c3

joi, 20 martie 2014

Cuvânt despre zugrăvirea de icoane



                Rostit la deschiderea Societăţii susţinătorilor icoanei ruse ortodoxe din San Francisco Zugrăvirea de icoane a început din ziua când Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a pus mahrama (adică un ştergar) peste faţa Sa şi pe ea s-a întipărit dumnezeiescul Său chip omenesc. După predanie, Sfântul evanghelist Luca a pictat chipul Maicii Domnului. Tot potrivit predaniei, există astăzi multe icoane pictate de Sfântul evanghelist Luca. Fiind pictor, el nu a pictat doar primele icoane ale Maicii Domnului, ci şi ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, probabil şi altele, care n-au ajuns până la noi. De atunci a început meşteşugul zugrăvirii icoanelor. Apoi, pentru câtăva vreme, meşteşugul icoanelor s-a întrerupt. Creştinismul era crunt prigonit: orice imagine care amintea de Hristos era distrusă şi supusă batjocoririi. De aceea, în timpul prigoanelor, meşteşugul icoanelor nu s-a dezvoltat. Creştinii se străduiau să exprime ceea ce doreau să spună prin simboluri. Hristos era reprezentat sub chipul Bunului păstor, ori sub chipul unor personaje păgâne, mitologice. Mai era reprezentat şi sub forma viţei de vie, în amintirea cuvintelor Domnului: ,Eu sunt viţa cea adevărată, voi sunteţi mlădiţele" (In. 15, 1, 5). De asemeni, se mai obişnuia ca Hristos să fie reprezentat sub formă de peşte. De ce sub formă de peşte? Pentru că, dacă scriem în greceşte „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul" şi punem cap la cap iniţialele cuvintelor, iese cuvântul „peşte".

 De aceea, creştinii reprezentau un peşte, amintind astfel cuvintele cunoscute de cei ce credeau în Mântuitorul. Păgânii au aflat acest lucru, de aceea desenele cu peşti erau şi ele urmărite. Dar când, după victoria împăratului Constantin cel Mare asupra lui Maxenţiu, creştinilor li s-a permis să practice liber creştinismul, acesta a înnoit duhovniceşte în mod grabnic Imperiul roman şi a înlocuit păgânismul, iar arta icoanei a ţâşnit dintr-o dată şi a început să se dezvolte cu toată puterea. Deja la primele Sinoade Ecumenice apar indicaţii asupra picturii de icoane, în cântările bisericeşti, folosite adesea în zilele noastre, se aminteşte de icoane.


                            Ce anume erau, aşadar, icoanele?

         Icoanele erau tocmai unirea acelor simboluri care înlocuiau icoanele în perioada prigoanei cu pictura. Icoana nu este o simplă imagine, un portret, în ultimul se reprezintă doar aspectul trupesc, pe când icoana trebuie să le amintească oamenilor de aspectul duhovnicesc al persoanei reprezentate.
               Creştinismul este înduhovni- cirea lumii. Hristos a zidit Biserica Sa ca să înduhovnicească lumea, să o transfigureze, să o curăţească de păcate şi s-o aducă la starea în care va fi în veacul viitor. Creştinismul a fost creat pe pământ, îşi are temeliile pe pământ, dar cu pilonii săi se ridică până la cer. Creştinismul este podul şi scara pe care oamenii urcă de la Biserica pământească la cea cerească. De aceea, simpla reprezentare, amintind de însuşirile aspectului pământean al persoanei reprezentate, nu este o icoană. Chiar precizia reprezentării, în sensul alcătuirii fizice trupeşti, încă nu înseamnă nimic. Omul poate fi foarte frumos pe dinafară, dar poate, în acelaşi timp, să fie foarte rău. Dimpotrivă, poate fi total neaspectuos fizic dar, în acelaşi timp, să fie un model de viaţă dreaptă. Şi iată că icoana trebuie să zugrăvească ceea ce vedem cu ochii, păstrând trăsăturile aspectului trupesc - căci sufletul, în lumea aceasta, lucrează prin trup - şi, în acelaşi timp, să arate firea lăuntrică, duhovnicească. Iar sarcina iconarului este tocmai aceea de a transmite cât mai deplin trăsăturile duhovniceşti prin care [sfântul reprezentat] a dobândit împărăţia Cerească, prin care şi-a meritat de la Domnul cununa nestricăciunii. întrucât menirea Bisericii este mântuirea sufletului omenesc.
        Ceea ce este pe pământ, piere; când însoţim trupul la groapă, sufletul pleacă în altă parte. Când lumea va pieri, când va arde în foc, atunci va fi cer nou şi pământ nou - aşa cum spune Sfântul Apostol Ioan Teologul, căci el deja a prevăzut, cu ochiul său duhovnicesc, acest Nou Ierusalim, pe care 1-a zugrăvit atât de izbitor în Apocalipsă. Domnul a venit ca să pregătească întreaga lume pentru această renaştere morală. Ca să ne pregătim pentru această viitoare împărăţie trebuie să  dezrădăcinăm din noi seminţele păcatului care, deformând firea harică dintru început, au pătruns în omenire o dată cu căderea strămoşilor noştri şi trebuie să semănăm în noi virtuţile pe care ei le-au pierdut odinioară, la cădere. 
         Amintindu-ne despre sfinţi, despre nevoinţele lor, icoana nu este o simplă reprezentare a sfântului, aşa cum arăta el pe pământ. Icoana înfăţişează lupta sa lăuntrică duhovnicească, înfăţişează felul în care a ajuns să fie socotit înger pământesc, om ceresc. Exact aşa sunt reprezentările Maicii Domnului, ale lui Iisus Hristos. Ele trebuie să zugrăvească acea preaînaltă sfinţenie care era în Ei. Căci Domnul Iisus Hristos este unirea a tot ce e omenesc şi a tot ce e dumnezeiesc, şi când este zugrăvită o icoană a Mântuitorului, ea trebuie zugrăvită astfel încât să simţim că El este un Om, un om adevărat şi că, în acelaşi timp, El este mai presus de om, ca să nu ne apropiem de El, aşa cum ne apropiem de fiecare trecător, de fiecare cunoscut. 
           Trebuie să simţim că El este Omul apropiat nouă şi Domnul nostru, Care ne este milostiv şi, în acelaşi timp, că este temutul Judecător, Care doreşte ca noi să-L urmăm şi vrea să ne aducă în împărăţia Cerească. De aceea, nu trebuie să ne înclinăm nici într-o parte, nici într-alta. Nu avem voie nici să zugrăvim doar aspectul duhovnicesc al sfântului, neglijând cu totul felul cum arăta pe când trăia pe pământ. Aceasta este tot o extremă.
      Toţi sfinţii trebuie zugrăviţi astfel încât, pe cât posibil, să le fie transmise trăsăturile reale: militarii se reprezintă în armurile lor militare, arhiereii, în veşmintele arhiereşti. Nu este corect când arhiereii primelor veacuri sunt reprezentaţi în sacos, ştiut fiind că în vremea aceea nu se purta sacos, ci felon. Dar aceasta nu este o greşeală prea mare. Mai bine este să îngăduim o greşeală în cele trupeşti, decât în cele duhovniceşti, adică să dispreţuim latura duhovnicească.
Este însă cu mult mai rău când totul este corect din punct de vedere fizic, trupesc, iar sfântul arată ca un om obişnuit, de ca şi cum ar fi fost fotografiat, de ca şi cum n-ar fi fost în el nimic duhovnicesc. Aceea nu mai este o icoană. Uneori se dă mai multă importanţă cerinţei ca icoana să fie frumoasă. Dacă aceasta nu este în dauna duhovniciei, este bine. Dar dacă frumuseţea ne atrage privirea într-atât, încât uităm de ceea ce este mai important, că trebuie să ne mântuim sufletul, să ne înălţăm inima spre cer, atunci frumuseţea icoanelor este în dauna lor. Aceasta nu mai este o icoană, este un tablou
      Icoana este acea imagine care ne înalţă la sfântul bineplăcut lui Dumnezeu, sau ne ridică la cer, sau ne stârneşte sentimentul pocăinţei, sentimentul umilinţei, starea de rugăciune, simţământul că trebuie să ne închinăm în faţa acestei imagini. Valoarea icoanei constă în aceea că, atunci când ne apropiem de ea, dorim să ne rugăm cu evlavie în faţa ei. Dacă imaginea din ea ne cheamă la aceasta, atunci este vorba de o icoană. Iată către ce se sileau iconarii noştri, iconarii de demult, care au fost mulţi şi înainte de încreştinarea Rusiei şi, în fine, iconarii noştri ruşi, începând cu Cuviosul Alipie al Pecerskăi, care a zugrăvit un şir de icoane ale Maicii Domnului, dintre care s-au păstrat câteva până astăzi. Sunt nişte icoane minunate, care continuă tradiţia bizantină şi care stârnesc smerită evlavie. Ele nu erau obligatoriu pictate în culori întunecate; adesea erau şi în culori vii, dar aceste culori atrăgeau: doreai să te rogi în faţa unei astfel de icoane. Preasfinţitul Petru, vlăstar al Galitiei, a ajuns apoi mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii. S-au păstrat icoane pictate de el, care în ultima vreme s-au aflat la catedrala Uspensk (a Adormirii Maicii Domnului) din Moscova. In Novgorod s-a născut o întreagă şcoală de iconografie, sub conducerea Preasfinţitului Aleksie al Novgorodului, de la care s-a păstrat o serie întreagă de icoane pictate de el. Rubliov a pictat icoana Sfintei Treimi, care e astăzi cunoscută nu numai în lumea creştină, ci şi în cea semi-creştină 
        Dar, din păcate, toată această tradiţie ortodoxă a început să fie încălcată din momentul în care în Rusia a început să pătrundă influenţa occidentală. Faptul că Rusia a făcut cunoştinţă cu Europa Apuseană a fost, din unele puncte de vedere, foarte folositor. Multe ştiinţe tehnice, multe alte cunoştinţe folositoare au venit de acolo. Se ştie că niciodată creştinismul nu s-a scârbit să cunoască lucruri venite din afară. Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan   Gură de Aur au învăţat în şcoli păgâneşti şi mulţi dintre cei mai buni teologi îi cunoşteau personal şi îndeaproape pe scriitorii păgâni, şi însuşi Sfântul Apostol Pavel, chiar în Sfânta Scriptură citează din poeţii păgâni. Dar nu tot ce era apusean îi era de folos Rusiei. Apusul îi aduse, de asemeni, un imens prejudiciu moral. Deoarece ruşii, alături de cunoştinţele folositoare, au început să accepte ceea ce era străin structurii noastre ortodoxe, credinţei ortodoxe. Rapid, societatea noastră cultivată s-a îndepărtat de viaţa poporului şi de Biserica Ortodoxă, în care totul era măsurat de rânduiala Bisericii. Apoi icoana a fost atinsă de influenţe străine.
      Au început să pătrundă reprezentări în variaţiuni apusene, care poate că erau frumoase din punct de vedere artistic, dar le lipsea cu desăvârşire orice sfinţenie: frumoase în sensul frumuseţii pământene, uneori chiar ademenitoare, dar lipsite de duhovnicie. Acestea nu mai erau icoane. Era o răstălmăcire, o neînţelegere a icoanei. Ţelul Societăţii noastre este, în primul rând, să dezvoltăm - în primul rând la compatrioţii noştri ruşi - înţelegerea icoanei autentice, în al doilea rând, să le sădim dragostea faţă de această icoană şi dorinţa ca bisericile şi casele noastre să fie înfrumuseţate de icoane adevărate, iar nu de unele tablouaşe occidentale, care nu ne spun nimic despre adevăr şi sfinţenie, ci doar sunt plăcute la înfăţişare.
        Desigur, există icoane pictate corect, din punctul de vedere al execuţiei. Poţi picta foarte corect sub aspect teoretic dar, în acelaşi timp, prost din punct de vedere practic. Asta nu înseamnă că, din punctul de vedere al principiilor icoanei, aceste icoane sunt rele. Şi invers, se poate întâmpla ca icoana să fie pictată frumos, dar ignorând cu desăvârşire regulile icoanei. Şi una, şi alta sunt dăunătoare. Trebuie să ne străduim să pictăm icoane care să fie bune şi ca principiu, şi ca metodă, şi ca execuţie. Pentru aceasta s-a înfiinţat Societatea noastră, ca să ajute populaţia ortodoxă de aici să-şi formeze o părere corectă asupra picturii bisericeşti, în sensul realizării sfintelor icoane, pentru a fi de folos, astfel, cauzei Bisericii noastre. Iată de ce ne-am împotrivit aici anumitor persoane şi tentativei lor de a zugrăvi biserici, întrucât ele nu au o bună aşezare, nu sunt corect orientate - oricât de bine ar merge locomotiva [dacă nu e corect orientată,] tot va deraia de pe şine şi se va produce catastrofa. Tot aşa se întâmplă cu cei care, sub aspect tehnic, poate că sunt buni executanţi, dar aşezarea lor greşită, concepţiile lor greşite îi conduc pe o cale greşită. Fie ca Domnul să ne ajute ca Societatea noastră să lucreze cu spor, cu folos pentru Biserica noastră.

                       Despre talanţi şi pictura de icoane

     Domnul a rostit Pilda stăpânului care le-a împărţit talanţi robilor săi, ţinând seamă de înclinaţiile fiecăruia. După ce trecu câtăva vreme, el le-a cerut socoteală şi i-a răsplătit pe cei care au câştigat la fel de mult cât au primit. Dar pe acela care n-a făcut nimic şi a adus doar talantul pe care-1 primise, El 1-a pedepsit cu asprime. Acel Stăpân este Domnul Dumnezeu, talanţii sunt darurile Sale, iar robii sunt oamenii. Domnul dă daruri duhovniceşti, le dă şi oamenilor în parte, le dă şi popoarelor întregi. Până la venirea lui Hristos, cuvintele lui Dumnezeu i-au fost încredinţate lui Israel. Când Israel s-a clătinat în credinţă, când Iudeea a început să se prăbuşească, proorocul Baruh, ucenicul proorocului Ieremia a strigat: Aceasta este cartea poruncilor lui Dumnezeu şi legea care dăinuieşte în veac; toţi cei ce o ţin vor trăi, iar cei ce au părăsit-o vor pieri, întoarce-te, Iacove, şi te apucă de ea umblă în strălucirea luminii ei . Nu da altuia mărirea ta şi cele de folos ţie, celui de alt neam. Fericiţi suntem, Israele, că cele ce îi plac lui Dumnezeu ni s-au arătat" (Baruh 4, 1-4).
                                                                                         Sfântul Ioan Maximovici  

https://archive.org/stream/Sfantul_Ioan_Maximovici__Predici_si_Indrumari_duhovnicesti/Sfantul_Ioan_Maximovici__Predici_si_Indrumari_duhovnicesti_djvu.txt

c3

Etichete

c3