat pe un car de argint, tras de patru cai albi, icoana Fecioarei Maria care, după cum spunea el era: „tovarăşa lui în comandarea armatei“, iar în faţa carului mergea împăratul pe jos. Comnenul după victoria împotriva ungurilor, a aşezat pe un car icoana Fecioarei Maria, „invincibila lui tovarăşă“, cum o numea el, iar în urma carului împăratul, familia imperială, curtea escortau icoan sfântă cu devotament.
► Istoria Bisericii creştine ne prezintă numeroase cazuri privitoare la influenţa pe care o au icoanele asupra inimii credincioşilor. Între altele, este pomenit cazul unui om care trăise multă vreme în fărădelegi. Într-o zi a trecut pragul unei Biserici. Aici, a văzut icoana ce reprezenta momentul de căinţă al psalmistului David; şiroaie de lacrimi îi brăzdau faţa, expresie a conştiinţei păcătoşeniei sale, iar un înger le prindea într-un vas de aur. Sub icoană erau scrise cuvintele Fericitului Augustin:
„David a păcătuit numai o dată şi a plâns totdeauna, iar tu păcătuişti totdeauna şi nu plângi niciodată“. Icoana a răscolit sufletul acelui om şi a avut darul de a-l trezi din rătăcirea lui şi a-l îndruma spre o viţă virtuoasă. Mulţi s-au încreştinat cu icoanele. Spre exemplu Sfinţii Chiril şi Metodiu, când i-au încreştinat pe bulgari, au întâmpinat grutăţi dar îndată ce leau arătat o icoană ce reprezenta Înfricoşata Judecată, aceştia s-au încreştinat.
► De-a lungul vieţii pământeşti, creştinii venerează icoanele, cu convingerea nestrămutată că ele sfinţesc pe cei ce iubesc podoaba Casei Domnului, aşa cum se spune în rugăciunea amvonului: „... Plinirea Bisericii Tale păzeşte-o, sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale, Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnzeiască puterea Ta .
..“. Sfintele icoane sunt odoare scumpe sufletului creştinesc. Creştinul se roagă în faţa lor cu credinţa prezenţei harului divin, pe care Biserica o cheamă prin puterea sfinţirii icoanei.
Ritul binecuvântării icoanei stabileşte o legătură între icoană şi prototipul ei, între ce este reprezentat şi reprezentarea însăşi. Graţie binecuvântării icoanei lui Hristos, se săvârşeşte o întâlnire tainică a credinciosului cu Hristos. La fel se întâmplă cu icoanele Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor: icoanele prelungesc pe pământ vieţile lor. Prin puterea acestei prezenţe plină de har, icoana poate să aducă ajutor. Abuzuri în cultul icoanelor În Alexandria, puteai vedea femei şi bărbaţi plimbându-se pe stradă îmbrăcaţi în veşminte împodobite cu imagini sfinte. Au fost părinţi care luau icoanele ca naşi pentru copilul lor. Se ajungea uneori ca unii credincioşi se cinstească mai mult icoana decât persoana înfăţişată. Aceste au fost câteva din cauzele apariţiei iconoclasmului. Locul pe care Sfânta Biserică Ortodoxă i-l recunoaşte Maicii Domnului, în dogmă şi în viaţa liturgică, dar şi în inimile credincioşilor este atât de important, încât icoanele închinate Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu sunt nenumărate. Acest lucru explică nu numai numărul impresionant al acestor icoane, ci şi marea lor varietate.
Icoanele Maicii Domnului Potrivit Tradiţiei Ortodoxe, după Cincizecime, Sfântul evanghelist Luca a pictat trei icoane ale Maicii Domnului, şi anume: Maica Domnului Odighitria (Îndrumătoarea), Maica Domnului Eleusa (Mângâietoarea) şi Maica Domnului Oranta (Rugătoare), fără pruncul Iisus în braţe. Icoana de la Kamuliana În omiliile sale,
Sfântul Grigorie de Nyssa reletează că o femeie păgână, pe nume Hipatia, dorea să-L vadă pe Iisus Hristos pentru a crede în El. Şi iată că într-o zi, în fundul bazinului din grădina sa a văzut o pânză pictată în care L-a recunoscut pe Hristos. Şi această „Sfântă Mahramă“ scoasă din apă a fost foarte mult cinstită în Asia Mică. Din păcate, astăzi, i s-a pierdut urma. Icoana din Edesa Legenda relatată de Evagrie în „Istoria Ecclesiastică“, în jurul anilor 600 d. Hr., ne povesteşte că regele Edesei, Abgar V Ukama era lepros.
El l-a trimis pe dregătorul său Hannan să-l caute pe Iisus ca să-l vindece. Hristos neputând veni, Hannan a început să-i facă portretul, dar a fost cu neputinţă din cauza slavei de negrăit de pe chipul Său, care se schimba în har. Atunci Hristos a luat El însuşi o pânză pe care şi-a pus-o pe faţă şi trăsăturile Sale s-au întipărit pe acea pânză, care a fost numită mandylion, năframă, mahramă, la vederea chipului întipărit pe mahramă, regele s-a vindecat, apoi s-a convertit.
Când fiul lui Abgar s-a întors la păgânism episcopul Edesei a ascuns „Sfânta Mahramă“ punând să fie zidită. La 16 August 844 s-a sărbătorit mutarea Sfintei Mahrame la Constantinopol. Împăratul Constantin Porfirogenetul o cumpărase cu preţul a două sute de prizonieri şi 12000 de dinari de argint. Deplângem cu toţii dispariţia Sfintei Mahrame cu prilejul invadării Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204.
Icoane care plâng
Din când în când auzim despre icoane care plâng. Oamenii se îngrămădesc să vadă aceste icoane şi să se roage la ele. Există însă şi în jurul nostru icoane vii, oameni care plâng fiindcă sunt flămânzi, sau singuri, sau handicapaţi, sau necăjiţi, sau bolnavi. Câtă atenţie dăm noi acestor icoane vii care plâng? Alergăm oare la ele că să le ştergem lacrimile, să le aducem alinarea şi mângâierea lui Hristos. Despre cinstirea sfintelor icoane 20 Fiecare dintre noi suntem icoana vie pe care Hristos a venit s-o refacă. Precum un chip dintr-un tablou pe pânză, întunecat de praf şi murdărie, chipul lui Dumnezeu din fiecare dintre noi a fost desfigurat şi întunecat de păcat. Haideţi să mergem la Hristos! Să mergem precum vameşul şi fiul cel pierdut! Să mergem cu pocăinţă, cerându-i îndurare: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!
Iar El nu numai ca va reface chipul lui Dumnezeu din noi, ci ne va face adevărate icoane, ferestre prin care lumea să-l poată vedea pe Hristos. Iconoclasmul actual Iconoclasmul, potrivit Istoriei Bisericii Universale, este acţiunea desfăşurată împotriva icoanei creştin ortodoxe.
Dar pentru a înţelege mai bine esenţa iconoclasmului, fie el şi cel actual, se cade să definim însăşi problematica icoanei.
Nu putem înţelege şi vindeca rana şi nu putem înlătura întunericul şi necredinţa atât timp cât nu ştim şi nu trăim starea normală de sănătate, atât timp cât nu iubim şi nu ne împărtăşim de Lumină şi Adevăr. Nu putem apăra fiinţa ortodoxă doar combătând erezia, cât mai ales trăind, păstrând şi iubind Adevărul ce ni S-a dăruit nouă deplin ca Persoană, adică pe Iisus Hristos.
În Noul Testament, în epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni, capitolul 2, versetul 5, ni se spune că Hristos este icoana lui Dumnezeu Tatăl: Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu. Deci prima icoană existentă din veşnicie este Însuşi Iisus Hristos, a doua persoană a Sfintei Treimi. Este Icoana prin excelenţă: chipul deplin al iubirii, al dăruirii de Lumină şi Adevăr. Hristos este icoana Tatălui: este chip al Tatălui, este reflectare a Tatălui, este oglindă vie şi personală a ceea ce este Tatăl, mai puţin identitatea personală. Iubire este Tatăl, Iubire este şi Fiul. Bunătate este Tatăl, atunci Bunătate este şi Fiul. Milă este Tatăl, Milă este şi Fiul. Icoana- Hristos primeşte totul de la Tatăl.
Deci aceasta este esenţa icoanei: chip al originalului. Am văzut că Hristos este icoana veşnică, fără de început şi fără de sfârşit. Sfântul Apostol Pavel spune despre Fiul că „n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu“.
Ştirbirea aceasta face referire directă la Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Hristos - Icoana Tatălui n-a considerat o pierdere, o alterare, o rănire a chipului Său faptul că S-a întrupat. Pogorârea printre oameni nu a fost o pierdere a legăturii cu Tatăl, nu a însemnat că Fiul nu mai este Iubire, Bunătate, Adevăr, Milă etc. Din contră! Fiul era icoană tainică a Tatălui. Îl iubea pe Tatăl prin Sfântul Duh. Sfânta Treime este deplinătatea iubirii; nimic nu lipseşte şi nimic nu poate fi adăugat. Fiul este chipul Iubirii din sânul Sfintei Treimi. Fiul este icoana Iubirii. Dar intervine Întruparea. Acesta este momontul cheie, este cumpăna dintre timp şi veşnicie, este intrarea în timp şi coborârea în spaţiul uman a Icoanei-Iubire a Sfintei Treimi. Fiul Tatălui ceresc Se face pe Sine şi Fiul omului. Adaugă ceva la Sine, fară însă a pierde ceea ce avea mai înainte. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om“ (Filipeni 2:7).
Deci Mila, Iubirea, Adevărul, Lumina, toate la un loc sunt acum vizibile, palpabile pentru om.
Ceea ce are din veci Sfânta Treime este acum dăruit omului prin Iisus Hristos. Mila şi Iubirea Tatălui, ca şi Lumina Sfântului Duh se înfăţişează acum sub chipul unui Om, sub chipul Fiului, Care nu încetează să rămână şi Dumnezeu. Iubirea-Hristos este printre oameni pentru a fi şi întru ei. Adevărul -Hristos este de la Întrupare în mijlocul nostru, încetând a mai fi undeva departe de om, departe de durerea lui. Icoana ce din veşnicie este acum şi prima icoană a omului, a robului. Stăpânul şi robul au acelaşi chip. Hristos este Chipul omului, aşa cum tot El a vrut să fie. Domnul şi omul au acum aceeaşi icoană
. Apropierea iubitoare este atât de strânsă încât nu mai poate fi ruptă niciodată. Dacă Domnul este Iubire, acum şi omul, întru Hristos, este iubire. Dacă Domnul este Milă, Adevăr, Dreptate şi Lumină, toate acestea sunt şi ale omului. Fac parte din chipul lui, din icoana lui, căci sunt darurile veşnice făcute nouă prin Întruparea Fiului. Iată esenţa icoanei: chipul lui Dumnezeu şi chipul omului în aceeaşi Persoană sau, după cum spune dogmatica, în acelaşi Ipostas - Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi
. Icoana este Iubirea vizibilă şi închipuită. Icoana este chipul Milei. Icoana este chipul Adevărului şi al Luminii. Dar este aici un alt aspect ce trebuie subliniat în mod obligatoriu. Înţelegerea lui o vom avea
citând mai întâi pe Sfântul Evanghelist Ioan: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui..
. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1:14).
Omul a văzut cu ochii săi Icoana cea vie a Tatălui adică pe Iisus Hristos. Însă Iubirea nu trebuie privită doar să fie privită, ci trebuie asumată, trebuie să fie primită. Întruparea s-a făcut ca însăşi omul să devină icoană, să fie chip al Celui ce ne-a descoperit Iubirea şi Adevărul. Fiul S-a pogorât ca omul să se ridice. „Dumnezeu se face Om, ca omul să ajungă dumnezeu după har“, spune Sfântul Atanasie cel Mare.
Icoana Tatălui se face după chipul robului, ca robul să se îmbrace, că poarte în sinte această Icoană de Iubire şi Adevăr. Hristos Se coboară pentru ca omul să se ridice. Ia chip de Om, ca omul sa ia chip de dumnezeu după har.
Oamenii erau ca nişte stele ce nu primeau lumină deloc şi nici nu răspândeau lumină. Dar Hristos, la Întrupare, ca un Soare deplin, a luminat pe om, exact ca pe nişte stele, care luminează exact cu Lumina pe care o primesc de la Hristos.
Rolul Întrupării este acesta: ca omul să fie şi el icoană a Sfintei Treimi după har. Pentru aceasta a fost zidit omul: pentru a fi icoană-chip a lui Dumnezeu. Hristos nu ne este ceva exterior, îndepărtat şi impersonal. Ci ni S-a dăruit în întregime.
Ne-a curăţat de tot ceea ce ne murdărea, ne altera şi ne întuneca chipul sau icoana din noi.
„Ne-a făcut după chipul Său la creaţie. Apoi ne-a refăcut după chipul Său la Înviere“
. Aşa se face că la Întrupare, Jertfă şi Înviere, omul este icoană a Iubirii. Chipul său este format din Adevăr şi Lumină. Îl caracterizează Dreptatea, Mila şi Bunătatea, căci acestea sunt caracteristicile Sfintei Treimi.
Dumnezeu Se oglindeşte în om, iar acesta primeşte în sine prezenţa şi lucrarea Sfintei Treimi. Aceasta este esenţa icoanei.
Nu am înţelege esenţa iconoclasmului fără a cuprinde măcar în parte taina icoanei din om. „Omul este icoana Icoanei celei veşnice din sânul Sfintei Treimi“. Iar de aici până la înţelegerea cinstirii sfintelor icoane nu mai este decât un pas. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că noi am văzut slava lui Hristos. Am mai spus că Iubirea din sânul Sfintei Treimi este acum vizibilă. Iubirea are acum un trup, este o Persoană. Şi tot ceea ce este vizibil este pasibil a fi pictat, reprezentat
„Orice om poate fi pictat. Cu atât mai mult Omul prin excelenţă, Iisus Hristos. Cei ce neagă cinstirea icoanei neagă de fapt Întruparea lui Hristos. Nu poate fi pictat cel ce nu are trup, ceea ce nu este valabil pentru Hristos, Cel care are şi va contiua să aibă trup omenesc pentr veşnicie“. Aşa se facă că icoana este reprezentare a Celui pe Care L-am văzut, a Celui ce S-a sălăşluit printre noi şi pentru a noastră mântuire S-a Întrupat, a pătimit şi a Înviat. Iar cei ce au primit în fiinţa lor pe Cel ce este Icoana mântuirii noastre s-au arătat a fi şi ei chipuri după Chipul Sfintei Treimi
. De fapt Hristos a luat formă, a luat chip în ei, în Sfinţi căci despre ei este vorba. Sfinţii nu poartă chipul lor, de simple creaturi, ci chipul lui Hristos. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“, spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 2:20).
Sfinţii nu fac decât să fie icoane vii, pe care, după trecerea la Domnul, Sfânta Biserică Ortodoxă îi reprezintă, îi închipuie în sânul ei spre cinstire. Ei sunt vii, sunt prezenţi în Sfânta Biserică prin Iisus Hristos. Dar acum în chip tainic, fiind în mijlocul nostru prin icoanele lor. Orice creştin este chemat să devină întru şi prin Hristos o icoană vie a iubirii Sfintei Treimi.
În timp, acum cât Sfânta Biserică luptă pentru mântuirea fiilor săi, ne slujim de chipurile pictate ale Sfinţilor. Însă în veşnicie, când Sfânta Biserică va primi biruinţa deplină, icoanele nu vor mai exista. Căci comuniunea cu Hristos şi întrelaolaltă va fi deplină, Îl vom vedea şi ne vom vedea faţă către faţă, în Iubirea veşnică şi deplină a Sfintei Treimi. Abia acum, după aceste necesare lămuriri, se cade să abordăm problematica iconoclasmului actual.
A lupta împotriva icoanelor înseamă de fapt, a lupta împotriva omului ca şi icoană a lui Dumnezeu. Înseamnă a-i nega calitatea de chip a lui Dumnezeu. Căci nu chipurile pictate ale Sfinţilor sau chipul lui Iisus Hristos deranjează sau sunt în sine considerate a fi negative. Ţinta reală a iconoclasmului - chiar dacă nu este recunoscută ca atare - rămâne Însuşi Iisus Hristos şi prezenţa Lui în om.
Lupta nu este dusă împotriva icoanelor pictate doar, ci împotriva Persoanei lui Hristos în Sine şi împotriva prezenţei Lui în creatura Sa. Cel puţin acestea sunt coordonatele actuale ale iconoclasmului. Dacă ar fi să facem o scurtă istorie a iconoclasmului în secolul XX, am vedea că lupta a fost dusă mai întâi prin comunismul care a căutat să înlocuiască chipul lui Hristos cu chipurile celor care au fundamentat doctrina comunistă. Persoana umană a fost coborâtă la stadiul de individ, fară chip, fără suflet, fără dreptul minim la libertate şi veşnicie. Icoana pictată a fost scoasă din orice instituţie publică şi ascunsă în acele Biserici ce nu au fost dărâmate sau transformate în grajduri, săli de cinema sau depozite. Iar icoana lui Iisus Hristos a fost înlocuită cu icoanele celor ce au instaurat comunismul în spaţiul Ortodox: Lenin, Stalin, Marx etc. Căci ei ştiau bine că omul trebuie să aibă un dumnezeu, căruia să i se închine: astfel chiar nu se poate! Şi, dacă L-au alungat pe Hristos, s-au pus pe ei înşişi în locul lor.
Dar lupta de bază s-a dus împotriva icoanei din om, împotriva prezenţei lui Hristos în fiinţa omului. Legăturile dintre oameni au fost alterate. Necredinţa, frica, neîncrederea, minciuna, făţărnicia, toate au fost noile caracteristici ale omului. Aceasta era însăşi demonizarea creaturii lui Dumnezeu. Căci omul nu putea fi decât icoana lui Hristos sau, din contră, precum demonizatul din Gadara, icoana diavolului.
Acolo unde se conturează trăsăturile lui Hristos, în mod obligatoriu omul decade în patimi ce desfigurează şi întunecă. S-a vrut desfiinţarea creştinismului dar Sfânta Biserică Ortodoxă nu a căzut, ci a umplut cerul cu Sfinţi, deşi comunismul a umplut iadul cu oamenii ce s-au îndrăcit prin negarea lui Iisus Hristos.
Căderea comunismului nu a atras după sine revenirea omului spre Hristos. Iconoclasmul a continuat printr-o ofensivă tot mai subtilă. Dacă iconoclasmul secolului al VIII-lea şi comunismul au folosit metode directe, au luptat făţiş şi au condamnat la moarte mii şi zeci de mii de icoane ale lui Hristos, noul iconoclasm foloseşte metode mai puţin vizibile, mai greu de distins şi cu rezultate de durată. Pentru că nu toate formele de iconoclasmului sunt clare, precum sunt câteva cazuri în Occident de acum câţiva ani sau cazul Emil Moise din Buzău în România. Pentru că scoaterea simbolurilor religioase din şcoli este un act făţiş, din păcate, a fost precedat de scoaterea icoanei şi a trăirii religioase din sufletele elevilor.
Interzicerea icoanei ar fi doar finalul unei acţiuni mult prea întinse şi mult prea subtile la care se vede bine că nu am luat seama aproape deloc. Doar amintim aici că forurile superioare nu au considerat necesar să se opună ferm acţiunii actuale iconoclaste, dar, mai înainte de aceasta, nu au găsit necesar să lucreze viu şi personal la păstrarea şi dezvoltarea chipului-icoană din creştinul zilelor noastre şi în special din cadrul generaţiei tinere actuale.
Căci ţara care îşi pierde generaţia tânără, ţara care nu Îi dăruieşte lui Hristos copiii săi, este condamnată implacabil la dispariţie şi la despiritualizare
. Scoaterea icoanelor din şcoli ar fi numai punctul final al păgânizării generaţiei tinere.
Abia am reacţionat la posibila păgânizare a şcolilor, dar nu am făcut absolut nimic faţă de păgânizarea societăţii şi a tineretului. Suntem atenţi doar la formele vizibile ale iconoclasmului şi cu vorbe mari ne pregătim să mărturisim icoana pictată şi cinstirea acesteia, hotărâtă la al VIIlea Sinod ecumenic. Dar nu luăm aminte la cinstirea icoanei din creatura lui Dumnezeu. Păgânizarea societăţii şi, în special, a tineretului înaintează în mod nestingherit. Icoana pictată rămâne neatinsă în Sfinte Biserici tot mai impunătoare, însă icoana persoană decade tot mai mult. În România doar 7% din populaţia ţării este prezentă măcar fizic la fiecare Sfântă Liturghie duminicală.Iar în cadrul generaţiei de vârstă cuprinsă între 18 şi 30 de ani, doar 0,8% este prezentă activ şi liturgic. Ce se întâmplă cu restul de 99,2% dintre tineri? Oare este suficientă păstrarea icoanei lui Hristos în licee şi în şcoli?
Oare este voia lui Hristos ca tinerii să-şi piardă icoana din suflete, iar cei ce ar trebui să combată iconoclasmul nevăzut să ignore nişte elementare norme de mărturisire?
Iconoclasmul actual are şi astfel de forme de ofensivă: propagarea intensă şi făţişă a desfrâului în rândul generaţiei tinere, susţinerea unei dependenţe până la sclavia fizică şi morală faţă de mijloacele electronice mass-media, propagarea unei inculturi tot mai adânci, eradicarea patriotismului şi a sentimentului de apartenenţă la un neam, propunerea unor modele de viaţă ce nu au absolut nimic în comun cu sfinţenia, cu demnitatea şi cu valoarea creştină a vieţii etc. Se vrea moartea spirituală şi fizică a acestui neam ortodox. Iar nouă nu ne pasă! Se lucrează intens şi tot mai făţiş la devierea unei întregi generaţii, care se vede lipsită de hrana sufletească, intelectuală şi naţională de care are nevoie pentru a fi veşnică.
Căci este îndopată cu falsuri pe absolut toate planurile: începând cu o mâncare ce doar imită naturalul prin mult prea nocivele E-uri şi până la o falsă cultură şi o falsă istorie naţională. Totul este inversat şi pervertit. Ştiri false şi care induc în eroare, manuale alternative care se întrec să ascundă mai bine adevărul, o falsă sexualitate care risipeşte din suflet şi ultima picătură de credinţă şi de demnitate, o lume electronică absolut fantomatică şi ireală care îl face pe tânăr să neglijeze adevărata lui viată, acestea şi încă multe altele sunt bine programate pentru a rupe ultima punte de legătură dintre noi şi Iisus Hristos. Iar noi acceptăm tacit această situaţie care s-ar părea că provoacă suferinţă doar lui Dumnezeu....
Acestea sunt doar o mică parte din mijloacele actuale de ofensivă a iconoclasmului. Se poate adăuga prezenţa unor scrieri cu caracter antihristic de genul Codul lui Da Vinci sau Evanghelia lui Iuda, care nu fac decât să rănească şi să pervertească firava credinţă din sufletul creştinului actual. Iconoclasmul a înţeles că nu este rodnică pentru el lupta făţişă împotriva lui Hristos.
Umplerea arenelor romane cu martiri aruncaţi la fiare sau umplerea închisorilor sau a lagărelor comuniste nu a adus decât biruinţă lui Hristos şi a umplut Bisericile văzute cu chipuriicoane ce au trecut în veşnicie, ce s-au unit iubitor şi jertfelnic cu Hristos. Aşa se face că se preferă un iconoclasm tainic, perfid, aproape imperceptibil. Fără biruinţa lui Hristos.
Fără Sfinţi ce trec în veşnicie lăsându-şi chipurile pe icoane. Fără martiri. Iconoclasmul antihristic actual nu poate fi înţeles decât de către cei ce sunt atenţi şi caută păstrarea chipului lui Hristos în sine şi în aproapele. A ignora această ofensivă neopăgână înseamnă a accepta şi a conlucra la trădarea lui Hristos. Şi poate că, mai mult ca oricine, monahul se cade să vorbească lumii despre propria ei moarte. Desigur că iconoclasmul mai are şi acele forme minime vizibile mai ales în Occident, dintre care amintim mai ales prezenţe kitschurilor ce au ajuns a fi considerate icoane veritabile ortodoxe. Dar a protesta intens împotriva acestora şi a închide ochii faţă de transformarea sufletelor în kitsch-uri de credinţă şi de cultură înseamnă a săvârşi un sacrilegiu. Avem nevoie de suflete, de conştiinţe ortodoxe. Trădăm cu o cruntă nesimţire Liturghia Bisericii, dar protestăm vehement împotriva încălzirii globale?
Ne pierdem demnitatea şi nu mai avem tăria să spunem ce gândim, dar ne irosim ore în şir urmărind Ştirile de la ora 5 - PRO TV şi alte emisuni de ştiri, care ne intoxică sufletele prin întunericul şi mizeria pe care le degajă.
Spunem în şoaptă ceea ce ar trebui să strigăm lumii întregi, adică Adevărul lui Hristos, dar strigăm cu neruşinare ceea ce nimeni nu ar trebui să audă sau să pronunţe, adică vorbe murdare, înjurături şi glume desfrânate.
Unde este demnitatea şi valoarea cu care Domnul ne-a îmbrăcat? De ce am devenit nişte cocoşaţi moral şi psihic, care se mulţumesc ipocrit de uşor cu resturile mizere ale unei aproape icoana lui Hristos; dar aveau prezenţa lui întru Iubire, Adevăr şi Lumină. Icoana face parte din cultul ortodox şi este necesară pe parcursul mântuitor: a-i nega cinstirea este în mod sigur un act demonic şi aducător de moarte sufletească.
Dar am mai spus că icoana este prezentă doar aici şi acum, nu şi în veşnicie. Însă apărarea chipului lui Hristos din cei ce formează Biserica este absolut necesară.
Dacă apărăm prezenţa icoanelor în şcoli, însă ignorăm necesitatea îndreptării şi a sfinţirii generaţiei tinere, atunci nu avem dreptul să aşteptăm mânturea.
Nu e destul că actualii profesori de religie, într-o majoritate zdrobitoare, nu au nimic în comun cu trăirea şi cu iubirea lui Hristos şi sunt simpli figuranţi dispuşi doar să încaseze salarii nemeritate, dar se adaugă şi faptul că orele de religie, de care elevii oricum nu se simt atraşi, sunt înlocuite deja cu ore de educaţie a desfrânării.
Desfrâul este un mod de viaţă propus până şi copiilor de gimnaziu, cu siguranţă mult mai atractiv decât o credinţă la care nimeni nu-i cheamă în mod sincer şi iubitor. Voi evoca aici un singur episod la care am fost martor. Elevii claselor V-XII, dintr-un liceu oarecare, au fost adunaţi cu toţii în sala de sport a liceului. Aici, nişte cântăreţi la modă astăzi, le-au expus în detaliu toate dedesubturile desfrâului.
Ceea ce nici măcar un adult nu ar putea privi cu decenţă, au văzut copiii de clasa a V-a. S-au folosit imagini clare, diapozitive şi filme de scurt metraj. Iar în final s-au împărţit cu generozitate anticoncepţionale. Dacă ne amăgim că aceşti copii Îl vor mai dori şi pe Hristos, ne minţim în zadar! Sexualitatea şi credinţa în Hristos chiar nu pot merge împreună, oricât ne-am tot minţi complice unii pe alţii şi propriile noastre conştiinţe! Aşa cum focul şi apa nu pot sta împreună, la fel nici dragostea dinainte de căsătorie nu va putea sta alături de credinţă în acelaşi suflet.
Acest episod nu este singular. Se repetă în liceele româneşti o dată la câteva săptămâni. Toţi tac într-o complicitate păcătoasă. Republica Moldova, această Românie ciuntită de cei ce ne învaţă acum istoria şi unitatea, această ţară, tinereul ei, nu mai are parte demult de obictul religie în şcolile ei.
Dar copiii ei învaţă sau sunt obligaţi să înveţe ce este sexualitatea. Făţiş şi fără nici un scrupul.
Dar tot ei, nevăzuţi şi neştiuţi, care conduc demonic această lume, ne pun să ne înfiorăm de numărul înfiorător de mare al tinerelor moldovence care au ajuns să se prostitueze chiar şi pe un preţ de nimic. Ei ucid sufletele tinerilor şi apoi ne prezintă un tablou care să ne impresioneze. Şi reuşesc pe deplin! Iconoclasmul este mai presus de toate o îndrăcire în păcat şi în patimă. Putem scrie tratate pentru apărarea icoanelor. Le vom aşeza în Catedrala Mântuirii Neamului!
Însă e grav că avem Biserici tot mai mari şi credinţă tot mai puţină. Zidim sute de Biserici în care deja miroase a durere, a întuneric, a gol şi a moarte sufletească. Hristos Îşi este Şieşi suficient. Biserica Sa nici porţile iadului n-o vor dărâma.
Nici icoana lui. Însă pe om, da! Căci omul poate cădea, îşi poate pierde libertatea. Şi printr-un alt om poate veni căderea sau ridicarea din păcat. Iar dacă rămânem nepăsători, cu siguranţă ne facem vinovaţi. Nu este destul că nu se face absolut nimic pentru salvarea morală a celor ce nu mai sunt icoane ale lui Hristos, dar tăcerea celor ce ar trebui să vorbească profită de ce nu vor decât distrugerea creştinismului. Şi ceea ce încă nu au putut astăzi vor reuşi mâine. Ne amăgim că Bisericile noastre încă sunt pline. Mâine nu vor mai fi, căci tinerii nu ştiu cine este Iisus Hristos. Ne amăgim că adevărul va ieşi cumva la suprafaţă singur. Însă nu va fi aşa atâta timp cât astăzi cei ce se numesc slujitori ai Adevărului se hrănesc cu minciună. Ne amăgim că tinerii aceştia, atunci când vor da de suferinţă şi de durerile vieţii, se vor întoarce la Dumnezeu. Însă deja s-au lovit de suferinţa ce sufletească şi nu s-au întors. Rata sinuciderilor creşte deja alarmant în Occident, dependenţii de droguri se numără cu sutele de mii, iar patimile încă mai au putere de atracţie şi de demonizare. Ne amăgim aşteptând mereu pe alţii să ia atitudine, să îndrepte starea generală de moarte.
Şi credem că singură rugăciunea va salva o lume de la pierzare. Iisus Hristos S-a rugat, chiar până la sânge, în Grădina Ghetsimani.
Dar nu doar atât. Ci S-a jertfit pe Sfânta Cruce după ce a învăţat lumea Adevărul cel veşnic. Dorinţa fariseilor ca ucenicii şi următorii lui Hristos să tacă, s-a împlinit după două mii de ani. Acum e rândul pietrelor să vorbească. Cine sunt aceste pietre? Hristos S-a numit pe Sine Piatra din capul unghiului. Pe Sfântul Apostol Petru l-a numit piatră. Deci este vorba de toţi cei ce se zidesc întru Hristos, în Adevărul şi Dragostea Lui. Este vorba despre cei ce au înţeles cu să se jertfească cu adevărat pentru Sfânta Biserică a lui Hristos şi pentur mântuirea aproapelui.
Generaţia tânără va forma mâine generaţiea de bază a ţării. Iar a nu înţelege că ziua de mâine va aduce maturizarea unei generaţii atee, a unei generaţii desfrânate, subjugate de materialism, droguri, mass-media sau păcate ce sunt văzute ca absolut normale, ignorarea acestui fapt nu poate fi decât conlucrarea la reuşita iconoclasmului actual. Nu ţin să generalizez, căci mai avem tineri curaţi şi însetaţi de adevăr şi lumină. Dar un om, chiar de ar avea şi numai o singură rană pe trupul lui, dacă nu o va trata, aceasta i-ar putea provoca moartea. Trupul acestui neam are nu doar o rană, ci nenumărate răni ce dor şi se cer a fi vindecate. Hristos a spus o pildă: un păstor avea o sută de oi.
Dar, într-o zi, a pierdut una dintre ele. Şi s-a dus să o caute lăsându-le pe celelalte nouăzeci şi nouă singure. Nu că nu i-ar fi păsat de ele, ci ştia că mult mai importantă este cea pierdută decât cele care erau împreună şi nu se puteau pierde. A plecat îndurerat... dar nu nu se spune dacă a şi găsit oaia pierdută. Cuvântul meu, deşi aspru, caută oaia pierdută, lăsându-le pe celelalte nouăzeci şi nouă în mila şi în grija Celui ce nu îi pierde pe cei ce încă îl caută.
Majoritatea mărturisitorilor din secolul al VIII-lea au fost preoţi sau sipli călugări. Au fost cei ce au ieşit din peşteri, din munţi sau din pustie pentru a mărturisi. Au fost cei ce din mănăstiri au scris tratate de combatere a ereziei iconoclasmului. Atunci au apărat chipul lui Hristos în Biserică.
Acum se cade să apărăm chipul lui Hristos în om. În încheiere se cuvine, ca şi o concluzie, a lămuri un ultim aspect. Iconoclasmul are un caracter strict umanist şi de negare a divinităţii lui Iisus Hristos. Şi, implicit, a îndumnezeirii omului.
De la Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci la Evanghelia lui Iuda, de la aşa zisele icoane de factură apuseană, la emisiunile TV ce analizează personalitatea lui Hristos şi de la Codul lui Da Vinci până la puţina şi nesigura credinţă din sufletele multora care se consideră a fi buni creştini ortodocşi, peste tot domină înţelegerea lui Iisus Hristos nu ca Dumnezeu şi Om, ci ca o persoană harismatică, un prooroc ce descoperă diferite adevăruri, un învăţător aducător de o morală mai mult sau mai puţin josnică şi păcătoasă. Iar dacă Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, atunci întreg creştinismul se prăbuşeşte, iar iconoclasmul îşi atinge ţinta.
Dacă nu Îl primim şi Îl înţelegem pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, nici o altă credinţă nu ne poate asigura mântuirea şi împlinirea în veşnicie.
Oricât de interesantă, oricât de plăcută ar fi imaginea pe care ne-o propune iconoclasmul actual pentru Hristos, atâta timp cât Îi neagă făţiş dumnezeirea, nu avem nici-un drept să o acceptăm. Gravitatea acestei realităţi constă în faptul că prea mulţi dintre creştini nu înţeleg acest pericol şi se hrănesc cu un fals chip al lui Hristos. Repet, nu doar cu false icoane, dar şi cu un fals Hristos.
Este mai atrăgător Hristosul lui Da Vinci sau cel inţiatic sau desfrânat, ca un guru din Evanghelia lui Iuda.
Din nou tânăra generaţie este cea vizată, care, la timpul potrivit, prin incultură, imoralitate şi necredinţă, va primi mesajul antihristic în totalitate. Icoanele vor rămâne tot mai însingurate în Sfintele Biserici.
La ora actuală în România avem peste 10.000 de adepţi ai satanismului, practicanţi activi. Mii de tineri sunt dependenţi de droguri. Generaţia tânără respinge Sfânta Taină a Cununiei, trăind într-un desfrâu tot mai josnic. Discotecile, barurile şi cluburile sunt pline până la refuz. Totul se îndreaptă spre o desacralizare a chipului divin din om.
În acest ritm se va repeta situaţia din Anglia sau din Italia anilor 1980, când tinerii de atunci anulau orice legătură cu Iisus Hristos şi cu icoana Sa. Iar acuma s-a ajuns ca în Roma săa se închidă mai multe biserici din lipsă de creştini, iar în Londra câteva biserici au fost realmente vândute statului, care le-a transformat în spaţii publice sau în discoteci.
Deci ţinta iconoclasmului actual este deocamdată, icoana vie a lui Hristos sau chipul nemuritor al Lui, aşa cum îl numeşte pe om, Părintele Stăniloae.
Iar arma de bază folosită este desfrâul, sub toate formele posibile.
Iubiţi credincioşi,
V-am spus toate acestea ca nu cumva să fiu vinovat în faţa lui Dumnezeu şi de următorul păcat: M-am lenevit şi trândăvit cu mintea să gândesc toate cele spre folosul sufletului meu şi al altora şi să scriu cele spre folosul de obşte al Sfintei Biserici Ortodoxe a Lui Hristos, deşi aş fi putut.
Mătura şi icoanele
Când un om se mută dintr-o casă în altă casă nu trebuie să ia de acolo două lucruri: mătura şi icoanele. Binecuvântatul iconar Photios Kontoglou spunea că sfintele icoane sunt pline de lumina lui Hristos, iar creştinul ortodox care le priveşte şi le venerează cu credinţă, în simplitatea inimii, se umple de aceeaşi lumină binecuvântată.
Noi, creştinii, recunoaştem acest adevăr. De aceea nu obosim niciodată privind sfintele icoane, stând la rugăciune înaintea lor ca şi cum am fi chiar în prezenţa persoanelor zugrăvite în ele. Pentru cel care nu este creştin, lumina aceasta lină şi plină de bucurie nu este sesizabilă. După cum Mântuitorul ne spune în Evanghelie, având ochi nu poate să vadă. Omul lumesc percepe în icoane culorile, formele, arta, cultura. Poate aprecia abilitatea artistică a iconarului şi va plăti un preţ pentru atmosfera sau starea pe care icoana o creează, după cum va fi plăti pentru o pictură de El Greco sau Picasso, însă dimensiunea interioară, ascunsă îi scapă. Sfintele icoane sunt pentru creştini un ospăţ duhovnicesc, o sărbătoare a privirii şi a inimii. Icoanele sunt făcute nu doar pentru a fi privite, ci şi pentru a fi venerate. Venerarea constă în a aprinde o lumânare şi a o aşeza într-un sfeşnic aflat lângă icoană, plecându-ne şi închinându-ne în faţa ei, spunând în gând sau cu voce tare o rugăciune scurtă adresată sfântului sau sfinţilor înfăţişati în ea şi sărutând-o. Această practică este în acord cu hotărârile Sinodului al VII-lea de la Niceea. (Constantine Cavarnos
,Ghid de iconografie bizantină,
Editura Sofia, Bucureşti, 2005). Atunci când intrăm într-o Biserică Ortodoxă şi vedem pe pereţi icoanele sfinţilor şi ale îngerilor, primim aceeaşi chemare pe care au primit-o preoţii atunci când au intrat în Sfânta Sfintelor şi au văzut pereţii templului acoperiţi cu icoanele brodate ale heruvimilor.
Aici Dumnezeu s-a făcut cunoscut. Aici raiaul s-a pogorât pe pământ. Aşa cum ne purtăm cu icoanele trebuie să ne purtăm unii cu alţii. Dacă dăm dovadă de dragoste şi respect faţă de altă persoană, acea dragoste şi acel respect se întoarce către prototip: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25:40). Închinându-ne la icoane când plecăm din Biserică suntem învăţaţi să ne păzim cu băgare de seamă, să nu ne purtăm cu vrăjmăşie, să nu fim răi şi dispreţuitori cu aproapele nostru. Icoana îi aminteşte omului poziţia sa specială în sânul creaţiei: îi îngăduie să nădăjduiască, să trăiască şi să-şi orienteze inima în sensul cel mai bun.
Icoana este asemenea unei lumânări, împotriva căreia se încrâncenează întunericul. Omul trebuie să devină el însuşi icoană, eliberându-se de patimi şi păcate. Potrivit lui Dionisie Areopagitul, omul are îndatorirea de a se curăţa de tot ceea ce este străin de Dumnezeu.
Pentru comunişti icoanele reprezentau adevăraţi duşmani, ca şi cum ar fi fost oameni. În timpul revoluţiei, unul din trăgătorii de elită a încercat să ţintească ochii măreţului Hristos-Pantocrator din cupola Sfintei Biserici Pereslav-Zalesk, din Rusia centrală.
Privirea aceea a Mântuitorului îi era fără îndoială, de nesuportat, iar urmele gloanţelor se pot vedea şi astăzi. Nimeni nu atacă fantomele, ci persoane reale. Revoluţionarii ruşi presimţeau o prezenţă şi se simţeau confruntaţi cu o forţă de care ar fi vrut să scape cât mai repede. Icoanele sunt pline de forţă. Esenţial este să ne înconjurăm de icoane care susţin rugăciunea. Icoana vesteşte Împărăţia.
Cei care trec pragul unei case plină de icoane se prefac adeseori că nu le bagă în seamă. Unii mărturisesc că simt o atmosferă neobişnuită de pace şi bunăstare inexplicabilă. Am putea spune că icoanele au viaţă.
Leonid Uspenski scrie că în trecut Biserica s-a luptat pentru icoane, iar astăzi icoanele se luptă pentru Biserică. Islamul ca şi protestanţii nu este nici el favorabil imaginilor.Acuză creştinismul de idolatrie din cauza icoanelor.
Credinţa în Sfânta Treime, greşit înţeleasă îi face pe musulmani să spună despre creştini că sunt politeişti şi că se împotrivesc Dumnezeului unic. În Coran scrie: Artiştii, făcătorii de imagini vor fi pedepsiţi la Judecata de Apoi, căci Dumenzeu le va da sarcina imposibilă de a-şi reînvia operele.
Icoana făcătoare de minuni
Trei oameni au auzit că într-o Sfântă Biserică Ortodoxă se află o icoană făcătoare de minuni. S-au hotărât să meargă şi ei să vadă dacă cele ce se spuneau despre ea sunt adevărate. Au ajuns la Biserica respectivă, au intrat înăuntru şi s-au dus la icoana despre care se spunea că face minuni. În timp ce o priveau cu mare atenţie, primul dintre ei a zis: „Icoana aceasta nu pare să aibă expresivitate, deci nu are valoare artistică“.
Al doilea dintre ei a spus: „Icoana aceasta nu este foarte veche, aşadar nu are valoare“.
Iar al treilea a spus: „Eu nu cred că această icoană nu poate face vre-o minune, deci nu are nici o valoare“. Lângă ei era un copil care i-a auzit şi care le-a spus: „Vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc, dar aş vrea să vă spun şi eu un lucru: Valoarea icoanei o vedem atunci când stăm în genunchi şi privim către ea“. Cei trei s-au aşezat în genunchi şi atunci le-au dat lacrimile. Aşadar copilul avea dreptate: Atunci când tu te deschizi spre icoană, icoana se deschide spre tine!
Idol si icoana
Să încercăm să comparăm una din statuile zeiţei Artemis din Efes cu o icoană a Maicii Domnului. Zeiţa Artemis are un chip frumos dar absent, impersonal, însă ceea ce contează este corpul ei. În icoană corpul trece neobservat, important rămânând chipul.
Idolul se deosebeşte de icoană ca noaptea de ziuă, ca întunericul de lumină.
Sfântul Ştefan nol Mucenic
Venind slugile împăratului Constantin Copronim la Sfântul Ştefan noul Mucenic şi ameninţându-l să se lepede de sfintele icoane pentru a-i fi pe plac împăratului iconoclast (ce lupta împotriva icoanelor), Sfântul Ştefan a întins mâna sa, a strâns-o într-un pumn şi a zis: „Fie şi numai un singur pumne de sânge de aş avea, chiar şi pe acela mi l-aş vărsa pentru icoana Domnului meu Iisus Hristos“.
Michel Quenot şi icoana
Un elveţian pe nume Michel Quenot, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Paris, contemplând icoanele a ajuns să se convertească la Ortodoxie. A scris trei cărţi excepţionale despre icoane. Michel Quenot a înţeles că icoana nu este un obiect de muzeu, nu este un obiect de decor sau o simplă reprezentare spre aducerea aminte de ceva sau cineva din istoria Bisericii. Icoana este o fereastră spre absolut. Alături de cuvânt şi sunet, imaginea reprodusă în icoană este o cale prin care ni se descoperă Dumnezeu şi Sfinţii Lui. Icoana se fundamentează nu numai pe întruparea Fiului lui Dumnezeu ci şi pe Înviere. Fiecare om este o posibilă icoană pentru că toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţenie: „Fiţi sfinţi că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sunt Sfânt“ (Levitic 19:2). Icoana dincolo de valoarea ei estetică incontestabilă, este un obiect sacru, un obiect de cult, un obiect prin intermediul căruia se cultivă relaţia omului cu Dumnezeu.
Sfânta Treime după Andrei Rubliov
Această icoană a Sfintei Treimi se mai numeşte şi
Troiţa. Tot smeritul iconar Andrei Rubliov, care a fost
canonizat ca Sfânt în anul 1988, a pictat şi icoana
Deisis. În jurul acestei mirifice icoane, iradiind pace,
blândeţe şi sfinţenie s-a dezvoltat o vastă literatură.
Mai există două reprezentari ale Sfintei Treimi, apărute înainte de
pictura lui Rubliov, una dintre ele fiind aşa numita
Paternitate, înfăţişând pe Dumnezeu-Tatăl sub chipul
unui bătrân şezând pe un tron şi ţinând în braţe un copil
(Domnul nostru Iisus Hristos) care, l-a rândul lui ţine în
braţe un medalion mic în care se află înscris un
porumbel (Dumnezeu Duhul Sfânt).Cealaltă reprezentare este aşa numita Treime Nou-Testamentară,
înfăţişând pe Fiul şezând pe nori dea dreapta unui
bătrân (Tatăl), între ei planând deasupra un porumbel
(Duhul Sfânt). În secolul al XVII-lea în Rusia s-au
aprins polemici care s-au soldat cu interzicerea acestor
două reprezentări ale Sfintei Treimi şi autorizarea
exclusivă a Troiţei lui Rubliov, ceea ce n-a împiedicat,
din păcate, proliferarea acestor veritabile chiciuri.► Termenul de Kitsch, de origine germană, desemnează arta de prost gust sau pseudoarta. Kitsch-ul a pătruns în lumea artei pe poarta din dos şi mâine poate fi prezent în antologii şi chiar în colecţii de artă. Iată ce spunea Savonarola acum aproape cinci sute de ani:
„Astăzi se aduc în biserici tablouri cu atâta artă şi lux în ornament, încât ele distrug lumina lui Dumnezeu. Trebuie să dorim mai multă simplitate,
iar dacă nu, arta face ca Dumnezeu să fie uitat“.
► În dorinţa lor de a mulţumi pentru binefacerile primite,
oamenii pot transforma icoana în galantar sau panou de expunere a
recunoştiinţei (inele, ceasuri, lănţişoare, brăţări, medalioane într-o
suprapunere şi învălmăşeală străină de orice evlavie).
► Când vorbim despre cinstirea Sfintelor icoane trebuie să
amintim şi pe cei doi mari Sfinţi consacraţi de Sfânta Biserică
Ortodoxă: Cuviosul Siluan Athonitul şi Sfântul Nectarie de la
Eghina. Ambii au trăit în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea. Sunt socotiţi a fi probabil cei mai mari Sfinţi din această
perioadă şi sunt cinstiţi deopotrivă în întreaga Ortodoxie. Ştim cu
certitudine că aceşti Sfinţi se rugau în faţa icoanelor. Ştim de
asemenea că rugăciunile lor erau ascultate de Dumnezeu.► În faţa Sfinţitelor icoane simţim cu adevărat dacă ne aflăm în preaplinul credinţei sau, dimpotrivă, dacă suntem goi şi săraci. Dacă nu am fi avut icoanele, ne-am fi rugat la ceva din imaginaţia noastră. Imaginaţia, în orice timp, în orice loc, ne dă război în timp ce icoanele ne aduc pace sufletului. Icoanele reprezintă o teologie în culori. Trebuie să ne umplem casa sufletului cu icoane, nu doar pereţii casei în care locuim.
► Părintele Stăniloae spune despre icoană, despre legătura dintre chipul iconizat şi prototipul său:
Taina icoanei nu o putem descifra pe deplin. Ea nu este totuna cu prezenţa vie a originalului, dar nici nu este ceva tot atât de indiferent ca orice obiect. Este un sentiment generat în Sfânta Biserică Ortodoxă şi în poporul credincios că unde este chipul lui Dumnezeu nu te poţi comporta ca în orice alt loc... Dumnezeu Îşi însoţeşte, într-un mod cu neputinţă de înţeles, Numele şi Chipul Său.
De câte ori vedem icoane să ne închinăm, să le sărutăm şi să le împodobim cu flori, căci, noi creştinii, stăm sub oblăduirea icoanelor de la leagăn până la mormânt. Pruncul nou-născut este adus şi închinat la icoane, mirii se închină şi sărută icoanele, credincioşii se închină şi sărută icoanele la intrarea şi ieşirea din biserică, se fac procesiuni cu icoane. În suferinţă creştinul se mângâie privind icoana, pe pieptul mortului se pune icoană.
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., 1994, Bucureşti; Ziarul Ediţie Specială de Oltenia, sâmbătă, 7 august, 2004, pag. 3; Ziarul Libertatea, 3 septembrie, 2004, pag. 9; Ziarul Naţional, marţi, 3 august, 2004, pag. 2; Ziarul Libertatea, vineri 9 iulie 2004, pag.14; Iubire, spovedanie, libertate, Părintele Paulin de la Putna, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008; Protos. Nicodim Măndiţă, Minunile Maicii Domnului, Editura Agapis, Bucureşti, 2007; Pr. D. Stăniloae, O teologie a icoanei; Ana-Monica Cojocărescu, revista Credinţa ortodoxă, Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, februarie, 2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu