Cu greu s-ar putea gasi vreun crestin care sa-si inchipuie spatiul de rugaciune fara prezenta uneia sau a mai multor icoane. Ele s-au integrat firesc cultului, astfel ca, s-ar putea spune ca, dintre toate atributele icoanei, cel mai cunoscut este cel cultic sau latreutic. Insa el nu poate fi separat de celelalte, desi multi dintre "purtatorii de icoane" nu-si pun problema implinirii vreunui rol didactic sau estetic, importanta fiind prezenta chipului respectiv, ca garant al mijlocirii catre Dumnezeu.
Numai ca icoana este didactica tocmai prin faptul ca poate comunica si altceva decat mesajul estetic, propriu oricarei opere de arta autentice, si, prin structura sa specifica, ea se defineste ca fiind un mijloc de comunicare cu Dumnezeu si cu sfintii, cu atat mai necesara acum, cand lipsa comunicarii reale a transformat oamenii in instrumente economice, politice sau culturale, ce manipuleaza notiuni extrem de atragatoare dar golite de continut.
