Acum 2 zile
Crestinii ortodocsi venereaza icoanele, ceea ce înseamna ca le respecta pentru ca sunt obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi reprezinta. Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezinta aceiasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venereaza tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag.
luni, 15 august 2022
MAICA DOMNULUI: Adormirea Maicii Domnului in iconografie
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
marți, 9 august 2022
Orice icoană e o dovadă a existenței lui Dumnezeu.
,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.”
(Cuviosul Părinte Iustin Popovici)
Tot ce e curat şi sfânt ne apropie de Dumnezeu. De Dumnezeu ne apropie şi icoanele. În apărarea cinstirii icoanelor, Sfântul Ioan Damaschinul citează limpede minunea întâmplată cu regele Avgar al Edesei. Regele Avgar al Edesei s-a îmbolnăvit de lepră. Ca să scape de această boală, Avgar l-a trimis pe Anania la Domnul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos ca să-L cheme să-l vindece de boală. Mântuitorul i-a spus lui Anania că nu poate veni. Pentru că S-a apropiat timpul Patimei Lui. Zicând aceasta, Şi-a spălat fața cu apă, apoi a cerut un ștergar de care S-a şters şi pe care a rămas întipărit Chipul lui Dumnezeu. Apoi Domnul i-a dat pânza lui Anania, zicându-i că Avgar se va însănătoşi, dar nu desăvârşit. Va scăpa de boală atunci când un trimis de-al Lui îl va învăţa pe el toate. Când a ajuns ştergarul la Avgar, l-a sărutat şi s-a însănătoşit, în afară de un mic loc care i-a rămas pe faţă. Regele Avgar s-a însănătoşit de tot când Sfântul Apostol Thadeu i-a predicat Evanghelia şi l-a botezat.
Potrivit unei vechi tradiţii, Veronica a şters fața asudată şi însângerată a Mântuitorului când era dus spre Golgota mântuirii noastre, şi, prin minune, chipul Domnului a rămas întipărit pe ştergar. Mai târziu, marama cu icoana Mântuitorului avea să se picteze pe toate catapetesmele bisericilor ortodoxe.
Femeia pe care a vindecat-o Domnul de scurgerea de sânge purta numele tot Veronica. Din marea recunoștință față de Stăpânul şi Vindecătorul ei, Veronica a poruncit să i se ridice Mântuitorului o statuie înaintea căreia ea se închina lui Dumnezeu. Potrivit tradiției, această statuie s-a păstrat până în vremea lui Iulian Apostatul, care a îndrăznit să o modifice, astfel încât să semene cu idolul lui Zeus - spune Sf. Nicolae Velimirovici. Dar recentele săpături arheologice au descoperit la Pennada, în Asia Mică, urmele unei somptuoase vile şi în fața acesteia o statuie de dimensiune obişnuită. Un bărbat priveşte cu ochi de fulger o femeie îngenuncheată care se atinge de haina lui. Toţi cercetătorii sunt convinşi că este casa celei vindecate, descrisă în Sfânta Evanghelie, iar chipul bărbatului este al lui Hristos.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a pictat icoana Maicii Domnului. După ce a pictat-o, i s-a arătat Sfintei Fecioare portretul făcut de el. Prea Curata s-a bucurat şi, privind icoana, a spus cu putere:,,Harul meu şi puterea mea sunt în această icoană". Puterea şi harul Împărătesei cerurilor se află în toate icoanele care reproduc, cu fidelitate, trăsăturile autentice ale Maicii Domnului pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. „Dacă mi se cer dovezi istorice, ştiinţifice, arheologice în legătură cu faptul că Sfântul Luca a pictat într-adevăr această icoană şi cu vorbele pe care Maica Domnului le-a rostit privind-o, răspundem că nu le avem. Dovezile sunt necesare celor care au îndoieli. Noi însă n-avem nici cea mai sunt mică bănuială despre faptul că Iisus Hristos este prezent, sânge și trup în sfântul potir şi că glasul, harul şi puterea Împărătesei cerurilor sunt în icoana pictată de Sfântul Luca, ale cărei copii le avem în bisericile noastre. Pentru cei care se interesează de dovezile materiale, putem să adăugăm că la Antaradus a fost construită prima biserică închinată Maicii Domnului. Această capelă a fost sfințită de însuşi Sfantul Petru. A fost reconstruită în 346 de Sfântul Constantin. În timpul cruciadelor au venit mulți creştini din Occident să cinstească prima capelă a Maicii Domnului. Musulmanii au făcut din ea grajd, închisoare și apoi moschee. A fost redată cultului şi clasată monument istoric de generalul francez Gourand, guvernatorul Siriei în 1922" - zice V. Gheorghiu in Memorii, p. 110
Sfântul Clement Alexandrinul vede în om o icoană a lui Dumnezeu. Când văd omul, Il vad pe Dumnezeu" - zice el. Aceeaşi idee o are şi Sfântul Ioan Damaschinul despre om. În rânduiala înmormântării, zice: Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port ranele păcatelor, miluieşte zidirea Ta, Stäpäne, şi o curăteşte cu îndurarea Ta, şi cu moştenirea cea dorită dăruieşte-mi făcându-mă pe mine iarăşi cetățean al raiului". Prin chipul Său, prezent în noi, Dumnezeu a lucrat şi va lucra întotdeauna în sufletele noastre. Prin chipul Său, Dumnezeu a fost alături de oameni în timpul Vechiului Testament şi este alături de oameni şi în perioada Noului Testament, când omul are posibilitatea, prin Botez să recapete şi harul pierdut, reintregind în acest fel suflarea de viață pe care Dumnezeu i-a dat-o omului la începutul creației.
Sfintele icoane au multe funcții. Au funcție didactic. Iconografia fiind socotită catehismul celor neinstruiți şi neînvățați. Sfântul Vasile cel Mare compară funcţia icoanei cu aceea a cuvântului. Ceea ce cuvântul este pentru auzire, acelaşi rol îl are icoana pentru vedere. Când regele bulgarilor Bogoris ceru de la Constantinopol un zugrav spre a-i impodobi saloanele palatului, fu trimis Sfântul Metodie. Acesta zugrăvi Judecata de Apoi. Regele Bogoris fu aşa de mişcat de această icoană încât ceru să fie inițiat în tainele creştine. Icoana are și funcție contemplativă. Deoarece ea sugerează şi atrage spiritul spre o lume transfigurativă. Dumnezeu, Maica Domnului, sfinții, profeții sunt toți prezenți într-o biserică, în icoane. În timpul slujbelor, Dumnezeu, sfinții și îngerii sunt cu adevărat acolo. În jurul nostru. Sfântul Pavel zice că femeile trebuie să-şi acopere capul în biserică, din pricina îngerilor care sunt prezenți acolo, cu aripile lor mari. Atunci şi îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul şi locul din jurul jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce se află pe jertfelnic" - scrie V. Gheorghiu In Memorii, p. 83.
Icoana are și funcție de mijlocire. Deoarece ne împărtăşeşte puterea nevăzută a sfinţeniei celui pictat. Datorită acestui fapt icoanele trebuie să fie cinstite şi sărutate cu cea mai mare pietate. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că icoana e o garanție a întrupării reale, vizibile a lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Ioan Damaschinul icoana stă pe faptul asumării firii omeneşti, în persoana Cuvântului. Sinodul VII ecumenic fixează învăţătura ortodoxă despre reprezentarea iconografică a lui Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinților.
La realizarea icoanelor, pe lângă oameni îşi aduc aportul în mod însemnat şi Dumnezeu şi îngerii. Sfântul Alipie Iconarul era pe patul de moarte când a primit de la un om comanda să execute o icoană a Maicii Domnului de o anumită sărbătoare a Maicii Domnului. De Adormirea Maicii Domnului. Cum această sărbătoare se apropia, omul venea des la sfânt să vadă dacă icoana lui este gata. Dar nici măcar în ajunul sărbătorii icoana nu era începută şi în care icoana ar fi trebuit să fie aşezată în biserică. Văzând aceasta, omul a plecat la casa lui lovit de mare deznădejde, dar atunci în chilia Sfântului Alipie a intrat un înger care a început sa picteze ca un artist îndemânatic şi desăvârşit. Când icoana a fost gata ea a strălucit ca soarele. Aducând-o înaintea ochilor uimiți ai Sfântului Alipie, tânărul a pus-o repede în biserica pentru care fusese comandată, unde a aşezat-o la locul ei. In dimineața sărbătoririi, omul care comandase icoana s-a aflat în biserică şi a constatat cu uimire că icoana lui se afla acolo unde trebuia să fie. După aceea, el a alergat la mănăstirea Sfântului şi Impreună cu egumenul, au intrat în chilia lui. Cine a pictat atât de repede icoana?" a întrebat egumenul. Atunci Sfântul Alipie cel bolnav, care zăcea în pat, i-a zis: „Un înger a pictat o, care iată, stă aici de faţă şi aşteaptă să mă ia".
Pentru cinstirea sfintelor icoane au fost mulți creştini care şi-au dat viața. Împăratul Leon a trimis să-l aducă legat la Constantinopol pe Sfântul Grigorie, patriarhul Alexandriei. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea lui, l-a mustrat pe împărat, numindu-l eretic, fără Dumnezeu şi rău credincios. Iar tiranul nesuferind ocările acestea, i-a sfâşiat trupul cu răni, bătându-l cu vâna de bou. Sfântul suferea bătăile cu mulţumire, zicând: Pentru Hristosul meu sunt gata să sufăr tăierea trupului meu". Auzind acestea, împăratul l-a trimis pe sfânt în exil şi, viețuind acolo câțiva ani, şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu în 5 noiembrie (vezi Gherasim Timuş, Dicționar Aghiografic, Portărița, 1998, p. 358).
Sfântul Ştefan cel Tânăr a fost aruncat în închisoare pentru că a cinstit sfintele icoane. Într-o zi, împăratul Constantin li cere socoteală pentru credința sa. Sfântul Ştefan luă în fața împăratului o monedă de argint şi întrebă pe împărat ce ar face aceluia care ar îndrăzni să calce în picioare chipul împăratului, care era imprimat pe acel ban. Adunarea strigă că ar trebui să fie aspru pedepsit. „Da, este mare crimă, zise sfântul, a batjocori și a necinsti chipul unui împărat muritor, și oare se poate arunca în foc fără nici o vină chipul împăratului ceresc?". Impăratul porunci să i se taie capul, apoi se răzgândi .
Sfântul Ştefan cel Tânăr fu pus la chinuri. O turmă de vagabonzi il târâră prin cetate. Unul il lovi în cap şi-i săriră creierii (Ibidem, p. 835).
Când oamenii se lasă stăpâniți de gânduri drăceşti procedează pe placul dracilor. Sfântul Tadeu Mărturisitorul s-a dus la palatul împărătesc să-l mustre pe împărat pentru necredința sa. Împăratul porunci să fie adusă acolo icoana Mantuitorului. O puse pe pământ. Nişte bărbați puternici Il ținură pe sfânt cu picioarele pe icoană să o calce fără voie. Apoi li zise: Vezi cum ai călcat în picioare icoana Hristosului tău? Deci pleacă-te la cuvintele mele". Atunci cel luminat cu sufletul a zis: „Eu, tirane, n-am făcut aceasta din voia mea, ci din viclenia ta. Eu mă închin sfintei icoane a lui Hristos Dumnezeu şi o sărut preferând să mor pentru ea" (Ibidem, p. 838).
Sfântul Teodor Studitul a însoțit scrierile sale despre apărarea icoanelor cu o viață de mare sacrificiu. Odată a fost bătut atât de tare încât i se vedeau oasele goale şi a rămas scaldat în sângele său câteva zile, fără să doarmă sau să mănânce ceva. Şi zece dintre ucenicii săi au fost muceniciți pentru că apărau icoanele (Ibidem, p. 851).
În Viețile Sfintilor, în locul unde se vorbeşte despre viața Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, găsim relatată următoarea Intâmplare. Când saracinii au luat Siria, iată că într-o zi, câțiva dintre ei au intrat în această biserică din Ramel, care era închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Unul dintre aceşti saracini, văzând icoana sfântului şi pe preot stând înaintea ei şi închinându-se, a zis către tovarăşii lui: Nebunul acesta se închină în fața unei scânduri. Aduceți-mi arcul să săgetez acel lemn". I-au adus un arc. El l-a încordat şi a trimis săgeata în icoana sfântului. Dar săgeata, în loc de a merge spre icoană, s-a ridicat în sus de unde apoi, cu putere, a fulgerat mâna celui care o trimisese, făcându-i o rană grea. Saracinul a plecat strigând de durere. Mergând acasă, unde avea nişte slujitoare creştine, le-a spus ce a făcut, iar ele i-au spus să-l cheme pe preot ca să-i desluşească. Venind preotul, saracinul l-a întrebat:,,Ce putere are icoana aceea, de mi-a făcut un asemenea rău ?". Preotul i-a răspuns: Eu, omule, nu mă închinam scanduri, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, şi mă rugam celui reprezentat pe scandura icoanei Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ca să-mi fie mijlocitor către Dumnezeu". Saracinul l-a mai intrebat: Şi cine este acest Gheorghe?". Preotul a zis: „Sfantul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci numai slujitor al lui lisus Hristos, Dumnezeul nostru. El a rabdat multe munci de la păgânii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar el, biruind pe toate cu vitejie, a luat dar de la Dumnezeu de a face semne şi minuni. Iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, il cuprindem şi-l sărutăm. În acelaşi chip şi tu faci după moartea părinților și fraților tăi, căci având îmbrăcămintea lor înaintea ta, lacrimei şi cinstești. Aşa şi noi socotim icoanele sfinților nu ca pe nişte dumnezei, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, aşa cum s-a făcut cu tine, ca să-ți fie învăţătură, precum şi altora". Saracinul a stat întru mirare, după care a întrebat: Ce voi face acum cu mâna mea?". Preotul l-a sfătuit:,,Cere a ți se aduce aici icoana sfântului, aprinde candela, stai o noapte în veghere, iar a doua zi unge mâna ta cu untdelemn din candelă şi te vei vindeca".
Saracinul a făcut aşa şi mâna i s-a vindecat cu totul. Văzând minunea aceasta, saracinul a cerut să i se arate cartea unde se istoriseşte viaţa sfântului şi, citind, mult s-a minunat şi s-a bucurat, zicând: Tu, Sfinte Gheorghe, tânăr ai fost şi minte ai avut, iar eu bătrân sunt şi nu am". Pe urmă, saracinul a cerut să fie îmbrăcat cu haina Sfântului Botez, dar preotul n-a vrut neîncrezându-se în credința lui şi temându-se de urgia saracinilor. Dar acela mult sa rugat şi aşa, preotul l-a botezat în ascuns. A doua zi, după ce a primit Botezul, saracinul a ieşit cu multă virtute înainte şi a mărturisit pe Domnul înaintea tuturor. Atunci, toți saracinii, cuprinsi de tulburare şi de mânie , s-au năpustit ca nişte fiare, cu săbiile asupra lui şi l-au tăiat în bucăți. Dar saracinul botezat, ajutat fiind de puterea nevăzută a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a primit cu
bucurie să moară pentru mărturisirea Domnului Hristos (Proloagele, Craiova, 1991, p. 697 ş.u.).
Icoanele ne sfințesc privirea, ne sfințesc gândirea, ne luminează trăirea, ne apropie de Dumnezeu. Pe omul înțelept şi drept îl face să respire câte ceva din frumusețea și bunătățile raiului. Orice icoană e o dovadă a existenței lui Dumnezeu. O chemare la virtute şi îndumnezeire. De aceea s-a spus de către Pavel Florenski: Există Troița lui Rubliov, deci există Dumnezeu". Omul este o icoană vie a lui Dumnezeu. Kenneth Klaus spune: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi spre asemănarea Sa - o icoană. Omul căzut are datoria de a se curăța spre smerenie, pentru a îngădui chipului său să se asemene din nou icoanei hristice. Acesta este răspunsul la intrebarea: Cine sunt eu?"
Icoanele sunt chemări la Dumnezeu şi sfințenie. Şi pentru a veni la Dumnezeu, pentru a ne converti, pentru a fi mai buni, Dumnezeu a lucrat şi lucrează şi azi prin icoane, semne şi minuni. În 1968, în oraşul Zeitun din Egipt, a apărut imaginea Fecioarei Maria. Peste un milion de oameni a văzut-o, printre care şi preşedintele egiptean, dictatorul marxist Nasser. Apariția a durat mai bine de trei ani. În 1995, o imagine de a lui lisus Hristos a apărut imprimată pe o rocă din Australia. In ziua de Crăciun a anului 1995, în jurul oraşului Teheran a apărut imaginea lui lisus Hristos pe garduri, cât şi pe zidurile clădirilor. Tot în anul 1995, în San Francisco, pe acoperişul unei biserici a apărut chipul Fecioarei Maria iar credincioşii au simțit un parfum de trandafir. Într-o altă biserică din sudul Austriei, pe un perete interior a apărut imaginea Maicii Domnului, iar sub clădire s-a descoperit un izvor cu proprietăți tămăduitoare. Cu trei săptămâni înainte de Crăciun, în 1996, o jumătate de milion de oameni au văzut chipul Fecioarei Maria pe geamurile negre ale unei clădiri din Florida. Imaginea măsura 15 m lăţime şi 10,5 m înălțime. Apariția a rămas inexplicabilă, în ciuda faptului că oamenii de
ştiinţă şi academicienii au cercetat fenomenul (Matt Lamy, 100 cele mai bizare mistere ale lumii, Ed. Lider, 2006, p. 171, s.u.).
Icoane pe pereţi au apărut şi la ruşi. În biserica Anoskino s-a produs o minune. Pe pereți au apărut icoane în timpul unui Maslu. Icoane originale mari, de statura omului. Marea Muceniță Varvara era înfățișată întru totul tânără, cu o cunună de măr pe cap. În mâna dreaptă ținea un potir, iar în mâna stângă ținea sabia de la care primise moartea mucenicească. Sfânta cneaghină cea întocmai cu apostolii Olga avea o coroană pe cap. În mână ținea o carte deschisă, în care erau înscrise cuvintele proorocești: Căci Dumnezeu îi va lumina pe ruşi şi mulţi dintre ei vor fi mari sfinți". Pe un alt perete era înfăţişat Sfântul Impărat Constantin. Se reînnoise icoana sfântului al cărui contur fu văzut înainte. Acum se vedea clar că era cneazul Vladimir cel întocmai cu apostolii. Pe al patrulea perete al bisericii erau înfăţişați apostolii. Icoanele erau pictate în mod original, minunat şi peste tot se simtea mâna pricepută a unui mare maestru iconar.
Dar pe lângă aceste apariții miraculoase de imagini şi icoane din zilele noastre, au mai fost văzute multe icoane care plâng . În Ierusalim, în biserica unde se află mormântul lui Hristos, este icoana Maicii Domnului. La intrarea în biserică, în partea de răsărit, se află temniţa în care Mântuitorul a fost închis pentru un timp împreună cu cei doi tâlhari, până când I s-au pregătit instrumentele de tortură. Înaintea intrării în temniţă, la dreapta, se află capela Lanțurile de piatra". In ea, sub altar, zace vechea lespede de piatră cu cele două deschizături în care au atârnat picioarele în calapoade. Puțin mai jos este locul în care a stat Maica Domnului îndurerată, plângând. Acolo se află de mult timp icoana Maicii Domnului. Nu demult, un mirean de altă credință a văzut lacrimi în ochii Maicii Domnului. El le-a spus acest lucru mitropolitului și patriarhului și toți au văzut marea minune. Şi acum Născătoarea de Dumnezeu deschide ochii şi varsă lacrimi pentru fiii ei credincioşi şi temători de Dumnezeu. Dar sunt şi alte locuri din lume, unde icoanele plâng (minunile vremurilor din urmă., trad Florentina Cristea, Galați 2005) .
Protoiereul Chiril Meleşko mergea la biserică. Era trist. Se gândea că iar se vor aduna cinci, şase băbuțe. Dar şi aşa e bine. De toți, sunt doi-trei foarte râvnitori. Dar poate nu este niciunul. Şi atunci el, păzitorul de şaizeci de ani al credinței ortodoxe, care a îndurat totul: foamea, prigoanele, fiind doborât, dar nu biruit, va sluji in bisericuța pustie pentru ca Duhul lui Dumnezeu să nu părăsească această casă şi acest sat. În întâmpinare i-au ieșit nişte băbuțe. Alergau la el, strigau, dădeau din mâini:,,Batiuşka, iată o minune: <<Maica Domnului plânge, se inunda de lacrimi, draga de ea". Batiuska, părinte Chiril, Ivirskaia noastră izvorăşte mir". Trebuie să spun că icoana Maicii Domnului din Iviron aparținuse din timpuri străvechi bisericii din sat, iar după ce biserica a fost dărâmată, ea a ajuns la o locuitoare din Nijniaia Baigora. Când s-a deschis parohia în sat, femeia a înapoiat icoana. Tocmai cu această icoană s-a întâmplat minunea. După ce părintele Chiril a ajuns la biserică, a intrat în altar. S-a înveșmântat şi s-a apropiat de icoană. Chipul Maicii Domnului izvora mir binemirositor. El curgea în şuvoaie, umplând toate adânciturile de pe sfânta icoană. Părintele Chiril a slujit un maslu şi i-a miruit pe toți. Apoi vecernia după rânduială. Sub sfânta icoană a pus un ştergar alb. El absorbit lacrimile Născătoarei de Dumnezeu. Şi acest lucru a ținut trei zile. Minunea arătată în Nijniaia Baigora a atras pelerini. A venit şi un autocar cu copii. La un moment dat, copiii s-au lăsat în genunchi şi deodată, sub privirile lor uimite, din icoană a început să curgă un şuvoi bine mirositor. Parcă se revărsa un râu , a spus părintele Chiril. Într-un an, din icoană a izvorât mir în număr de 12 ori... Mai mult decât atât, a început să izvorască mir şi din cea de-a doua icoană a acestei biserici - Rugul nemistuit" (Ibidem, p. 188, s.u.). Dar cazul acesta nu e un caz izolat. În luna aprilie 1994, o icoană a Născătoarei de Dumnezeu a început să plângă într-o biserică ortodoxă din Cicero, Illinois. Mii de credincioşi au fost martorii fenomenului şi l-au considerat a fi o minune. Parintele Douglas Wyper, cel care a văzut primul lacrimile şi a scris in consecinţă din experiență proprie, declară celor sceptici:,,Nu există nici tuburi, nici vreun motiv pentru a se forma condens pe această icoană. Lacrimile curgeau direct din ochii Fecioarei. Le puteam vedea scurgându-se din pupila ei". De atunci, lacrimile au apărut cu regularitate..
Mai mult, o familie ortodoxă din Michigan a fost binecuvântată cu şase icoane care plâng, cinci ale Născătoarei de Dumnezeu şi una a lui Hristos întru slavă.
În țările de tradiție ortodoxă precum Rusia, România şi Grecia, credincioşii consideră aceste fenomene ca fiind de la sine adevărate. Fie că au văzut sau nu o icoană care plânge, în mintea lor nu există nici un dubiu că aceste imagini sfinte - multe dintre ele reprezentări ale Fecioarei Maria - chiar plång. De-a lungul Statelor Unite, un mare număr de ortodocşi şi alţi creştini au fost impresionați de experiențe similare.
Odată, John Breck a fost invitat să viziteze o parohie. A ajuns la biserică. Câțiva credincioşi se rugau. O mireasmă extraordinară un parfum asemănător apei de trandafiri, - numai că mult mai frumos, mult mai ceresc umplea întreaga clădire. În centrul naosului, într-o cutie de lemn acoperită cu sticlă se păstra o icoană... Din colțurile ochilor Fecioarei curgea ulei sub forma lacrimilor care apoi coborau încet pe obraji. La baza icoanei se afla vată care era îmbibată cu un lichid. Aceste lacrimi răspândeau o aromă cerească. John Breck a privit icoana aproape 20 de minute şi a constatat că icoana era o copie. O bucată de hârtie lipită pe lemn. Şi, pe când se întorcea acasă, se întreba: „De ce plâng icoanele?". „Ele exprimă realitatea deplină a frumuseții cereşti şi a durerii cereşti". De ce plâng icoanele? - ne întrebăm. Plàng ca s plângem şi noi și să-L aflăm pe Dumnezeu. Prin plânsul lor şi prin minunile care se fac de Dumnezeu, prin sfintele icoane Dumnezeu lucrează la convertirea şi mântuirea noastră.
In Piure trăia odată un om simplu. Purta numele de Simeon. Lucra ca hamal în port. În fiecare dimineață, când mergea la lucru, trecea pe la biserica Sfântului Spiridon. Intra in biserică, se oprea în faţa catapetesmei şi spunea:
-Bună dimineața, Hristoase al meu! Sunt Simeon. Ajută-mă să-mi câştig pâinea. Seara, când îşi termina lucrul, trecea din nou pe la biserică, mergea în fața catapetesmei şi spunea:
-Bună seara, Hristoase al meu! Sunt Simeon. Îți mulțumesc că m-ai ajutat şi astăzi!
Şi astfel treceau zilele binecuvântatului Simeon. Prin anul 1950 toți membrii familiei sale s-au îmbolnăvit de tuberculoză şi au adormit în Domnul. Simeon a rămas singur, dar a continuat să muncească fără să cârtească. Nu a încetat să treacă pe la biserica Sfântului Spiridon şi să-I spună lui Hristos Bună dimineața!" şi Bună seara!", cerându-l ajutorul şi mulțumindu-i.
Când Simeon a îmbătrânit, s-a îmbolnăvit. A stat în spital o
lună. Odată sora-şefă l-a întrebat:
-Bunicuțule, de atâtea zile eşti aici şi nu a venit nimeni să te vadă. Nu ai pe nimeni în lumea aceasta?
- Copila mea, Hristos vine în fiecare dimineață și seară să mă mângâie.
-Şi ce îți spune?
-Bună dimineața, Simeoane! Sunt Hristos. Fii cu răbdare!
-Bună seara, Simioane! Sunt Hristos. Fii cu răbdare!
Aceea s-a mirat când a auzit şi l-a chemat pe duhovnicul ei, părintele Hristodul Fasos să vină să vadă dacă nu cumva Simeon a căzut în înşelare. Atunci părintele Hristodul a venit, a discutat cu el, i-a pus aceeaşi întrebare ca şi sora-şefă şi a primit acelaşi răspuns. La aceleaşi ore, dimineața și seara, când Simeon mergea şi-l saluta şi-L saluta Hristos, venea acum şi Hristos pe pe Simeon. Duhovnicul l-a întrebat:
-Nu cumva asta e o închipuire de a ta?
-Nu, părinte, nu am închipuiri. Este Hristos Însuşi -
- A venit.
A venit şi astăzi?
-Si ce ti-a spus?
- Bună dimineața, Simeoane! Sunt Hristos. Fii cu răbdare şi peste trei zile, dimineața devreme, te voi lua lângă Mine.
Duhovnicul mergea în fiecare zi la spital şi discuta cu el. Şi-a dat seama că e vorba de un om binecuvântat. După trei zile, dimineața devreme s-a dus din nou să-l vada pe Simeon şi să se convingă dacă proorocia că avea să moară era adevărată sau nu. Şi într-adevăr, în timp ce discutau, Simeon a strigat:
- A venit Hristos!
Şi îndată a fost cuprins de somnul Drepților (vezi Ieromonahul Eftimie Athonitul, op. cit., p. 326 ş.u.).
Prin sfintele icoane, Dumnezeu ne fereşte de primejdii şi de rele. Într-o zi toridă de vară a izbucnit un incendiu. Stăpânul casei nu era acasă. Focul era până la cer. Vântul bătea înspre acea casă. Deja începuse să ardă aripa laterală, care era din lemn. Stăpânul casei a dat buzna în casă. A luat icoana „,,Rugul nemistuitor", a ieşit în fugă cu ea în stradă şi a început să se roage. A rugat-o pe Împărăteasa cerurilor să-i ierte păcatele şi să-i salveze casa. Focul s-a stins brusc, de la sine. Nu au venit pompierii şi nimeni nici măcar nu a încercat să stingă focul. S-a dus singur. Minunea aceasta au văzut-o zeci de oameni. Chiar şi oameni necredincioşi care s-au închinat şi au plâns de bucurie.
Sfintele icoane lucrează la convertirea oamenilor. În oraşul Beirut locuia un creştin într-o casă închiriată. Mutându-se din acea casă în altă parte, el a uitat să-şi ia cu sine şi icoana. O icoană a Mântuitorului. In acea casă, în urma lui a venit să locuiască un evreu. La Beirut se aflau atunci mulți iudei care urau de moarte credința creştină. Prin urmare, aflând icoana Mântuitorului în casa în care tocmai se mutase, evreul a luat-o şi a dus-o la sinagoga lui unde, împreună cu ceilalți iudei, au batjocorit-o şi au profanat-o în multe feluri, întocmai cum şi strămoşii lor İl batjocoriră pe Mântuitorul pe Cruce. La urma, unul dintre ei a luat o lance şi a lovit chipul sfintei icoane în coastă. Și, o minune! Îndată a ieşit din sfânta coastă sânge şi apă. Groaza iudeilor a fost mai presus de cuvânt. Dar le-a venit în minte îndată să aducă un vas în care s-a strâns tot acel Sfânt Sânge. Şi şi-au adus acolo pe toți bolnavii lor şi toţi s-au însănătoşit. Şi toţi evreii ce se aflau atunci în Beirut au crezut întru Domn Iisus Hristos.
Vindecări minunate au avut loc în multe locuri prin sfintele icoane. La mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de lângă satul Kalisto din Macedonia, la apus de Struga, Maica Domnului şi-a arătat cu putere milostivirea şi către oameni, lucrând în mijlocul lor multe vindecări minunate. Mulți oameni greu bolnavi şi-au găsit vindecare minunată acolo. Mulți tâlhari veniți cu gândul de a jefui şi distruge mănăstirea au fost pedepsiţi naprasnic de o putere nevăzută. În această mănăstire se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, iar în apropierea mănăstirii se află două izvoare cu ape tămăduitoare: unul închinat Sfântului Apostol Petru, iar celălalt Sfântului Anania.
Pe Dumnezeu Îl pot afla oamenii şi prin pedepsele ce vin asupra celora ce profanează cele sfinte. Un locuitor al satului Gluşeiha, Ivan Homiacov a fost luat în armată. Ca să-şi arate necredinţa, a tras în icoana Maicii Domnului. Apoi s-a îmbolnăvit. Il durea obrazul exact în locul în care glontul lovise icoana. Starea sănătății sale s-a înrăutăţit. A fost dus acasă. Obrazul lui se umflase ca al unui porc. Din rană se scurgea un puroi urât mirositor. Pentru că mirosea urât, a fost scos din casă şi mutat în camera de baie. Nu putea să moară. Oamenii l-au sfătuit să se pocăiască. După multă suferință, s-a pocăit. S-a spovedit. S-a împărtăşit şi a murit în pace (Arhim. Damaschin Orlovski, op. cit., p. 243 s.u.).
Chiar învieri din morți.
O văduvă săracă scriu Vietile Sfinților - al cărei fiu murise, a luat icoana Sfântului Ianuarie de la biserică şi a aşezat-o pe trupul fiului ei mort, plângând şi rugându-l pe sfântul şi aşa fiul ei a înviat. Icoana, spunea Serafim Rose, poartă un mesaj despre
Dumnezeu şi există suflete care pot întâlni pe Dumnezeu prin icoană". Cuviosul Părinte Ambrozie de la Optina spunea că o monahie a povestit starețului că a visat icoana Maicii Domnului şi a auzit de la ea cuvintele:,,Adu jertfă!". Iar aceasta a răspuns:
-Ce aş putea să aduc? Nu am nimic. Atunci părintele a spus: ,, În Psalmi este scris: jertfa laudei Mă va preaslăvi". În rugăciuni în fața icoanei omul poate avea mari descoperiri şi multe mângâieri şi înălțătoare momente şi trăiri. O bolnavă s-a dus să se roage într-o biserică, la icoana Maicii Domnului. Şi, deodată, cum era acolo şi se ruga, a văzut în fața icoanei un covor de crini având un miros îmbătător, neasemuit de plăcut şi de frumos. Femeia a început mai tare să se roage şi să plângă. Apoi s-a dus la pangar să vorbească cu Tanti Blondina. Dar Tanti Blondina şi-a dat seama că şi pe această femeie a binecuvântat-o Maica Domnului. "
Sfintele icoane pe cei slabi îi întăreşte în credință. Iar celor ce nu o au, prin icoane, Dumnezeu îi poate aduce la credință. Sfintele icoane sunt lăsate de Dumnezeu ca să ne mişte. Să ne înțelepțească. Să-L aflăm pe Dumnezeu. Să trăim cu Dumnezeu. Să ne curățim de păcate. Să ne modeleze sufletele. Să le sfințească. Să le întărească. Să primim prin ele har şi binecuvântare. Să ajungem în rai. Dobândirea vieții veşnice depinde de cinstirea sfintelor icoane. Cine nu se va închina icoanei lui Hristos în viața aceasta, nu-l va vedea Fața în lumea viitoare, în viaţa veşnică" zice Sfântul Ioan Damaschinul. Icoanele ne arată că suntem într-un loc curat. Că suntem în preajma lui Dumnezeu. Se spune că, odată, un paşa turc ar fi venit împreună cu oamenii lui să distrugă biserica Sfântului Gheorghe de la Stâlpi. Dar când a păşit în ea și i-a văzut măreția, fresca în culori vii înfăţişând îngeri şi sfinți, care acoperea pereții și cupola perfectă, s-a speriat atât de tare, încât a strigat: Să plecăm repede, că Însuşi Dumnezeu locuieşte aici! ".
Din atitudinea ce o avem faţă de sfintele icoane arătăm câtă credință avem. Că avem sau nu credință. Datorită sfintelor icoane mulți creştini au ajuns martiri. În fiecare an, descendenţii creştinilor executaţi erau obligați să vină la templul budist şi să se lepede în scris de creştinism. Iar ca să nu fie nici un dubiu asupra mărturiilor lor, pe cei suspecți îi puneau să calce în picioare icoana creştină. Astfel de icoane turnate în aramă s-au păstrat până în zilele noastre. Ele sunt extrem de tocite datorită repetatelor călcări în picioare, mai ales pe marginile lor se formaseră adevărate gropi încadrând icoanele ca o ramă. Neavând curajul să refuze pe faţă necinstirea a ceea ce venerau, creştinii călcau pe margine şi astfel evitau să atingă icoana propriu-zisă. Spre ruşinea europenilor, trebuie spus că această măsură perfidă a fost sugerată guvernului japonez de către protestanții olandezi. Numărul total al creştinilor torturați și omorâți în Japonia in perioada secolelor XVII-XVIII se ridică la 280.000 (Vezi Diac. Andrei Kuraev, op. cit., p. 175).
Întâlnirea dintre privirea noastră şi o icoană face un moment deosebit, o sărbătoare. Uneori şi o scurtă privire aruncată spre icoană este o rugăciune suficientă. Deci cinstirea sfintelor icoane ne aduce foloase multe. Icoanele ne fac să ne întâlnim cu Dumnezeu. Există oameni care s-au convertit la Ortodoxism prin icoană. La ruşi, icoanele în perioada comunismului au fost ascunse în pereții casei. Când voiau să se roage, oamenii se întorceau către peretele în care erau ascunse icoanele. Sunt multe metodele şi practicile prin care creştinii îşi ascundeau icoanele. Un tânăr de 20 de ani din Albania a povestit cum mama lui îl crescuse în spiritul credinței, cu toate că el se născuse în 1967, an în care fuseseră abolite practicile religioase. La Crăciun, la Paşti, la Sărbătorile Maicii Domnului şi Sfântul Nicolae, ea scotea şiragul de mătănii şi icoanele din ascunzătoare şi se rugau împreună. Când a fost întrebat cum izbutise mama lui să-şi păstreze obiectele de cult în urma perchezițiilor neaşteptate ale poliţiştilor, a mărturisit că ea le ascundea între foile ziarului oficial al partidului. Un alt tânăr refugiat a spus că, în Albania, se cerea ca, în fiecare casă să fie expus pe perete portretul lui Enver Hodjea: Tatăl ascundea icoana Sfântului Nicolae în aceeaşi ramă. În ziua de Sfantul Nicolae, el inversa portretele și familia se ruga sfântului" (Sergiu Grossu, Biserica persecutată, Bucureşti, 2004, p. 258)
Icoanele ne îndeamnă de câte ori le privim să pomenim şi să iubim pe cei închipuiți de dânsele, să cinstim cu sărutare şi cu închinăciune respectuoasă sfintele icoane. Căci cinstirea care se dă chipului trece la prototip, şi cel care se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite de ea. Cine a inventat imaginile? Dumnezeu Însuşi a fost primul care a făcut-o", spune Sf. Ioan Damaschinul. La origine, Dumnezeu a fost primul creator de imagini din Univers. Dumnezeu a inventat imaginile pentru că ne aduc multe foloase. Dacă avem credinţă şi cinstim Sfintele Icoane, descoperim foloasele ce le aduc cinstirea acestora. Icoanele ni-L arată pe Dumnezeu şi pe sfinții Lui.
Pr. Ioan Zbârce (Împrejurările vieții - dovezi concrete despre existența lui Dumnezeu-editura Buna Vestire , Beiuș 2013).
Tot ce e curat şi sfânt ne apropie de Dumnezeu. De Dumnezeu ne apropie şi icoanele. În apărarea cinstirii icoanelor, Sfântul Ioan Damaschinul citează limpede minunea întâmplată cu regele Avgar al Edesei. Regele Avgar al Edesei s-a îmbolnăvit de lepră. Ca să scape de această boală, Avgar l-a trimis pe Anania la Domnul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos ca să-L cheme să-l vindece de boală. Mântuitorul i-a spus lui Anania că nu poate veni. Pentru că S-a apropiat timpul Patimei Lui. Zicând aceasta, Şi-a spălat fața cu apă, apoi a cerut un ștergar de care S-a şters şi pe care a rămas întipărit Chipul lui Dumnezeu. Apoi Domnul i-a dat pânza lui Anania, zicându-i că Avgar se va însănătoşi, dar nu desăvârşit. Va scăpa de boală atunci când un trimis de-al Lui îl va învăţa pe el toate. Când a ajuns ştergarul la Avgar, l-a sărutat şi s-a însănătoşit, în afară de un mic loc care i-a rămas pe faţă. Regele Avgar s-a însănătoşit de tot când Sfântul Apostol Thadeu i-a predicat Evanghelia şi l-a botezat.
Potrivit unei vechi tradiţii, Veronica a şters fața asudată şi însângerată a Mântuitorului când era dus spre Golgota mântuirii noastre, şi, prin minune, chipul Domnului a rămas întipărit pe ştergar. Mai târziu, marama cu icoana Mântuitorului avea să se picteze pe toate catapetesmele bisericilor ortodoxe.
Femeia pe care a vindecat-o Domnul de scurgerea de sânge purta numele tot Veronica. Din marea recunoștință față de Stăpânul şi Vindecătorul ei, Veronica a poruncit să i se ridice Mântuitorului o statuie înaintea căreia ea se închina lui Dumnezeu. Potrivit tradiției, această statuie s-a păstrat până în vremea lui Iulian Apostatul, care a îndrăznit să o modifice, astfel încât să semene cu idolul lui Zeus - spune Sf. Nicolae Velimirovici. Dar recentele săpături arheologice au descoperit la Pennada, în Asia Mică, urmele unei somptuoase vile şi în fața acesteia o statuie de dimensiune obişnuită. Un bărbat priveşte cu ochi de fulger o femeie îngenuncheată care se atinge de haina lui. Toţi cercetătorii sunt convinşi că este casa celei vindecate, descrisă în Sfânta Evanghelie, iar chipul bărbatului este al lui Hristos.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a pictat icoana Maicii Domnului. După ce a pictat-o, i s-a arătat Sfintei Fecioare portretul făcut de el. Prea Curata s-a bucurat şi, privind icoana, a spus cu putere:,,Harul meu şi puterea mea sunt în această icoană". Puterea şi harul Împărătesei cerurilor se află în toate icoanele care reproduc, cu fidelitate, trăsăturile autentice ale Maicii Domnului pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. „Dacă mi se cer dovezi istorice, ştiinţifice, arheologice în legătură cu faptul că Sfântul Luca a pictat într-adevăr această icoană şi cu vorbele pe care Maica Domnului le-a rostit privind-o, răspundem că nu le avem. Dovezile sunt necesare celor care au îndoieli. Noi însă n-avem nici cea mai sunt mică bănuială despre faptul că Iisus Hristos este prezent, sânge și trup în sfântul potir şi că glasul, harul şi puterea Împărătesei cerurilor sunt în icoana pictată de Sfântul Luca, ale cărei copii le avem în bisericile noastre. Pentru cei care se interesează de dovezile materiale, putem să adăugăm că la Antaradus a fost construită prima biserică închinată Maicii Domnului. Această capelă a fost sfințită de însuşi Sfantul Petru. A fost reconstruită în 346 de Sfântul Constantin. În timpul cruciadelor au venit mulți creştini din Occident să cinstească prima capelă a Maicii Domnului. Musulmanii au făcut din ea grajd, închisoare și apoi moschee. A fost redată cultului şi clasată monument istoric de generalul francez Gourand, guvernatorul Siriei în 1922" - zice V. Gheorghiu in Memorii, p. 110
Sfântul Clement Alexandrinul vede în om o icoană a lui Dumnezeu. Când văd omul, Il vad pe Dumnezeu" - zice el. Aceeaşi idee o are şi Sfântul Ioan Damaschinul despre om. În rânduiala înmormântării, zice: Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port ranele păcatelor, miluieşte zidirea Ta, Stäpäne, şi o curăteşte cu îndurarea Ta, şi cu moştenirea cea dorită dăruieşte-mi făcându-mă pe mine iarăşi cetățean al raiului". Prin chipul Său, prezent în noi, Dumnezeu a lucrat şi va lucra întotdeauna în sufletele noastre. Prin chipul Său, Dumnezeu a fost alături de oameni în timpul Vechiului Testament şi este alături de oameni şi în perioada Noului Testament, când omul are posibilitatea, prin Botez să recapete şi harul pierdut, reintregind în acest fel suflarea de viață pe care Dumnezeu i-a dat-o omului la începutul creației.
Sfintele icoane au multe funcții. Au funcție didactic. Iconografia fiind socotită catehismul celor neinstruiți şi neînvățați. Sfântul Vasile cel Mare compară funcţia icoanei cu aceea a cuvântului. Ceea ce cuvântul este pentru auzire, acelaşi rol îl are icoana pentru vedere. Când regele bulgarilor Bogoris ceru de la Constantinopol un zugrav spre a-i impodobi saloanele palatului, fu trimis Sfântul Metodie. Acesta zugrăvi Judecata de Apoi. Regele Bogoris fu aşa de mişcat de această icoană încât ceru să fie inițiat în tainele creştine. Icoana are și funcție contemplativă. Deoarece ea sugerează şi atrage spiritul spre o lume transfigurativă. Dumnezeu, Maica Domnului, sfinții, profeții sunt toți prezenți într-o biserică, în icoane. În timpul slujbelor, Dumnezeu, sfinții și îngerii sunt cu adevărat acolo. În jurul nostru. Sfântul Pavel zice că femeile trebuie să-şi acopere capul în biserică, din pricina îngerilor care sunt prezenți acolo, cu aripile lor mari. Atunci şi îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul şi locul din jurul jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce se află pe jertfelnic" - scrie V. Gheorghiu In Memorii, p. 83.
Icoana are și funcție de mijlocire. Deoarece ne împărtăşeşte puterea nevăzută a sfinţeniei celui pictat. Datorită acestui fapt icoanele trebuie să fie cinstite şi sărutate cu cea mai mare pietate. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că icoana e o garanție a întrupării reale, vizibile a lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Ioan Damaschinul icoana stă pe faptul asumării firii omeneşti, în persoana Cuvântului. Sinodul VII ecumenic fixează învăţătura ortodoxă despre reprezentarea iconografică a lui Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinților.
La realizarea icoanelor, pe lângă oameni îşi aduc aportul în mod însemnat şi Dumnezeu şi îngerii. Sfântul Alipie Iconarul era pe patul de moarte când a primit de la un om comanda să execute o icoană a Maicii Domnului de o anumită sărbătoare a Maicii Domnului. De Adormirea Maicii Domnului. Cum această sărbătoare se apropia, omul venea des la sfânt să vadă dacă icoana lui este gata. Dar nici măcar în ajunul sărbătorii icoana nu era începută şi în care icoana ar fi trebuit să fie aşezată în biserică. Văzând aceasta, omul a plecat la casa lui lovit de mare deznădejde, dar atunci în chilia Sfântului Alipie a intrat un înger care a început sa picteze ca un artist îndemânatic şi desăvârşit. Când icoana a fost gata ea a strălucit ca soarele. Aducând-o înaintea ochilor uimiți ai Sfântului Alipie, tânărul a pus-o repede în biserica pentru care fusese comandată, unde a aşezat-o la locul ei. In dimineața sărbătoririi, omul care comandase icoana s-a aflat în biserică şi a constatat cu uimire că icoana lui se afla acolo unde trebuia să fie. După aceea, el a alergat la mănăstirea Sfântului şi Impreună cu egumenul, au intrat în chilia lui. Cine a pictat atât de repede icoana?" a întrebat egumenul. Atunci Sfântul Alipie cel bolnav, care zăcea în pat, i-a zis: „Un înger a pictat o, care iată, stă aici de faţă şi aşteaptă să mă ia".
Pentru cinstirea sfintelor icoane au fost mulți creştini care şi-au dat viața. Împăratul Leon a trimis să-l aducă legat la Constantinopol pe Sfântul Grigorie, patriarhul Alexandriei. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea lui, l-a mustrat pe împărat, numindu-l eretic, fără Dumnezeu şi rău credincios. Iar tiranul nesuferind ocările acestea, i-a sfâşiat trupul cu răni, bătându-l cu vâna de bou. Sfântul suferea bătăile cu mulţumire, zicând: Pentru Hristosul meu sunt gata să sufăr tăierea trupului meu". Auzind acestea, împăratul l-a trimis pe sfânt în exil şi, viețuind acolo câțiva ani, şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu în 5 noiembrie (vezi Gherasim Timuş, Dicționar Aghiografic, Portărița, 1998, p. 358).
Sfântul Ştefan cel Tânăr a fost aruncat în închisoare pentru că a cinstit sfintele icoane. Într-o zi, împăratul Constantin li cere socoteală pentru credința sa. Sfântul Ştefan luă în fața împăratului o monedă de argint şi întrebă pe împărat ce ar face aceluia care ar îndrăzni să calce în picioare chipul împăratului, care era imprimat pe acel ban. Adunarea strigă că ar trebui să fie aspru pedepsit. „Da, este mare crimă, zise sfântul, a batjocori și a necinsti chipul unui împărat muritor, și oare se poate arunca în foc fără nici o vină chipul împăratului ceresc?". Impăratul porunci să i se taie capul, apoi se răzgândi .
Sfântul Ştefan cel Tânăr fu pus la chinuri. O turmă de vagabonzi il târâră prin cetate. Unul il lovi în cap şi-i săriră creierii (Ibidem, p. 835).
Când oamenii se lasă stăpâniți de gânduri drăceşti procedează pe placul dracilor. Sfântul Tadeu Mărturisitorul s-a dus la palatul împărătesc să-l mustre pe împărat pentru necredința sa. Împăratul porunci să fie adusă acolo icoana Mantuitorului. O puse pe pământ. Nişte bărbați puternici Il ținură pe sfânt cu picioarele pe icoană să o calce fără voie. Apoi li zise: Vezi cum ai călcat în picioare icoana Hristosului tău? Deci pleacă-te la cuvintele mele". Atunci cel luminat cu sufletul a zis: „Eu, tirane, n-am făcut aceasta din voia mea, ci din viclenia ta. Eu mă închin sfintei icoane a lui Hristos Dumnezeu şi o sărut preferând să mor pentru ea" (Ibidem, p. 838).
Sfântul Teodor Studitul a însoțit scrierile sale despre apărarea icoanelor cu o viață de mare sacrificiu. Odată a fost bătut atât de tare încât i se vedeau oasele goale şi a rămas scaldat în sângele său câteva zile, fără să doarmă sau să mănânce ceva. Şi zece dintre ucenicii săi au fost muceniciți pentru că apărau icoanele (Ibidem, p. 851).
În Viețile Sfintilor, în locul unde se vorbeşte despre viața Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, găsim relatată următoarea Intâmplare. Când saracinii au luat Siria, iată că într-o zi, câțiva dintre ei au intrat în această biserică din Ramel, care era închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Unul dintre aceşti saracini, văzând icoana sfântului şi pe preot stând înaintea ei şi închinându-se, a zis către tovarăşii lui: Nebunul acesta se închină în fața unei scânduri. Aduceți-mi arcul să săgetez acel lemn". I-au adus un arc. El l-a încordat şi a trimis săgeata în icoana sfântului. Dar săgeata, în loc de a merge spre icoană, s-a ridicat în sus de unde apoi, cu putere, a fulgerat mâna celui care o trimisese, făcându-i o rană grea. Saracinul a plecat strigând de durere. Mergând acasă, unde avea nişte slujitoare creştine, le-a spus ce a făcut, iar ele i-au spus să-l cheme pe preot ca să-i desluşească. Venind preotul, saracinul l-a întrebat:,,Ce putere are icoana aceea, de mi-a făcut un asemenea rău ?". Preotul i-a răspuns: Eu, omule, nu mă închinam scanduri, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, şi mă rugam celui reprezentat pe scandura icoanei Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ca să-mi fie mijlocitor către Dumnezeu". Saracinul l-a mai intrebat: Şi cine este acest Gheorghe?". Preotul a zis: „Sfantul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci numai slujitor al lui lisus Hristos, Dumnezeul nostru. El a rabdat multe munci de la păgânii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar el, biruind pe toate cu vitejie, a luat dar de la Dumnezeu de a face semne şi minuni. Iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, il cuprindem şi-l sărutăm. În acelaşi chip şi tu faci după moartea părinților și fraților tăi, căci având îmbrăcămintea lor înaintea ta, lacrimei şi cinstești. Aşa şi noi socotim icoanele sfinților nu ca pe nişte dumnezei, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, aşa cum s-a făcut cu tine, ca să-ți fie învăţătură, precum şi altora". Saracinul a stat întru mirare, după care a întrebat: Ce voi face acum cu mâna mea?". Preotul l-a sfătuit:,,Cere a ți se aduce aici icoana sfântului, aprinde candela, stai o noapte în veghere, iar a doua zi unge mâna ta cu untdelemn din candelă şi te vei vindeca".
Saracinul a făcut aşa şi mâna i s-a vindecat cu totul. Văzând minunea aceasta, saracinul a cerut să i se arate cartea unde se istoriseşte viaţa sfântului şi, citind, mult s-a minunat şi s-a bucurat, zicând: Tu, Sfinte Gheorghe, tânăr ai fost şi minte ai avut, iar eu bătrân sunt şi nu am". Pe urmă, saracinul a cerut să fie îmbrăcat cu haina Sfântului Botez, dar preotul n-a vrut neîncrezându-se în credința lui şi temându-se de urgia saracinilor. Dar acela mult sa rugat şi aşa, preotul l-a botezat în ascuns. A doua zi, după ce a primit Botezul, saracinul a ieşit cu multă virtute înainte şi a mărturisit pe Domnul înaintea tuturor. Atunci, toți saracinii, cuprinsi de tulburare şi de mânie , s-au năpustit ca nişte fiare, cu săbiile asupra lui şi l-au tăiat în bucăți. Dar saracinul botezat, ajutat fiind de puterea nevăzută a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a primit cu
bucurie să moară pentru mărturisirea Domnului Hristos (Proloagele, Craiova, 1991, p. 697 ş.u.).
Icoanele ne sfințesc privirea, ne sfințesc gândirea, ne luminează trăirea, ne apropie de Dumnezeu. Pe omul înțelept şi drept îl face să respire câte ceva din frumusețea și bunătățile raiului. Orice icoană e o dovadă a existenței lui Dumnezeu. O chemare la virtute şi îndumnezeire. De aceea s-a spus de către Pavel Florenski: Există Troița lui Rubliov, deci există Dumnezeu". Omul este o icoană vie a lui Dumnezeu. Kenneth Klaus spune: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi spre asemănarea Sa - o icoană. Omul căzut are datoria de a se curăța spre smerenie, pentru a îngădui chipului său să se asemene din nou icoanei hristice. Acesta este răspunsul la intrebarea: Cine sunt eu?"
Icoanele sunt chemări la Dumnezeu şi sfințenie. Şi pentru a veni la Dumnezeu, pentru a ne converti, pentru a fi mai buni, Dumnezeu a lucrat şi lucrează şi azi prin icoane, semne şi minuni. În 1968, în oraşul Zeitun din Egipt, a apărut imaginea Fecioarei Maria. Peste un milion de oameni a văzut-o, printre care şi preşedintele egiptean, dictatorul marxist Nasser. Apariția a durat mai bine de trei ani. În 1995, o imagine de a lui lisus Hristos a apărut imprimată pe o rocă din Australia. In ziua de Crăciun a anului 1995, în jurul oraşului Teheran a apărut imaginea lui lisus Hristos pe garduri, cât şi pe zidurile clădirilor. Tot în anul 1995, în San Francisco, pe acoperişul unei biserici a apărut chipul Fecioarei Maria iar credincioşii au simțit un parfum de trandafir. Într-o altă biserică din sudul Austriei, pe un perete interior a apărut imaginea Maicii Domnului, iar sub clădire s-a descoperit un izvor cu proprietăți tămăduitoare. Cu trei săptămâni înainte de Crăciun, în 1996, o jumătate de milion de oameni au văzut chipul Fecioarei Maria pe geamurile negre ale unei clădiri din Florida. Imaginea măsura 15 m lăţime şi 10,5 m înălțime. Apariția a rămas inexplicabilă, în ciuda faptului că oamenii de
ştiinţă şi academicienii au cercetat fenomenul (Matt Lamy, 100 cele mai bizare mistere ale lumii, Ed. Lider, 2006, p. 171, s.u.).
Icoane pe pereţi au apărut şi la ruşi. În biserica Anoskino s-a produs o minune. Pe pereți au apărut icoane în timpul unui Maslu. Icoane originale mari, de statura omului. Marea Muceniță Varvara era înfățișată întru totul tânără, cu o cunună de măr pe cap. În mâna dreaptă ținea un potir, iar în mâna stângă ținea sabia de la care primise moartea mucenicească. Sfânta cneaghină cea întocmai cu apostolii Olga avea o coroană pe cap. În mână ținea o carte deschisă, în care erau înscrise cuvintele proorocești: Căci Dumnezeu îi va lumina pe ruşi şi mulţi dintre ei vor fi mari sfinți". Pe un alt perete era înfăţişat Sfântul Impărat Constantin. Se reînnoise icoana sfântului al cărui contur fu văzut înainte. Acum se vedea clar că era cneazul Vladimir cel întocmai cu apostolii. Pe al patrulea perete al bisericii erau înfăţişați apostolii. Icoanele erau pictate în mod original, minunat şi peste tot se simtea mâna pricepută a unui mare maestru iconar.
Dar pe lângă aceste apariții miraculoase de imagini şi icoane din zilele noastre, au mai fost văzute multe icoane care plâng . În Ierusalim, în biserica unde se află mormântul lui Hristos, este icoana Maicii Domnului. La intrarea în biserică, în partea de răsărit, se află temniţa în care Mântuitorul a fost închis pentru un timp împreună cu cei doi tâlhari, până când I s-au pregătit instrumentele de tortură. Înaintea intrării în temniţă, la dreapta, se află capela Lanțurile de piatra". In ea, sub altar, zace vechea lespede de piatră cu cele două deschizături în care au atârnat picioarele în calapoade. Puțin mai jos este locul în care a stat Maica Domnului îndurerată, plângând. Acolo se află de mult timp icoana Maicii Domnului. Nu demult, un mirean de altă credință a văzut lacrimi în ochii Maicii Domnului. El le-a spus acest lucru mitropolitului și patriarhului și toți au văzut marea minune. Şi acum Născătoarea de Dumnezeu deschide ochii şi varsă lacrimi pentru fiii ei credincioşi şi temători de Dumnezeu. Dar sunt şi alte locuri din lume, unde icoanele plâng (minunile vremurilor din urmă., trad Florentina Cristea, Galați 2005) .
Protoiereul Chiril Meleşko mergea la biserică. Era trist. Se gândea că iar se vor aduna cinci, şase băbuțe. Dar şi aşa e bine. De toți, sunt doi-trei foarte râvnitori. Dar poate nu este niciunul. Şi atunci el, păzitorul de şaizeci de ani al credinței ortodoxe, care a îndurat totul: foamea, prigoanele, fiind doborât, dar nu biruit, va sluji in bisericuța pustie pentru ca Duhul lui Dumnezeu să nu părăsească această casă şi acest sat. În întâmpinare i-au ieșit nişte băbuțe. Alergau la el, strigau, dădeau din mâini:,,Batiuşka, iată o minune: <<Maica Domnului plânge, se inunda de lacrimi, draga de ea". Batiuska, părinte Chiril, Ivirskaia noastră izvorăşte mir". Trebuie să spun că icoana Maicii Domnului din Iviron aparținuse din timpuri străvechi bisericii din sat, iar după ce biserica a fost dărâmată, ea a ajuns la o locuitoare din Nijniaia Baigora. Când s-a deschis parohia în sat, femeia a înapoiat icoana. Tocmai cu această icoană s-a întâmplat minunea. După ce părintele Chiril a ajuns la biserică, a intrat în altar. S-a înveșmântat şi s-a apropiat de icoană. Chipul Maicii Domnului izvora mir binemirositor. El curgea în şuvoaie, umplând toate adânciturile de pe sfânta icoană. Părintele Chiril a slujit un maslu şi i-a miruit pe toți. Apoi vecernia după rânduială. Sub sfânta icoană a pus un ştergar alb. El absorbit lacrimile Născătoarei de Dumnezeu. Şi acest lucru a ținut trei zile. Minunea arătată în Nijniaia Baigora a atras pelerini. A venit şi un autocar cu copii. La un moment dat, copiii s-au lăsat în genunchi şi deodată, sub privirile lor uimite, din icoană a început să curgă un şuvoi bine mirositor. Parcă se revărsa un râu , a spus părintele Chiril. Într-un an, din icoană a izvorât mir în număr de 12 ori... Mai mult decât atât, a început să izvorască mir şi din cea de-a doua icoană a acestei biserici - Rugul nemistuit" (Ibidem, p. 188, s.u.). Dar cazul acesta nu e un caz izolat. În luna aprilie 1994, o icoană a Născătoarei de Dumnezeu a început să plângă într-o biserică ortodoxă din Cicero, Illinois. Mii de credincioşi au fost martorii fenomenului şi l-au considerat a fi o minune. Parintele Douglas Wyper, cel care a văzut primul lacrimile şi a scris in consecinţă din experiență proprie, declară celor sceptici:,,Nu există nici tuburi, nici vreun motiv pentru a se forma condens pe această icoană. Lacrimile curgeau direct din ochii Fecioarei. Le puteam vedea scurgându-se din pupila ei". De atunci, lacrimile au apărut cu regularitate..
Mai mult, o familie ortodoxă din Michigan a fost binecuvântată cu şase icoane care plâng, cinci ale Născătoarei de Dumnezeu şi una a lui Hristos întru slavă.
În țările de tradiție ortodoxă precum Rusia, România şi Grecia, credincioşii consideră aceste fenomene ca fiind de la sine adevărate. Fie că au văzut sau nu o icoană care plânge, în mintea lor nu există nici un dubiu că aceste imagini sfinte - multe dintre ele reprezentări ale Fecioarei Maria - chiar plång. De-a lungul Statelor Unite, un mare număr de ortodocşi şi alţi creştini au fost impresionați de experiențe similare.
Odată, John Breck a fost invitat să viziteze o parohie. A ajuns la biserică. Câțiva credincioşi se rugau. O mireasmă extraordinară un parfum asemănător apei de trandafiri, - numai că mult mai frumos, mult mai ceresc umplea întreaga clădire. În centrul naosului, într-o cutie de lemn acoperită cu sticlă se păstra o icoană... Din colțurile ochilor Fecioarei curgea ulei sub forma lacrimilor care apoi coborau încet pe obraji. La baza icoanei se afla vată care era îmbibată cu un lichid. Aceste lacrimi răspândeau o aromă cerească. John Breck a privit icoana aproape 20 de minute şi a constatat că icoana era o copie. O bucată de hârtie lipită pe lemn. Şi, pe când se întorcea acasă, se întreba: „De ce plâng icoanele?". „Ele exprimă realitatea deplină a frumuseții cereşti şi a durerii cereşti". De ce plâng icoanele? - ne întrebăm. Plàng ca s plângem şi noi și să-L aflăm pe Dumnezeu. Prin plânsul lor şi prin minunile care se fac de Dumnezeu, prin sfintele icoane Dumnezeu lucrează la convertirea şi mântuirea noastră.
In Piure trăia odată un om simplu. Purta numele de Simeon. Lucra ca hamal în port. În fiecare dimineață, când mergea la lucru, trecea pe la biserica Sfântului Spiridon. Intra in biserică, se oprea în faţa catapetesmei şi spunea:
-Bună dimineața, Hristoase al meu! Sunt Simeon. Ajută-mă să-mi câştig pâinea. Seara, când îşi termina lucrul, trecea din nou pe la biserică, mergea în fața catapetesmei şi spunea:
-Bună seara, Hristoase al meu! Sunt Simeon. Îți mulțumesc că m-ai ajutat şi astăzi!
Şi astfel treceau zilele binecuvântatului Simeon. Prin anul 1950 toți membrii familiei sale s-au îmbolnăvit de tuberculoză şi au adormit în Domnul. Simeon a rămas singur, dar a continuat să muncească fără să cârtească. Nu a încetat să treacă pe la biserica Sfântului Spiridon şi să-I spună lui Hristos Bună dimineața!" şi Bună seara!", cerându-l ajutorul şi mulțumindu-i.
Când Simeon a îmbătrânit, s-a îmbolnăvit. A stat în spital o
lună. Odată sora-şefă l-a întrebat:
-Bunicuțule, de atâtea zile eşti aici şi nu a venit nimeni să te vadă. Nu ai pe nimeni în lumea aceasta?
- Copila mea, Hristos vine în fiecare dimineață și seară să mă mângâie.
-Şi ce îți spune?
-Bună dimineața, Simeoane! Sunt Hristos. Fii cu răbdare!
-Bună seara, Simioane! Sunt Hristos. Fii cu răbdare!
Aceea s-a mirat când a auzit şi l-a chemat pe duhovnicul ei, părintele Hristodul Fasos să vină să vadă dacă nu cumva Simeon a căzut în înşelare. Atunci părintele Hristodul a venit, a discutat cu el, i-a pus aceeaşi întrebare ca şi sora-şefă şi a primit acelaşi răspuns. La aceleaşi ore, dimineața și seara, când Simeon mergea şi-l saluta şi-L saluta Hristos, venea acum şi Hristos pe pe Simeon. Duhovnicul l-a întrebat:
-Nu cumva asta e o închipuire de a ta?
-Nu, părinte, nu am închipuiri. Este Hristos Însuşi -
- A venit.
A venit şi astăzi?
-Si ce ti-a spus?
- Bună dimineața, Simeoane! Sunt Hristos. Fii cu răbdare şi peste trei zile, dimineața devreme, te voi lua lângă Mine.
Duhovnicul mergea în fiecare zi la spital şi discuta cu el. Şi-a dat seama că e vorba de un om binecuvântat. După trei zile, dimineața devreme s-a dus din nou să-l vada pe Simeon şi să se convingă dacă proorocia că avea să moară era adevărată sau nu. Şi într-adevăr, în timp ce discutau, Simeon a strigat:
- A venit Hristos!
Şi îndată a fost cuprins de somnul Drepților (vezi Ieromonahul Eftimie Athonitul, op. cit., p. 326 ş.u.).
Prin sfintele icoane, Dumnezeu ne fereşte de primejdii şi de rele. Într-o zi toridă de vară a izbucnit un incendiu. Stăpânul casei nu era acasă. Focul era până la cer. Vântul bătea înspre acea casă. Deja începuse să ardă aripa laterală, care era din lemn. Stăpânul casei a dat buzna în casă. A luat icoana „,,Rugul nemistuitor", a ieşit în fugă cu ea în stradă şi a început să se roage. A rugat-o pe Împărăteasa cerurilor să-i ierte păcatele şi să-i salveze casa. Focul s-a stins brusc, de la sine. Nu au venit pompierii şi nimeni nici măcar nu a încercat să stingă focul. S-a dus singur. Minunea aceasta au văzut-o zeci de oameni. Chiar şi oameni necredincioşi care s-au închinat şi au plâns de bucurie.
Sfintele icoane lucrează la convertirea oamenilor. În oraşul Beirut locuia un creştin într-o casă închiriată. Mutându-se din acea casă în altă parte, el a uitat să-şi ia cu sine şi icoana. O icoană a Mântuitorului. In acea casă, în urma lui a venit să locuiască un evreu. La Beirut se aflau atunci mulți iudei care urau de moarte credința creştină. Prin urmare, aflând icoana Mântuitorului în casa în care tocmai se mutase, evreul a luat-o şi a dus-o la sinagoga lui unde, împreună cu ceilalți iudei, au batjocorit-o şi au profanat-o în multe feluri, întocmai cum şi strămoşii lor İl batjocoriră pe Mântuitorul pe Cruce. La urma, unul dintre ei a luat o lance şi a lovit chipul sfintei icoane în coastă. Și, o minune! Îndată a ieşit din sfânta coastă sânge şi apă. Groaza iudeilor a fost mai presus de cuvânt. Dar le-a venit în minte îndată să aducă un vas în care s-a strâns tot acel Sfânt Sânge. Şi şi-au adus acolo pe toți bolnavii lor şi toţi s-au însănătoşit. Şi toţi evreii ce se aflau atunci în Beirut au crezut întru Domn Iisus Hristos.
Vindecări minunate au avut loc în multe locuri prin sfintele icoane. La mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de lângă satul Kalisto din Macedonia, la apus de Struga, Maica Domnului şi-a arătat cu putere milostivirea şi către oameni, lucrând în mijlocul lor multe vindecări minunate. Mulți oameni greu bolnavi şi-au găsit vindecare minunată acolo. Mulți tâlhari veniți cu gândul de a jefui şi distruge mănăstirea au fost pedepsiţi naprasnic de o putere nevăzută. În această mănăstire se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, iar în apropierea mănăstirii se află două izvoare cu ape tămăduitoare: unul închinat Sfântului Apostol Petru, iar celălalt Sfântului Anania.
Pe Dumnezeu Îl pot afla oamenii şi prin pedepsele ce vin asupra celora ce profanează cele sfinte. Un locuitor al satului Gluşeiha, Ivan Homiacov a fost luat în armată. Ca să-şi arate necredinţa, a tras în icoana Maicii Domnului. Apoi s-a îmbolnăvit. Il durea obrazul exact în locul în care glontul lovise icoana. Starea sănătății sale s-a înrăutăţit. A fost dus acasă. Obrazul lui se umflase ca al unui porc. Din rană se scurgea un puroi urât mirositor. Pentru că mirosea urât, a fost scos din casă şi mutat în camera de baie. Nu putea să moară. Oamenii l-au sfătuit să se pocăiască. După multă suferință, s-a pocăit. S-a spovedit. S-a împărtăşit şi a murit în pace (Arhim. Damaschin Orlovski, op. cit., p. 243 s.u.).
Chiar învieri din morți.
O văduvă săracă scriu Vietile Sfinților - al cărei fiu murise, a luat icoana Sfântului Ianuarie de la biserică şi a aşezat-o pe trupul fiului ei mort, plângând şi rugându-l pe sfântul şi aşa fiul ei a înviat. Icoana, spunea Serafim Rose, poartă un mesaj despre
Dumnezeu şi există suflete care pot întâlni pe Dumnezeu prin icoană". Cuviosul Părinte Ambrozie de la Optina spunea că o monahie a povestit starețului că a visat icoana Maicii Domnului şi a auzit de la ea cuvintele:,,Adu jertfă!". Iar aceasta a răspuns:
-Ce aş putea să aduc? Nu am nimic. Atunci părintele a spus: ,, În Psalmi este scris: jertfa laudei Mă va preaslăvi". În rugăciuni în fața icoanei omul poate avea mari descoperiri şi multe mângâieri şi înălțătoare momente şi trăiri. O bolnavă s-a dus să se roage într-o biserică, la icoana Maicii Domnului. Şi, deodată, cum era acolo şi se ruga, a văzut în fața icoanei un covor de crini având un miros îmbătător, neasemuit de plăcut şi de frumos. Femeia a început mai tare să se roage şi să plângă. Apoi s-a dus la pangar să vorbească cu Tanti Blondina. Dar Tanti Blondina şi-a dat seama că şi pe această femeie a binecuvântat-o Maica Domnului. "
Sfintele icoane pe cei slabi îi întăreşte în credință. Iar celor ce nu o au, prin icoane, Dumnezeu îi poate aduce la credință. Sfintele icoane sunt lăsate de Dumnezeu ca să ne mişte. Să ne înțelepțească. Să-L aflăm pe Dumnezeu. Să trăim cu Dumnezeu. Să ne curățim de păcate. Să ne modeleze sufletele. Să le sfințească. Să le întărească. Să primim prin ele har şi binecuvântare. Să ajungem în rai. Dobândirea vieții veşnice depinde de cinstirea sfintelor icoane. Cine nu se va închina icoanei lui Hristos în viața aceasta, nu-l va vedea Fața în lumea viitoare, în viaţa veşnică" zice Sfântul Ioan Damaschinul. Icoanele ne arată că suntem într-un loc curat. Că suntem în preajma lui Dumnezeu. Se spune că, odată, un paşa turc ar fi venit împreună cu oamenii lui să distrugă biserica Sfântului Gheorghe de la Stâlpi. Dar când a păşit în ea și i-a văzut măreția, fresca în culori vii înfăţişând îngeri şi sfinți, care acoperea pereții și cupola perfectă, s-a speriat atât de tare, încât a strigat: Să plecăm repede, că Însuşi Dumnezeu locuieşte aici! ".
Din atitudinea ce o avem faţă de sfintele icoane arătăm câtă credință avem. Că avem sau nu credință. Datorită sfintelor icoane mulți creştini au ajuns martiri. În fiecare an, descendenţii creştinilor executaţi erau obligați să vină la templul budist şi să se lepede în scris de creştinism. Iar ca să nu fie nici un dubiu asupra mărturiilor lor, pe cei suspecți îi puneau să calce în picioare icoana creştină. Astfel de icoane turnate în aramă s-au păstrat până în zilele noastre. Ele sunt extrem de tocite datorită repetatelor călcări în picioare, mai ales pe marginile lor se formaseră adevărate gropi încadrând icoanele ca o ramă. Neavând curajul să refuze pe faţă necinstirea a ceea ce venerau, creştinii călcau pe margine şi astfel evitau să atingă icoana propriu-zisă. Spre ruşinea europenilor, trebuie spus că această măsură perfidă a fost sugerată guvernului japonez de către protestanții olandezi. Numărul total al creştinilor torturați și omorâți în Japonia in perioada secolelor XVII-XVIII se ridică la 280.000 (Vezi Diac. Andrei Kuraev, op. cit., p. 175).
Întâlnirea dintre privirea noastră şi o icoană face un moment deosebit, o sărbătoare. Uneori şi o scurtă privire aruncată spre icoană este o rugăciune suficientă. Deci cinstirea sfintelor icoane ne aduce foloase multe. Icoanele ne fac să ne întâlnim cu Dumnezeu. Există oameni care s-au convertit la Ortodoxism prin icoană. La ruşi, icoanele în perioada comunismului au fost ascunse în pereții casei. Când voiau să se roage, oamenii se întorceau către peretele în care erau ascunse icoanele. Sunt multe metodele şi practicile prin care creştinii îşi ascundeau icoanele. Un tânăr de 20 de ani din Albania a povestit cum mama lui îl crescuse în spiritul credinței, cu toate că el se născuse în 1967, an în care fuseseră abolite practicile religioase. La Crăciun, la Paşti, la Sărbătorile Maicii Domnului şi Sfântul Nicolae, ea scotea şiragul de mătănii şi icoanele din ascunzătoare şi se rugau împreună. Când a fost întrebat cum izbutise mama lui să-şi păstreze obiectele de cult în urma perchezițiilor neaşteptate ale poliţiştilor, a mărturisit că ea le ascundea între foile ziarului oficial al partidului. Un alt tânăr refugiat a spus că, în Albania, se cerea ca, în fiecare casă să fie expus pe perete portretul lui Enver Hodjea: Tatăl ascundea icoana Sfântului Nicolae în aceeaşi ramă. În ziua de Sfantul Nicolae, el inversa portretele și familia se ruga sfântului" (Sergiu Grossu, Biserica persecutată, Bucureşti, 2004, p. 258)
Icoanele ne îndeamnă de câte ori le privim să pomenim şi să iubim pe cei închipuiți de dânsele, să cinstim cu sărutare şi cu închinăciune respectuoasă sfintele icoane. Căci cinstirea care se dă chipului trece la prototip, şi cel care se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite de ea. Cine a inventat imaginile? Dumnezeu Însuşi a fost primul care a făcut-o", spune Sf. Ioan Damaschinul. La origine, Dumnezeu a fost primul creator de imagini din Univers. Dumnezeu a inventat imaginile pentru că ne aduc multe foloase. Dacă avem credinţă şi cinstim Sfintele Icoane, descoperim foloasele ce le aduc cinstirea acestora. Icoanele ni-L arată pe Dumnezeu şi pe sfinții Lui.
Pr. Ioan Zbârce (Împrejurările vieții - dovezi concrete despre existența lui Dumnezeu-editura Buna Vestire , Beiuș 2013).
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
vineri, 10 iunie 2022
Duhul Sfant in iconografie
,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.”
(Cuviosul Părinte Iustin Popovici)
In Biserica Ortodoxa nu exista o icoana a Sfantului Duh prin excelenta, dupa cum nu exista nicio icoana in care sa-L intalnim reprezentat numai pe Dumnezeu Tatal.
Astfel de icoane nu exista nu pentru ca Parintii Bisericii ar fi dus lipsa de imaginatie, ci deoarece acestia au ramas fideli adevarului de credinta revelat in Sfanta Traditie si in Sfanta Scriptura, potrivit caruia temeiul oricarei icoane il reprezinta Persoana intrupata a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
Deoarece Hristos este nedespartit de Celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi: Il cunoastem pe Tatal prin Fiul ("Cel ce Ma vede pe Mine Il vede pe Cel ce M-a trimis" - Ioan 12, 45; si "Cel ce M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal" - Ioan 14, 9) si pe Fiul prin Sfantul Duh: "Nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus - decat in Duhul Sfant"(I Cor. 12, 3).
Astfel, nu numai icoanele lui Hristos, ci chiar icoanele Maicii Domnului si cele ale sfintilor, devin in chip de taina icoane ale Sfintei Treimi, fiind cai prin care harul dumnezeiesc, ce izvoraste din "Treimea cea de o fiinta si nedespartita”, ni se impartaseste.
Intalnim in schimb insa, in unele icoane, reprezentate Persoanele Sfintei Treimi potrivit chipului in care Acestea S-au descoperit in istoria mantuirii.
In acest sens, intalnim in Sfanta Scriptura mai multe realitati simbolice ce fac trimitere la Duhul Sfant, cea de-a treia Persoana a Sfintei Treimi. Cele mai cunoscute sunt porumbelul, vantul, norul luminos, ingerul, untdelemnul si focul.
Unele dintre acestea fie prefigureaza aspecte ale lucrarii Sfantului Duh in Biserica, fie constituie manifestari concrete (descoperiri, revelatii) ale Duhului Sfant in iconomia mantuirii neamului omenesc.
Asa se face ca, in patru icoane intalnim Sfantul Duh reprezentat in urmatoarele patru forme: ca porumbel, in icoana Botezului Domnului; ca nor de forma geometrica, in icoana Schimbarii la Fata, ca limbi de foc, in icoana Cincizecimii, si ca inger in icoana Sfintei Treimi (Teofania de la Mamvri).
Duhul Sfant "ca un porumbel”
Reprezentarea Sfantului Duh ca porumbel in scena Botezului lui Hristos se intemeiaza pe relatarea acestui moment sfant in cele patru Evanghelii (Mt. 3;16; Mc. 1,10, Lc.3, 22 si In 1, 32).
In Evanghelia dupa Matei, capitolul 3, versetele 13-17, citim: "In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se boteze de catre el. Ioan insa il oprea, zicand: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine ?" Si raspunzand, Iisus a zis catre el: "Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea". Atunci L-a lasat. Iar botezandu-se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit".
Duhul Sfant "in chip de nor luminos”
Reprezentarea Sfantului Duh ca nor se intemeiaza pe descrierea Schimbarii la Fata intalnita in Evangheliile dupa Matei (17, 5), Marcu (9, 7) si Luca (9, 34).
In Evanghelia dupa Luca, Schimbarea la Fata a Domnului este relatata astfel: "Iar dupa cuvintele acestea, ca la opt zile, luand cu Sine pe Petru si pe Ioan si pe Iacov, S-a suit pe munte, ca sa se roage. Si pe cand se ruga El, chipul fetei Sale s-a facut altul, si imbracamintea Lui alba, stralucind. Si iata, doi barbati vorbeau cu El, care erau Moise si Ilie, si care, aratandu-se intru slava, vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim. Iar Petru si cei ce erau cu el erau ingreuiati de somn; si desteptandu-se, au vazut slava Lui si pe cei doi barbati stand cu El. Si cand s-au despartit ei de El, Petru a zis catre Iisus: "Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise, si una lui Ilie", nestiind ce spune. Si, pe cand vorbea el acestea, s-a facut un nor si i-a umbrit; si ei s-au spaimantat cand au intrat in nor. Si glas s-a facut din nor, zicand: "Acesta este Fiul Meu cel ales, de El sa ascultati!" Si cand a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Si ei au tacut si nimanui n-au spus nimic in zilele acelea din cele ce vazusera" (Lc. 9, 28-36).
Sfantul Grigorie Palama ne spune ca pe Tabor manifestarea dumnezeirii lui Hristos este in acelasi timp si o teofanie a Treimii: Tatal, prin glasul Sau, da marturie pentru Fiul Sau Prea iubit, Duhul Sfant stralucind cu El in norul luminos arata ca Fiul poseda impreuna cu Tatal lumina care le este comuna ca tot ceea ce apartine bogatiei Lor.
Norul nu este reprezentat realist, pentru ca nu a fost un fenomen natural, nu a fost un nor fizic. Este descris ca figura geometrica de culoare trandafirie, cu un numar variat de unghiuri: patru, sase sau opt. Modul geometric de a-L reprezenta serveste pentru a scoate in evindenta faptul ca ceea ce au contempat Sfintii Apostoli pe Muntele Tabor nu a fost un nor material, ci un fenomen de natura spirituala.
Duhul Sfant "in chip de limbi de foc”
Faptele Apostolilor vorbesc despre implinirea fagaduintei trimiterii Duhului in ziua Cincizecimii, iar icoana ne infatiseaza acest eveniment: "Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai" (F.A. 2, 1-4).
In icoana Cincizecimii lumea divina, transcendentul, sunt reprezentate simplu, printr-un arc in partea de sus a icoanei, pentru a simboliza izvorul de unde pornesc limbile de foc, energiile treimice concentrate in Duhul Sfant.
Limbile de foc, focul Duhului, ne calauzeste catre caldura tainei treimice si salasluirea Sa intru noi. Acest foc, numit si Mangaietorul, este singurul care deschide spre plinatatea tainei lui Dumnezeu.
Duhul Sfant "in chip de inger”
Reprezentarea Sfantului Duh in chip de inger o intalnim in icoana Sfanta Treime sau Ospitalitatea lui Avraam.
Reprezentarea Sfintei Treimi in aceasta scena infatiseaza trei ingeri aflati langa cortul lui Avraam si langa Stejarul Mamvri, primiti fiind de Avraam si sotia sa, Sara. Tinerii sunt infatisati cu aureole, asezati la masa.
Legat de Teofania de la Mamvri, Parintii Bisericii ne invata ca cei trei ingeri nu erau, in mod cert, asemanari ale lui Dumnezeu, intrucat aceste Ipostasuri divine nu sunt ingeri. Ingerii au aparut ca simboluri ale Acestora, ca "tipuri”, pentru a arata ca unul si singurul Dumnezeu este Treime.
In incheiere amintim faptul ca nicio astfel de reprezentare iconografica a Sfantului Duh nu trebuie sa lase impresia celor ce privesc ca Acesta este infatisat in natura Sa reala - si nu ca manifestare simbolica - fapt subliniat de altfel prin expresiile "ca un porumbel”, "in chip de limbi de foc” etc.
Prin urmare, este gresit ca Duhul Sfant sa fie reprezentat izolat sub forma unui porumbel ( dupa cum apare in unele icoane ale Bunei Vestiri), nor luminos, limbi de foc sau inger, intr-o alta compozitie, in afara celor mentionate anterior.
Radu Alexandru
Astfel de icoane nu exista nu pentru ca Parintii Bisericii ar fi dus lipsa de imaginatie, ci deoarece acestia au ramas fideli adevarului de credinta revelat in Sfanta Traditie si in Sfanta Scriptura, potrivit caruia temeiul oricarei icoane il reprezinta Persoana intrupata a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
Deoarece Hristos este nedespartit de Celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi: Il cunoastem pe Tatal prin Fiul ("Cel ce Ma vede pe Mine Il vede pe Cel ce M-a trimis" - Ioan 12, 45; si "Cel ce M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal" - Ioan 14, 9) si pe Fiul prin Sfantul Duh: "Nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus - decat in Duhul Sfant"(I Cor. 12, 3).
Astfel, nu numai icoanele lui Hristos, ci chiar icoanele Maicii Domnului si cele ale sfintilor, devin in chip de taina icoane ale Sfintei Treimi, fiind cai prin care harul dumnezeiesc, ce izvoraste din "Treimea cea de o fiinta si nedespartita”, ni se impartaseste.
Intalnim in schimb insa, in unele icoane, reprezentate Persoanele Sfintei Treimi potrivit chipului in care Acestea S-au descoperit in istoria mantuirii.
In acest sens, intalnim in Sfanta Scriptura mai multe realitati simbolice ce fac trimitere la Duhul Sfant, cea de-a treia Persoana a Sfintei Treimi. Cele mai cunoscute sunt porumbelul, vantul, norul luminos, ingerul, untdelemnul si focul.
Unele dintre acestea fie prefigureaza aspecte ale lucrarii Sfantului Duh in Biserica, fie constituie manifestari concrete (descoperiri, revelatii) ale Duhului Sfant in iconomia mantuirii neamului omenesc.
Asa se face ca, in patru icoane intalnim Sfantul Duh reprezentat in urmatoarele patru forme: ca porumbel, in icoana Botezului Domnului; ca nor de forma geometrica, in icoana Schimbarii la Fata, ca limbi de foc, in icoana Cincizecimii, si ca inger in icoana Sfintei Treimi (Teofania de la Mamvri).
Duhul Sfant "ca un porumbel”
Reprezentarea Sfantului Duh ca porumbel in scena Botezului lui Hristos se intemeiaza pe relatarea acestui moment sfant in cele patru Evanghelii (Mt. 3;16; Mc. 1,10, Lc.3, 22 si In 1, 32).
In Evanghelia dupa Matei, capitolul 3, versetele 13-17, citim: "In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se boteze de catre el. Ioan insa il oprea, zicand: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine ?" Si raspunzand, Iisus a zis catre el: "Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea". Atunci L-a lasat. Iar botezandu-se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit".
Duhul Sfant "in chip de nor luminos”
Reprezentarea Sfantului Duh ca nor se intemeiaza pe descrierea Schimbarii la Fata intalnita in Evangheliile dupa Matei (17, 5), Marcu (9, 7) si Luca (9, 34).
In Evanghelia dupa Luca, Schimbarea la Fata a Domnului este relatata astfel: "Iar dupa cuvintele acestea, ca la opt zile, luand cu Sine pe Petru si pe Ioan si pe Iacov, S-a suit pe munte, ca sa se roage. Si pe cand se ruga El, chipul fetei Sale s-a facut altul, si imbracamintea Lui alba, stralucind. Si iata, doi barbati vorbeau cu El, care erau Moise si Ilie, si care, aratandu-se intru slava, vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim. Iar Petru si cei ce erau cu el erau ingreuiati de somn; si desteptandu-se, au vazut slava Lui si pe cei doi barbati stand cu El. Si cand s-au despartit ei de El, Petru a zis catre Iisus: "Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise, si una lui Ilie", nestiind ce spune. Si, pe cand vorbea el acestea, s-a facut un nor si i-a umbrit; si ei s-au spaimantat cand au intrat in nor. Si glas s-a facut din nor, zicand: "Acesta este Fiul Meu cel ales, de El sa ascultati!" Si cand a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Si ei au tacut si nimanui n-au spus nimic in zilele acelea din cele ce vazusera" (Lc. 9, 28-36).
Sfantul Grigorie Palama ne spune ca pe Tabor manifestarea dumnezeirii lui Hristos este in acelasi timp si o teofanie a Treimii: Tatal, prin glasul Sau, da marturie pentru Fiul Sau Prea iubit, Duhul Sfant stralucind cu El in norul luminos arata ca Fiul poseda impreuna cu Tatal lumina care le este comuna ca tot ceea ce apartine bogatiei Lor.
Norul nu este reprezentat realist, pentru ca nu a fost un fenomen natural, nu a fost un nor fizic. Este descris ca figura geometrica de culoare trandafirie, cu un numar variat de unghiuri: patru, sase sau opt. Modul geometric de a-L reprezenta serveste pentru a scoate in evindenta faptul ca ceea ce au contempat Sfintii Apostoli pe Muntele Tabor nu a fost un nor material, ci un fenomen de natura spirituala.
Duhul Sfant "in chip de limbi de foc”
Faptele Apostolilor vorbesc despre implinirea fagaduintei trimiterii Duhului in ziua Cincizecimii, iar icoana ne infatiseaza acest eveniment: "Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai" (F.A. 2, 1-4).
In icoana Cincizecimii lumea divina, transcendentul, sunt reprezentate simplu, printr-un arc in partea de sus a icoanei, pentru a simboliza izvorul de unde pornesc limbile de foc, energiile treimice concentrate in Duhul Sfant.
Limbile de foc, focul Duhului, ne calauzeste catre caldura tainei treimice si salasluirea Sa intru noi. Acest foc, numit si Mangaietorul, este singurul care deschide spre plinatatea tainei lui Dumnezeu.
Duhul Sfant "in chip de inger”
Reprezentarea Sfantului Duh in chip de inger o intalnim in icoana Sfanta Treime sau Ospitalitatea lui Avraam.
Reprezentarea Sfintei Treimi in aceasta scena infatiseaza trei ingeri aflati langa cortul lui Avraam si langa Stejarul Mamvri, primiti fiind de Avraam si sotia sa, Sara. Tinerii sunt infatisati cu aureole, asezati la masa.
Legat de Teofania de la Mamvri, Parintii Bisericii ne invata ca cei trei ingeri nu erau, in mod cert, asemanari ale lui Dumnezeu, intrucat aceste Ipostasuri divine nu sunt ingeri. Ingerii au aparut ca simboluri ale Acestora, ca "tipuri”, pentru a arata ca unul si singurul Dumnezeu este Treime.
In incheiere amintim faptul ca nicio astfel de reprezentare iconografica a Sfantului Duh nu trebuie sa lase impresia celor ce privesc ca Acesta este infatisat in natura Sa reala - si nu ca manifestare simbolica - fapt subliniat de altfel prin expresiile "ca un porumbel”, "in chip de limbi de foc” etc.
Prin urmare, este gresit ca Duhul Sfant sa fie reprezentat izolat sub forma unui porumbel ( dupa cum apare in unele icoane ale Bunei Vestiri), nor luminos, limbi de foc sau inger, intr-o alta compozitie, in afara celor mentionate anterior.
Radu Alexandru
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
sâmbătă, 23 aprilie 2022
Sfantul Mucenic Gheorghe
,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.”
(Cuviosul Părinte Iustin Popovici)
Sfantul Mucenic Gheorghe s-a nascut in Capadocia, din parinti crestini. A trait in vremea imparatului Diocletian (sec. al IV-lea). Datorita vitejiei si victoriilor sale, ajunge conducator de armata.
Carlo Crivelli-Sfantul Gheorghe
In anul 303, imparatul Diocletian va incepe lupta impotriva crestinilor. Au fost daramate lacasuri de cult, interzise adunarile crestinilor, arse cartile sfinte, iar cei ce refuzau sa aduca jertfa zeilor erau ucisi. In fata acestei situatii, Sfantul Gheorghe nu se fereste sa-si marturiseasca credinta in Hristos, motiv pentru care va fi intemnitat. Va fi supus la diverse chinuri: loviri cu sulita, tras pe roata, ingropat in var, lespezi de piatra puse pe piept, etc, dar nicio tortura nu l-a facut sa renunte la credinta sa.
Cei prezenti la aceste suferinte, uimiti de faptul ca a ramas nevatamat si ca a inviat un mort, au renuntat la credinta pagana si au primit credinta in Hristos. Minunea invierii celui decedat, a convins-o si pe imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, sa imbratiseze crestinismul.
Sfantul Gheorghe a fost ispitit cu onoruri pentru a jerfi zeilor, dar aceste incercari au fost zadarnice. Pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos, Sfantul Gheorghe este condamnat la moarte prin decapitare, in ziua de 23 aprilie 304, ramanand de atunci zi de praznuire.
Rubens-Sfantul Gheorghe
Sfantul Gheorghe in iconografie
Iconografia pastreaza imaginea Sfantului Gheorghe calare pe un cal, strapungand cu sulita un balaur. Este vorba despre o legenda pioasa, in care Sfantul Gheorghe salveaza cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizata de un balaur. Aceasta imagine a sfantului a ramas in amintirea oamenilor ca model de curaj in lupta cu diavolul. Mai este reprezentat intr-o mantie rosie, culoare traditionala pentru un martir, dar si ca razboinic pedestru sau ca tribun militar in vesminte patriciene, cu o diadema metalica pe cap, cu o platosa sub mantie, tinand o cruce in mana dreapta si o sabie in mana stanga.Ceeace il diferentiaza de Sfantul Dumitru,care are cam aceeasi reprezentare este faptul ca la Sfantul Gheorghe calul este mereu alb.
Raphael-Sfantul Gheorghe
Sfantul Gheorghe pe Steagul Moldovei
Reprezentarea Sfantului Gheorghe doborand balaurul, este prezenta si pe Steagul Moldovei, aflat la Manastirea Zografu din Muntele Athos. Pe acest steag se afla si rugaciunea Sfantului Stefan cel Mare catre Sfantul Gheorghe: "O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si în cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008 (1500), in al 43 an al Domniei Sale“. Mentionam ca pecetea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei poarta chipul Sfantului Gheorghe, preluat dupa steagul de lupta al Sfantului Stefan cel Mare.
van Dyck-Sfantul Gheorghe
Sfantul Gheorghe ca ocrotitor
In 1222, regele Angliei, Richard Inima de Leu, l-a ales pe Sfantul Gheorghe patronul spiritual al Casei Regale si al intregii tari. Regele Edward al III-lea a infiintat "Ordinul St. George", iar Crucea Sfantului Gheorghe a devenit, mai tarziu, steagul Angliei, "Union Jack". Marele Mucenic Gheorghe este considerat si ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei. Amintim ca Sfantul Gheorghe este si ocrotitorul armatei romane.
De Sfantul Gheorghe, aproape un milion de romani isi aniverseaza onomastica
[i]Epopeea aducerii din Athos a unui steag al lui Ştefan cel Mare[/i]
În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general român la Salonic, G.C. Ionescu, şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, Regatul Român a recuperat de la Mănăstirea Zografu, din Sfântul Munte Athos, un steag al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din anul 1500.
Obiectul in cauza
Drapelul rămăsese la Zografu nu mai puţin de 417 ani. Era "cel mai preţios odor" donat de domnitorii români la Athos. Situată în partea nord-vestică a peninsulei atonite, Mănăstirea Zografu a fost întemeiată în veacul al XI-lea de trei călugări bulgari veniţi din Ohrida (Macedonia). Prădat de piraţi, dar şi de cruciaţi, lăcaşul a fost refăcut în 1466-1502 de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), care a zidit biserica actuală cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Zografu este a IX-a în ierarhia celor 20 de mănăstiri atonite şi singura "bulgărească".
Cum arată steagul?
Din mai multe rapoarte şi descrieri ale diplomaţilor noştri putem spune că steagul marelui voievod are 1,17 m pe 0,92 m, era ornat cu 16 pietre, roşii, verzi şi albe. Unele erau atunci pierdute. Este brodat cu fir de argint şi de aur şi îl reprezintă pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe stând pe tron, ţinând o sabie, cu mânerul în mâna dreaptă şi cu vârful în stânga. Are chipul brodat în mătase, iar sub picioare are un dragon cu trei capete. Doi îngeri ţin cu mâna dreaptă deasupra capului sfântului o coroană, iar cu stânga, unul un paloş, iar celălalt, o coroană în formă de inimă. De jur împrejur este o inscripţie slavonă cu rugăciunea voievodului către Sf. Gheorghe, anul realizării (1500), în al XLIII-lea an de domnie. Însă inscripţia nu pomeneşte că a fost dăruit de voievod la Athos, aşa cum se obişnuia. Broderia este de mătase roşie, ştearsă de ani, peste care, nu din rea voinţă, ci din neştiinţă, călugării bulgari puseseră atunci o catifea de proastă calitate.
Sfantul Gheorghe-manastirea Zografu
Consulul G.C. Ionescu văzuse steagul nestricat de călugări încă din 1903, iar în 1914 l-a întrebat pe stareţul de la Zografu care ar fi preţul pentru restituirea către România. Acesta a cerut moşia Dobrovăţul din judeţul Iaşi, moşie care fusese dăruită mănăstirii de către Ştefan cel Mare şi care i-a fost luată la secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Consulul mai semnala că la Mănăstirea Zografu se mai afla un steag, un prapur, care ar fi fost tot de la Ştefan cel Mare, precum şi o icoană a Sfântului Gheorghe. În urmă cu câţiva ani, un grup de englezi, profesori la Londra, a oferit lăcaşului o sută de mii de franci pentru el, însă nu a fost dat. Laudă călugărilor bulgari!
Sfantul Gheorghe ,manastirea Zografu
Ionel Brătianu cere obţinerea nepreţuitului simbol
Iniţiativa recuperării preţiosului trofeu a aparţinut celui mai mare om politic pe care l-a avut România, Ion I. C. Brătianu (1864-1927), care, la 15 februarie 1917, în calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, a trimis următoarea telegramă Legaţiei României de la Atena: "Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţine drapelul lui Ştefan cel Mare". Un demers a venit la 26 februarie şi din partea secretarului general al Ministerului de Război, generalul Burghele, care s-a adresat Ministerului Afacerilor Străine (MAS) pentru a face demersurile în vederea aducerii în ţară.
La 4 martie 1917, prin ministrul României la Atena, Nicolae N. Filodor, a comunicat MAS personal vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Tache Ionescu, că este informat de consulul României la Salonic, D. Buracu, despre existenţa la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, acum sub ocupaţia trupelor ruse, a unui steag care a aparţinut domnitorului Ştefan cel Mare. "Existenţa acestui drapel, care are o inscripţie, este cunoscută Academiei Române." În circumstanţe favorabile, Gidel, căpitan din Statul Major francez, din arma jandarmeriei, profesor de drept internaţional la Universitatea din Sorbona, a promis concursul său pentru ca România să reintre în posesia acestui "preţios obiect care face parte din istoria naţională".
Viata si Martiriul Sfantului Gheorghe,manastirea Zografu
Lucrurile au intrat pe un făgaş favorabil. Astfel, la 6 martie 1917, ministrul N. Filodor expedia telegrama nr. 121, prin care informa că, în urma intervenţiei la generalul francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, şi cu concursul amintitului căpitan Gidel, generalul a dat ordin detaşamentului franco-rus de la Sf. Munte să ia drapelul şi să-l expedieze la Statul Major francez. Nu mult după aceasta, la 14 martie, generalul francez era deja în posesia drapelului. La 8/21 aprilie 1917, Legaţia României din Atena informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că primise drapelul încă de la 13 martie.
La 25 martie, de Buna-Vestire, aveam într-adevăr o veste bună: consulul general al României la Salonic, G.C. Ionescu, comunica MAS că generalul francez i-a predat drapelul, pe care consulul îl păzeşte şi aşteaptă ordine de la autorităţile române competente. Gidel şi Ditch au fost decoraţi cu "Coroana României" în grad de comandor.
Epopeea aducerii în ţară a steagului începe de fapt la 1 aprilie 1917. MAS i-a răspuns consulului Ionescu să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, la Legaţia României de la Paris. România a dovedit o oarecare neglijenţă, ca să nu spunem mai mult, drapelul fiind transportat de… uşierul legaţiei, Gaj Taşcu, într-o "cutie de tenechea", e adevărat sigilată cu sfoară şi ceară roşie, iar la 24 aprilie, tot prin mijlocirea generalului Sarrail, a fost încredinţat maiorului S. Dilon, probabil căpitanul unui vas militar francez. Într-un final fericit, la 29 aprilie, a fost luat în primire la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. El a propus atunci să-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze "acest preţios trofeu de aici la Iaşi". Ţara era sub ocupaţia Puterilor Centrale.
Sfantul Gheorghe aparand manastirea Zografu,cea care a adapostit mai bine de 400 drapelul epitaf al lui Stefam cel Mare
În sfârşit, acasă
La 25 martie 1917, generalul Sarrail a comunicat Consulatului General Regal Român de la Salonic: "Am onoarea să vă remit această glorioasă amintire, bucuros că pot răspunde astfel dorinţei unei naţiuni aliate. Primiţi asigurarea înaltei mele consideraţii şi celor mai bune sentimente".
Despre locul unde s-a aflat steagul în perioada scursă până la sfârşitul războiului nu avem ştiri. Mult după aceasta, la 20 noiembrie 1919, Dimitrie Onciul, directorul Arhivelor Statului, întreba MAS unde se află drapelul, iar la 6 decembrie, ministrul nostru la Paris, Raoul Bossy, menţiona că obiectul a fost încredinţat curierului Koslinsky, de la Corpul II Armată. Dar, ajuns la Bucureşti, curierul nu l-a dus la MAS, ci la Ministerul de Război, aşa cum informa, la 26 decembrie 1919, şeful de cabinet de la Secretariatul General, lt.-col. Skelety. În cele din urmă, la 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul ştefanian a fost înaintat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar, unde şi-a găsit, în sfârşit, locul.
Omagiu celor care au făcut posibilă aducerea steagului
În prezent, această nepreţuită relicvă a unui trecut de luptă şi de credinţă strămoşească, rămasă de la viteazul apărător al Creştinătăţii Ştefan cel Mare şi Sfânt, se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie, după ce, până în 1970, a fost expus la Muzeul Militar Naţional "Regele Ferdinand I" din Bucureşti. A părăsit muzeul găzduit în fostul Palat al Poştei doar de trei ori, fiind expus la Muzeul Metropolitan din New York, apoi la Londra, pentru ca, în aprilie-mai 2009, să ajungă la Muzeul de Istorie din Suceava.
Se cuvine în final să omagiem ataşamentul pentru un simbol de luptă şi un simbol ortodox al călugărilor de la Zografu, care nu l-au înstrăinat, deşi sigur aveau nevoie de bani, apoi râvna consulului G.C. Ionescu, care a depus toate eforturile pentru a-l vedea în ţară şi limpezimea gândirii lui Ionel Brătianu. Deloc de neglijat a fost aportul generalului francez Maurice Sarrail. Ce-a fost acesta, decât un binefăcător de care istoria noastră a dus lipsă de atâtea ori!
Sfantul Mucenic Gheorghe s-a nascut in Capadocia, din parinti crestini. A trait in vremea imparatului Diocletian (sec. al IV-lea). Datorita vitejiei si victoriilor sale, ajunge conducator de armata.
Carlo Crivelli-Sfantul Gheorghe
In anul 303, imparatul Diocletian va incepe lupta impotriva crestinilor. Au fost daramate lacasuri de cult, interzise adunarile crestinilor, arse cartile sfinte, iar cei ce refuzau sa aduca jertfa zeilor erau ucisi. In fata acestei situatii, Sfantul Gheorghe nu se fereste sa-si marturiseasca credinta in Hristos, motiv pentru care va fi intemnitat. Va fi supus la diverse chinuri: loviri cu sulita, tras pe roata, ingropat in var, lespezi de piatra puse pe piept, etc, dar nicio tortura nu l-a facut sa renunte la credinta sa.
Cei prezenti la aceste suferinte, uimiti de faptul ca a ramas nevatamat si ca a inviat un mort, au renuntat la credinta pagana si au primit credinta in Hristos. Minunea invierii celui decedat, a convins-o si pe imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, sa imbratiseze crestinismul.
Sfantul Gheorghe a fost ispitit cu onoruri pentru a jerfi zeilor, dar aceste incercari au fost zadarnice. Pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos, Sfantul Gheorghe este condamnat la moarte prin decapitare, in ziua de 23 aprilie 304, ramanand de atunci zi de praznuire.
Rubens-Sfantul Gheorghe
Sfantul Gheorghe in iconografie
Iconografia pastreaza imaginea Sfantului Gheorghe calare pe un cal, strapungand cu sulita un balaur. Este vorba despre o legenda pioasa, in care Sfantul Gheorghe salveaza cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizata de un balaur. Aceasta imagine a sfantului a ramas in amintirea oamenilor ca model de curaj in lupta cu diavolul. Mai este reprezentat intr-o mantie rosie, culoare traditionala pentru un martir, dar si ca razboinic pedestru sau ca tribun militar in vesminte patriciene, cu o diadema metalica pe cap, cu o platosa sub mantie, tinand o cruce in mana dreapta si o sabie in mana stanga.Ceeace il diferentiaza de Sfantul Dumitru,care are cam aceeasi reprezentare este faptul ca la Sfantul Gheorghe calul este mereu alb.
Raphael-Sfantul Gheorghe
Sfantul Gheorghe pe Steagul Moldovei
Reprezentarea Sfantului Gheorghe doborand balaurul, este prezenta si pe Steagul Moldovei, aflat la Manastirea Zografu din Muntele Athos. Pe acest steag se afla si rugaciunea Sfantului Stefan cel Mare catre Sfantul Gheorghe: "O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si în cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008 (1500), in al 43 an al Domniei Sale“. Mentionam ca pecetea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei poarta chipul Sfantului Gheorghe, preluat dupa steagul de lupta al Sfantului Stefan cel Mare.
van Dyck-Sfantul Gheorghe
Sfantul Gheorghe ca ocrotitor
In 1222, regele Angliei, Richard Inima de Leu, l-a ales pe Sfantul Gheorghe patronul spiritual al Casei Regale si al intregii tari. Regele Edward al III-lea a infiintat "Ordinul St. George", iar Crucea Sfantului Gheorghe a devenit, mai tarziu, steagul Angliei, "Union Jack". Marele Mucenic Gheorghe este considerat si ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei. Amintim ca Sfantul Gheorghe este si ocrotitorul armatei romane.
De Sfantul Gheorghe, aproape un milion de romani isi aniverseaza onomastica
[i]Epopeea aducerii din Athos a unui steag al lui Ştefan cel Mare[/i]
În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general român la Salonic, G.C. Ionescu, şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, Regatul Român a recuperat de la Mănăstirea Zografu, din Sfântul Munte Athos, un steag al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din anul 1500.
Obiectul in cauza
Drapelul rămăsese la Zografu nu mai puţin de 417 ani. Era "cel mai preţios odor" donat de domnitorii români la Athos. Situată în partea nord-vestică a peninsulei atonite, Mănăstirea Zografu a fost întemeiată în veacul al XI-lea de trei călugări bulgari veniţi din Ohrida (Macedonia). Prădat de piraţi, dar şi de cruciaţi, lăcaşul a fost refăcut în 1466-1502 de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), care a zidit biserica actuală cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Zografu este a IX-a în ierarhia celor 20 de mănăstiri atonite şi singura "bulgărească".
Cum arată steagul?
Din mai multe rapoarte şi descrieri ale diplomaţilor noştri putem spune că steagul marelui voievod are 1,17 m pe 0,92 m, era ornat cu 16 pietre, roşii, verzi şi albe. Unele erau atunci pierdute. Este brodat cu fir de argint şi de aur şi îl reprezintă pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe stând pe tron, ţinând o sabie, cu mânerul în mâna dreaptă şi cu vârful în stânga. Are chipul brodat în mătase, iar sub picioare are un dragon cu trei capete. Doi îngeri ţin cu mâna dreaptă deasupra capului sfântului o coroană, iar cu stânga, unul un paloş, iar celălalt, o coroană în formă de inimă. De jur împrejur este o inscripţie slavonă cu rugăciunea voievodului către Sf. Gheorghe, anul realizării (1500), în al XLIII-lea an de domnie. Însă inscripţia nu pomeneşte că a fost dăruit de voievod la Athos, aşa cum se obişnuia. Broderia este de mătase roşie, ştearsă de ani, peste care, nu din rea voinţă, ci din neştiinţă, călugării bulgari puseseră atunci o catifea de proastă calitate.
Sfantul Gheorghe-manastirea Zografu
Consulul G.C. Ionescu văzuse steagul nestricat de călugări încă din 1903, iar în 1914 l-a întrebat pe stareţul de la Zografu care ar fi preţul pentru restituirea către România. Acesta a cerut moşia Dobrovăţul din judeţul Iaşi, moşie care fusese dăruită mănăstirii de către Ştefan cel Mare şi care i-a fost luată la secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Consulul mai semnala că la Mănăstirea Zografu se mai afla un steag, un prapur, care ar fi fost tot de la Ştefan cel Mare, precum şi o icoană a Sfântului Gheorghe. În urmă cu câţiva ani, un grup de englezi, profesori la Londra, a oferit lăcaşului o sută de mii de franci pentru el, însă nu a fost dat. Laudă călugărilor bulgari!
Sfantul Gheorghe ,manastirea Zografu
Ionel Brătianu cere obţinerea nepreţuitului simbol
Iniţiativa recuperării preţiosului trofeu a aparţinut celui mai mare om politic pe care l-a avut România, Ion I. C. Brătianu (1864-1927), care, la 15 februarie 1917, în calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, a trimis următoarea telegramă Legaţiei României de la Atena: "Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţine drapelul lui Ştefan cel Mare". Un demers a venit la 26 februarie şi din partea secretarului general al Ministerului de Război, generalul Burghele, care s-a adresat Ministerului Afacerilor Străine (MAS) pentru a face demersurile în vederea aducerii în ţară.
La 4 martie 1917, prin ministrul României la Atena, Nicolae N. Filodor, a comunicat MAS personal vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Tache Ionescu, că este informat de consulul României la Salonic, D. Buracu, despre existenţa la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, acum sub ocupaţia trupelor ruse, a unui steag care a aparţinut domnitorului Ştefan cel Mare. "Existenţa acestui drapel, care are o inscripţie, este cunoscută Academiei Române." În circumstanţe favorabile, Gidel, căpitan din Statul Major francez, din arma jandarmeriei, profesor de drept internaţional la Universitatea din Sorbona, a promis concursul său pentru ca România să reintre în posesia acestui "preţios obiect care face parte din istoria naţională".
Viata si Martiriul Sfantului Gheorghe,manastirea Zografu
Lucrurile au intrat pe un făgaş favorabil. Astfel, la 6 martie 1917, ministrul N. Filodor expedia telegrama nr. 121, prin care informa că, în urma intervenţiei la generalul francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, şi cu concursul amintitului căpitan Gidel, generalul a dat ordin detaşamentului franco-rus de la Sf. Munte să ia drapelul şi să-l expedieze la Statul Major francez. Nu mult după aceasta, la 14 martie, generalul francez era deja în posesia drapelului. La 8/21 aprilie 1917, Legaţia României din Atena informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că primise drapelul încă de la 13 martie.
La 25 martie, de Buna-Vestire, aveam într-adevăr o veste bună: consulul general al României la Salonic, G.C. Ionescu, comunica MAS că generalul francez i-a predat drapelul, pe care consulul îl păzeşte şi aşteaptă ordine de la autorităţile române competente. Gidel şi Ditch au fost decoraţi cu "Coroana României" în grad de comandor.
Epopeea aducerii în ţară a steagului începe de fapt la 1 aprilie 1917. MAS i-a răspuns consulului Ionescu să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, la Legaţia României de la Paris. România a dovedit o oarecare neglijenţă, ca să nu spunem mai mult, drapelul fiind transportat de… uşierul legaţiei, Gaj Taşcu, într-o "cutie de tenechea", e adevărat sigilată cu sfoară şi ceară roşie, iar la 24 aprilie, tot prin mijlocirea generalului Sarrail, a fost încredinţat maiorului S. Dilon, probabil căpitanul unui vas militar francez. Într-un final fericit, la 29 aprilie, a fost luat în primire la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. El a propus atunci să-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze "acest preţios trofeu de aici la Iaşi". Ţara era sub ocupaţia Puterilor Centrale.
Sfantul Gheorghe aparand manastirea Zografu,cea care a adapostit mai bine de 400 drapelul epitaf al lui Stefam cel Mare
În sfârşit, acasă
La 25 martie 1917, generalul Sarrail a comunicat Consulatului General Regal Român de la Salonic: "Am onoarea să vă remit această glorioasă amintire, bucuros că pot răspunde astfel dorinţei unei naţiuni aliate. Primiţi asigurarea înaltei mele consideraţii şi celor mai bune sentimente".
Despre locul unde s-a aflat steagul în perioada scursă până la sfârşitul războiului nu avem ştiri. Mult după aceasta, la 20 noiembrie 1919, Dimitrie Onciul, directorul Arhivelor Statului, întreba MAS unde se află drapelul, iar la 6 decembrie, ministrul nostru la Paris, Raoul Bossy, menţiona că obiectul a fost încredinţat curierului Koslinsky, de la Corpul II Armată. Dar, ajuns la Bucureşti, curierul nu l-a dus la MAS, ci la Ministerul de Război, aşa cum informa, la 26 decembrie 1919, şeful de cabinet de la Secretariatul General, lt.-col. Skelety. În cele din urmă, la 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul ştefanian a fost înaintat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar, unde şi-a găsit, în sfârşit, locul.
Omagiu celor care au făcut posibilă aducerea steagului
În prezent, această nepreţuită relicvă a unui trecut de luptă şi de credinţă strămoşească, rămasă de la viteazul apărător al Creştinătăţii Ştefan cel Mare şi Sfânt, se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie, după ce, până în 1970, a fost expus la Muzeul Militar Naţional "Regele Ferdinand I" din Bucureşti. A părăsit muzeul găzduit în fostul Palat al Poştei doar de trei ori, fiind expus la Muzeul Metropolitan din New York, apoi la Londra, pentru ca, în aprilie-mai 2009, să ajungă la Muzeul de Istorie din Suceava.
Se cuvine în final să omagiem ataşamentul pentru un simbol de luptă şi un simbol ortodox al călugărilor de la Zografu, care nu l-au înstrăinat, deşi sigur aveau nevoie de bani, apoi râvna consulului G.C. Ionescu, care a depus toate eforturile pentru a-l vedea în ţară şi limpezimea gândirii lui Ionel Brătianu. Deloc de neglijat a fost aportul generalului francez Maurice Sarrail. Ce-a fost acesta, decât un binefăcător de care istoria noastră a dus lipsă de atâtea ori!
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
luni, 7 februarie 2022
BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: CINSTIREA SFINTELOR ICOANE
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Lista mea de bloguri
-
SFINȚII PRĂZNUIȚI ASTĂZI - 24 apr. 2024 - "Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.......
-
Manastirea Izbuc... - ”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede sp...
Acum 6 zile -
IISUSE, IISUSE! - "Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am scu...
Acum 2 săptămâni -
Am fost in sat și m-am umplut de jale, - Am fost in sat și m-am umplut de jale, Căci moartea a făcut prăpăd la noi, Atâtea porți închise ,atâtea case goale Si-atâta lume dusă spre viața de apoi...
Acum 2 săptămâni -
BIBLIA ORTODOXĂ
