Ce este o icoană?
O icoană este o imagine (
de obicei bi-dimensionala) reprezentând pe
Hristos, sfinti, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau
evenimente din istoria bisericii.
Sf. Grigore Dialogul (Papă al Romei la aprox. 590-604), vorbea despre
icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeti:
"Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor
neînvatati care o privesc, căci în ea si cei ignoranti vad ce ar trebui
sa urmeze; în ea pot citi analfabetii" (
Epistola către Episcopul Serenus
din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).
Celor care sugereaza ca acest fapt nu mai este relevant în epoca noastră
le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem în
epoca noastră, într-un segment major al populatiei... copiii.
Icoanele ne ridica mintile de la cele pamântesti la cele ceresti. Sf.
Ioan Damaschinul a scris,
"prin icoane vizibile suntem condusi la
contemplarea a ceea ce este divin si spiritual". Prin păstrarea memoriei
celor pictati în icoane, suntem inspirati sa-i imitam. Sf. Grigore de
Nissa (
aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe lângă o icoana cu
Avraam care-l jertfea pe Isaac "fără sa verse lacrimi". Într-un
comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Saptelea Sinod Ecumenic,
"Daca unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit si i-a produs lacrimi,
cu atât mai mult ea va aduce cainta si-i va face bine celui simplu si
needucat".
Se închina ortodocsii la icoane?
Crestinii se roagă în prezenta icoanelor (
asa cum evreii se rugau în
prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.
Fac icoanele minuni?
Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, sa încercam
mai întâi sa răspundem la câteva întrebări: Făcea chivotul legământului
minuni (
vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca sarpele
de arama pe cei muscati de serpi
(Numeri 21:9)? Au înviat oasele
profetului Elisei pe un om
(2 Imparati 13:21)?
A vindecat umbra lui
Petru pe bolnavi (
Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei
bolnavi si au scos draci (
Fapte 19:12)?
Răspunsul la aceste întrebări este DA, într-un anumit fel. Totusi, ca sa
fim mai corecti, Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin
aceste obiecte. În cazul chivotului si a sarpelui de arama, avem de-a
face cu imagini prin care s-au făcut minuni. Dumnezeu a făcut minuni
prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfânt si prin lucruri
care au fost doar atinse de un sfânt. De ce? Pentru ca Dumnezeu
cinsteste pe cei ce Il cinstesc (1 Samuel 2:30), Îsi gaseste placerea în
a face minuni prin sfintii Lui, chiar si pe aceste cai indirecte.
Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa
surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul
templului era sfant, ci tot ce îl atingea (
Exod 29:37).
A respinge
adevărul ca Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în
Gnosticism.
Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El
cinsteste pe cei ce-L cinstesc.
Care este diferenta dintre închinare si venerare?
Crestinii ortodocsi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul
închinare este folosit în limba moderna.
Crestinii ortodocsi venerează icoanele, ceea ce înseamnă ca le respecta
pentru ca sunt obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi
reprezintă. Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului
tarii. Respectul fata de steag reprezintă aceeasi atitudine ca si fata
de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua,
ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venerează tesatura
si culorile, ci tara reprezentata de steag.
Acesta a fost felul de gândire al celui de al Saptele Sinod Ecumenic,
care a decretat în al sau Oros:
"Acesta fiind cazul, urmând calea împărăteasca si învatatura de
inspiratie divina a Sfintilor Parinti si a Traditiei Bisericii
sobornicesti - căci noi stim ca este inspirata de Duhul Sfânt, care se
afla în ea - decidem în mod corect si după o lunga examinare, ca
asemenea Crucii sfinte si datatoare de viata, la fel sfintele si
pretioase icoane pictate în culori si împodobite cu pietre pretioase sau
cu alta materie având acelasi scop (
epitedeios) sa fie puse în sfintele
biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte si haine sfinte, pe pereti si pe
străzi, indiferent daca ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu si
Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfintilor. Căci ori de câte ori vedem
reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem
aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnati sa ne
închinam sărutând imaginea si sa ne mărturisim veneratia (
proskenesin),
nu adevărate închinare
(latreian) care, după credinta noastră este
cuvenita numai naturii divine, dar în acelasi fel veneram imaginea
Crucii celei scumpe si datatoare de viata, Sfânta Evanghelie si alte
obiecte sfinte pe care le cinstim cu tămâie si lumânări, după
obiceiurile înaintasilor nostri. Căci cinstea data imaginii se adresează
prototipului, iar persoana care venerează o icoana venerează pe cel
reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învatatura Sfintilor nostri
Parinti, si Traditia Sfintei Biserici sobornicesti care a dus
Evanghelia de la un capăt la celalalt al pământului."
Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (
adorare).
Un
evreu pios isi săruta salul de rugăciune înainte sa si-l pună si săruta
Tora înainte sa o citească în sinagoga. Cu siguranta Iisus a făcut la
fel, înainte sa citească Scriptura în sinagoga.
Primii crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajul lui
Polycarp (care a fost un ucenic al Sfântului Apostol Ioan, si al cărui
martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au fost
martori), ni se spune cum unii au căutat sa-l influenteze pe magistratul
roman sa nu le dea voie sa ia trupul Sfântului Martir
"ca nu cumva, s-a spus, ei sa renunte la cel răstignit si sa înceapă
sa se închine la acesta. Aceasta s-a făcut la îndemnul iudeilor, care
au urmărit si când era sa-l luam din foc, ei nestiind ca era imposibil
pentru noi sa renuntam la Hristosul care a suferit pentru mântuirea
întregii lumi - desi fără păcat - sau sa ne închinam altuia. Căci Lui,
care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinam, dar pe martiri îi cinstim doar
ca pe ucenici si imitatori ai Domnului care merita aceasta pentru
neegalata lor dragoste fata de Împaratul si Învatatorul lor... Atunci
sutasul, văzând împotrivirea iscata de iudei, l-a pus în mijloc si l-a
ars după obiceiul lor. Dupa aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de
pret decât pietrele pretioase si mai scumpe decât aurul curat, si le-am
asezat într-un loc potrivit; unde Domnul ne va îngădui sa ne adunam
după cum putem, cu bucurie, si sa sărbătorim martirajul lui aducându-ne
aminte de cei care s-au luptat deja si pregătindu-i pe cei care vor avea
de luptat" (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3).
Nu interzice Porunca a Doua icoanele?
Se pune întrebarea ce înseamnă "chipul cioplit" în Porunca a doua? O
întelegere literala ar însemna ca toate imaginile din Templu călcau
aceasta porunca. Cea mai buna metoda sa aflam ce însemnau cuvintele
evreiesti folosite aici este sa aflam ce însemnau ele pentru evrei. Când
acestia au tradus-o în greaca, au folosit cuvântul "eidoloi", adică
"idoli". Cuvântul evreiesc pesel nu este niciodată folosit cu privire la
imaginile din Templu. Este deci clar ca pasajul se refera la imagini
păgâne, si nu la imagini în general.
Sa privim cu atentie pasajul din Scriptura:
"Sa nu-ti faci chip cioplit (adică idol), nici o înfatisare a
lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ sau în apele mai pe
jos decât pământul. Sa nu te închini înaintea lor si sa nu le slujesti
(închini)." (Exod 20:4-5a).
Daca interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini,
în mod clar heruvimii din Templu călcau aceasta porunca. Daca însa le
interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare.
Mai mult decât atât, daca textul se refera la toate imaginile, atunci
chiar si carnetul meu de conducere este un idol si o încălcare a acestei
porunci. Una din doua: ori fiecare protestant care are carnet de
conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli.
Lăsând de o parte pentru moment semnificatia cuvintelor "chip cioplit",
sa vedem ce ne spune de fapt textul. Sa nu faci x, sa nu te închini la
x, sa nu slujesti la x. Daca x = imagine, atunci însusi Templul călca
porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanele ortodoxe nu
calcă porunca.
Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfatisari ale lui Dumnezeu? Cum
putem deci admite icoane ale lui Hristos?
Acest pasaj îi învata pe evrei sa nu-si facă o înfatisare falsa a lui
Dumnezeu, pentru ca nu L-au văzut; dar noi, crestinii credem ca Dumnezeu
S-a întrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem înfatisa "ce
am privit" (1 Ioan 1:1). După cum a spus Sf. Ioan Damaschinul:
"În vechime, Dumnezeul neîntrupat si nemăsurat nu a fost niciodată
înfatisat. Dar acum ca Dumnezeu a fost văzut în trup si a vorbit cu
oamenii, acestia pot face o înfatisare a lui Dumnezeu asa cum L-am
văzut. Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit
materie pentru mine si S-a coborât sa locuiască în materie, care mi-a
pregătit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta sa cinstesc
aceasta materie care mi-a dăruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca
Dumnezeu."
Având în vedere împotrivirea iudeilor fata de imagini, cum au putut
primii crestini sa accepte icoane?
Icoane pot fi găsite nu numai în catacombele crestine, ci si în cele
evreiesti din aceleasi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele
evreiesti bine păstrate de la Dura-Europos, un oras distrus de persieni
în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne da o idee cât de recente ar
fi putut fi).
Uneori, în mod gresit, conceptiile lui Iosefus cu privire la icoane sunt
considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioada. Unul
din textele mult citate este acela care se refera la răscoala care a
avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta
Templului.
Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau
zeloti. Iosephus, care povesteste aceste evenimente, a fost el însusi
unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor.
El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu,
iar poporul l- a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea
este însa ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca
romanii o plasaseră pe poarta Templului. Conceptile lui Iosephus erau
atât de extreme încât el considera ca până si înfatisarile de animale de
pe Marea de Arama din Templul lui Solomon ar fi fost păcătoase
(Antichitati VIII,7,5).
Atitudinea generala a iudeilor fata de arta religioasa nu era de fapt
atât de iconoclasta. În Talmudul palestinian găsim scris (în Abodah
Zarah 48d) "În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început sa picteze
imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit" si "În zilele lui Rabbi Abbun
oamenii au început sa creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit".
Targumul Pseudo-Ionatan repeta porunca împotriva idolilor, dar adaugă,
"o coloana cioplita cu imagini si înfatisari poti sa-ti faci, dar sa nu
te închini la ele".
Cele mai vechi scrieri evreiesti pe care le avem contin ilustratii.
Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemănătoare cu cele
găsite la sinagoga din Dura Europos (si cu cele din biserica aflata
alături de aceasta sinagoga) care a fost îngropata în secolul al
treilea, când persienii au distrus orasul (vezi
"Escavatiile de la
Dura-Europos conduse de Universitatea Yale si de Academia Franceza de
Inscriptii si Litere", Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl
H. Kraeling).
Este demn de remarcat ca cele mai timpurii icoane din catacombe erau în
majoritate scene din Vechiul Testament si icoane ale lui Hristos.
Predominanta scenelor din Vechiul Testament arata ca aceasta nu era o
practica păgână introdusa de anumiti convertiti, ci una evreiasca,
adoptata de crestini.
Daca icoanele sunt atât de importante, cum de nu le găsim în Scriptura?
De fapt le găsim în Scriptura - si încă în multe locuri! Observati cât
de frecvente erau ele
în Cort si apoi în Templu. Existau imagini de
heruvimi:
*
Pe chivot - Ex. 25:18
*
Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1
*
Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31
*
Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Imparati 6:23
*
Pe pereti - 1 Imparati 6:29
*
Pe usi - 1 Imparati 6:32
*
Pe alte lucrături din Templu - 1 Imparati 7:29,36
Existau deci icoane încotro îti întorceai ochii.
Chiar daca admitem ca icoanele sunt un fel de Scriptura, unde era scris
evreilor sa le venereze?
Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea
pe el imaginea a doi heruvimi.
În Psalmul 99:5, se porunceste
"Înaltati
pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului
picioarelor Lui, căci este Sfânt!”. Sa observam ca aici cuvântul
“închinare” este acelasi cu cel folosit în Exodul 20:5, unde ni se
porunceste sa nu ne închinam la idoli.
Ce este
"asternutul picioarelor Lui"? În 1 Cronici 28:8, David foloseste
aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (
98
în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care
“sade pe heruvimi”
(99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt
- ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul
Legământului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este
precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea
“Scoala-Te, Doamne, vino la locul tău de odihna, Tu si Chivotul
maretiei Tale!"
Este interesant ca aceasta expresie este folosita în slujba din biserica
referitor la Cruce, si legătura nu este întâmplătoare - pentru ca pe
Chivot, între heruvimi se afla capacul ispasirii, peste care era stropit
sângele jertfelor pentru păcatele poporului
(Exod 25:22, Levitic
16:15).
Nu a fost Sarpele de Arama distrus tocmai pentru ca poporul îl venera?
Daca te uiti atent la pasajul acesta (
2 Împarati 18:4), observi ca
Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl respecta, ci
pentru ca îl transformaseră într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan.
Nu au existat oare iconoclasti în biserica, chiar înaintea
protestantilor?
Atunci când discutam despre icoane este important sa avem în vedere ca
doua chestiuni separate sunt adesea confundate:
1. Ne este permis sa facem sau sa posedam icoane?
2. Ne este permis sa le veneram?
Din Vechiul Testament este clar ca răspunsul la amândouă este DA.
Protestantii se opun venerării icoanelor, dar de obicei nu se opun
oricăror imagini, altfel nu ar avea carti ilustrate, televizoare sau
tablouri. În afara de grupul Amish, cu greu poti găsi un alt grup
protestant care sa se opună în mod consecvent tuturor imaginilor.
Protestantii se opun de obicei venerării imaginilor, dar este interesant
ca, daca ar fi consecventi, argumentele si dovezile aduse de ei se
potrivesc oricăror imagini.
Iconoclastii, adesea citati de protestanti, aveau de fapt o ideologie
opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toti cei
care
"îndrăznesc sa înfatiseze… cu materiale si culori…” pe Hristos sau
pe Sfinti – protestantii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei
au mai anatemizat si pe cei care
“nu mărturisesc pe pururea fecioara
Maria ca adevărata Născătoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura
văzută sau nevăzută, si nu caută, printr-o credinta sincera, cererile ei
adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat si pe
“oricine care neaga folosul pomenirii Sfintilor” (
NPNF2, Vol. 14, p.
545f). De fapt, protestantii s-ar afla mult mai mult sub anatema
iconoclastilor decât ortodocsii.
Protestantii aproba faptul ca iconoclastii se opuneau venerării
icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problema pentru iconoclasti.
Ei se împotriveau venerării icoanelor pentru ca se împotriveau
icoanelor. Ei nu se opuneau venerării altor obiecte sfinte – de fapt
venerau Crucea fără nici un fel de rezerve (
Jaroslav Pelikan, Spiritul
crestinismului rasaritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago
Press, 1974, p.110).
Protestantii mai citează anumiti parinti ai bisericii ca sa-si sustina
pozitia. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât sa respingă
idolatria, si nu au nimic de-a face cu icoanele. În putinele cazuri în
care sensul ar părea sa fie acesta (unele scrieri continând adăugiri
făcute chiar de iconoclasti), o interpretare consecventa ar cere
respingerea oricăror imagini (nu numai a icoanelor din biserica). Nici
unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerării.
Canonul Sinodului din Elvira este adesea citat în sprijinul pozitiei
iconoclaste. În canonul 36, se declara
,"Se stabileste ca în biserici sa
nu fie picturi, pentru ca ceea ce este adorat nu poate fi pictat pe
pereti". Chiar si protestantii admit ca întelesul acestui canon nu este
atât de clar cât s-ar părea. Nu se stie care a fost cauza acestui canon,
nici ce încerca el sa prevină, fapt recunoscut chiar si de protestanti:
"…(
canonului 36 al sinodului din Elvira) nu i se poate da prea mare
importanta, rostul lui nefiind cunoscut" (Edward James Martin, O istorie
a controversei iconoclaste,
London: Society for the Promotion of
Christian Knowledge, 1930, p.19)
Prin cuvintele folosite, acest canon nu poate fi interpretat ca o
condamnare generala a imaginilor. Nu este clar ce se interzicea si, mai
ales, de ce. Diferitele interpretări variază de la o interdictie a
imaginilor în biserica, până la încercarea de a feri icoanele de păgâni
(
posibil, dat fiind ca acest sinod s-a întrunit în timpul
persecutiilor). În oricare caz, se stie ca icoanele au fost folosite în
bisericile spaniole atât înainte, cât si după acest sinod, fără nici un
fel de controverse cunoscute. În orice caz, sinodul a fost unul local,
niciodată proclamat la nivel ecumenic.
Părintele John Whiteford