Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ieş. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţa că însăşi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte însă cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul cel închipuit prin ele.
Am văzut cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare de pe trupul Apostolului Pavel. În Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii brodaţi în covoarele din lăcaşul sfânt (Ieş. 25, 18–22; 26, 32 etc). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; Ieş. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot aşa ne folosim şi de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi vederea noastră să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţiri superioare, să pătrundă în suflet gânduri curate.
Sectarul: Nu trebuie să ne închinăm icoanelor, pentru că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de preţios ar fi materialul din care sunt făcute şi oricât de artistic ar fi executate. Apostolul Domnului grăieşte lămurit: Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau ca marmura cioplită de meşteşugul şi de închipuirea omului (Fapte 17, 29).
Preotul: Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci înţelegerea greşită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia cioplită artistic a chipurilor de idoli reprezentând pe zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai vrea să le arate învăţaţilor atenieni în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi, oamenii, – după cum şi ei înşişi credeau – «suntem neam al lui Dumnezeu», adică avem suflet imaterial, care este chipul lui Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este şi El imaterial ca şi sufletul nostru pe care îl avem de la El şi după care suntem înrudiţi cu El; şi deci Dumnezeu nu poate fi socotit identic sau confundat cu materia statuilor de zei din templele păgâne ale Atenei. Pe baza acestei deducţii a minţii trebuie să spunem că Dumnezeu este eterogen faţă de materia statuilor, şi de aceea este absurd a-L confunda cu o statuie oarecare, oricât de preţios ar fi materialul din care e turnată şi oricât de genială ar fi fost creaţia artistului care a executat-o.
În Ortodoxie susţinem întocmai acest adevăr. Avem icoane sfinţite din aur şi din argint etc., executate cu măiestrie şi cu talent, dar nu susţinem defel că Dumnezeu este identic şi omogen cu aurul sau argintul icoanei care-I reprezintă chipul. Noi învăţăm că există un singur Dumnezeu, iar sfintele icoane au cu totul altă semnificaţie decât aceea de a fi confundate cu Dumnezeu sau cu sfântul al cărui chip îl reprezintă. Ca urmare, învăţătura noastră cu privire la sfintele icoane este identică cu cea din citatul de mai sus şi nicidecum în contrazicere cu el, anume că dacă şi cel din urmă om este mult superior şi eterogen (de altă natură) tuturor statuilor şi icoanelor care-i reprezintă chipul, cu atât mai puţin Dumnezeu ar putea fi omogen (de aceeaşi natură) cu icoanele chipului Său. Dar prin aceasta nu se ştirbeşte cu nimic cinstirea sfintelor icoane.
Sectarul: Icoanele, ca şi idolii, sunt simple obiecte materiale, neputincioase, iar Dumnezeu a osândit pe cei ce nădăjduiesc vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi, căci nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi se încred în ei (Ps. 134, 15–18; 113, 12–16).
Preotul: Citatul acesta al Sfintei Scripturi se referă numai la idoli şi în nici un caz la sfintele icoane. Iar dacă sfintele icoane sunt idoli, atunci şi cei doi heruvimi din Vechiul Testament, precum şi chipurile de heruvimi, cusute pe catapeteasma de acolo, sunt idoli. Adevărul însă este că nici unele, nici altele nu sunt idoli. Dacă chipurile de heruvimi au fost poruncite să se facă chiar de Dumnezeu, nu este cu putinţă ca sfintele icoane să fie oprite de El. Şi dacă cei ce au cinstit şi s-au închinat în Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu – în timp ce idolatria era foarte aspru interzisă –, n-au putut cădea nicidecum sub osândă, atunci nu pot fi osândiţi nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputincioşi, dar sfintele icoane adeseori au dat dovada că au în ele putere dumnezeiască de a face minuni, punând în uimire uneori o lume întreagă. Acest fapt este foarte grăitor în sine însuşi privitor la atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de sfintele icoane.
Sectarul: Cinstirea lui Dumnezeu în icoane şi mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele, este ceva păgânesc, pentru că numai păgânii şi-au făcut asemănări ale lui Dumnezeu în diferite feluri şi li s-au închinat, după cum ne mărturiseşte Apostolul Pavel: (Păgânii) au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor cu patru picioare şi a târâtoarelor (Rom. 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la idoli sau la un astfel de păgânism.
Preotul: Aici este vorba de idoli şi de rătăcirile păgânilor relativ la credinţa în Dumnezeu, iar nu de sfintele icoane ale creştinilor, care sunt cu totul altceva. În sfintele icoane, creştinii niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, sau ca animal cu patru picioare,sau ca târâtor, ci, dimpotrivă, L-au zugrăvit aşa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, creştinii şi-au făcut o idee mai clară, mai intuitivă şi mai precisă despre adevăratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la neştiutorii de carte, dar şi la oricare om. Prin aceasta şi artiştii pictori şi-au pus talentul în slujba şi spre mărirea lui Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.
Sectarul: Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de aceea nimeni nu ştie cum este El şi nu-I poate zugrăvi faţa în icoane şi a face o asemănare a chipului Său adevărat, căci Domnul a zis: Nu poate omul să vadă faţa Mea şi să trăiască (Ieş. 33, 20), iar Evanghelistul, la fel, a zis: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12). Apostolul a zis, de asemenea: Cel ce singur are nemurirea (Dumnezeu) şi locuieşte întru lumina cea neapropiată, pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici poate să-L vadă, Lui cinste şi stăpânire veşnică. Amin! (I Tim. 6, 16).
Preotul: Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea în fiinţa Sa, aşa cum este, deoarece El este Duh (Ioan 4, 24), nevăzut ochiului material al omului şi este nemărginit, încât nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru că ar rămâne copleşită de maiestatea infinită a fiinţei Lui. De aceea, nu este de mirare dacă este cu neputinţă să-L poată vedea cineva aşa cum este. Arhiereii Vechiului Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor, unde Se arăta în lăcaşul Său văzut (în templu), tămâiau mult, potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu şi să moară (Ieş. 30, 10; Lev. 16, 2, 12–13).
Dar trebuie ştiut că icoana are ca model pe Însuşi Iisus Hristos, Care la ai Săi a venit (Ioan 1, 11) şi în mijlocul lor şi cu ei a trăit. Cei trei apostoli au căzut la pământ când Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, Şi-a arătat strălucirea dumnezeirii în trupul Său (Matei 17, 6); străjerii de la Mormântul Domnului au căzut la pământ şi … s-au făcut ca nişte morţi, când au văzut trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos înviat din mormânt (Matei 28, 4). Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ, când i S-a arătat Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3–8 ş. a.). Astfel, vederea lui Dumnezeu a rămas, pentru oamenii muritori şi mărginiţi, ceva cu neputinţă.
Totuşi Biblia – şi chiar istoria – ne mărturiseşte că au existat adeseori teofanii, hristofanii sau pnevmatofanii (cazuri când Dumnezeu, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Nu cumva este o contrazicere între aceste arătări şi cele spuse mai sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă oamenilor le este cu neputinţă a vedea vreodată fiinţa lui Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului şi minţii omeneşti în diferite chipuri sau sub diferite forme, fără ca omul să moară. Astfel:
1. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei călători la stejarul Mamvri (Fac. 18, 1–3); L-a văzut Iacov, care a zis apoi: Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi mântuit a fost sufletul meu (Fac. 32, 30); L-a văzut Moise tot în chip de om, grăind cu el «faţă către faţă», cum ar grăi cineva către prietenul său (Ieş. 33, 11); tot Moise L-a văzut în Muntele Horeb în rugul ce ardea şi nu se mistuia (Ieş. 3, 2–4); L-a mai văzut apoi Isaia Proorocul, după cum însuşi mărturiseşte: O, ticălosul de mine! Că m-am umilit fiindcă sunt om şi buze necurate având, locuiesc într-un popor care are buze necurate şi pe Împăratul Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei (Isaia 6, 1, 5–6); L-a văzut Sfântul Prooroc Daniel în chip de om bătrân şi într-un cadru foarte minunat (Daniel 7, 9–10). Iarăşi, Amos Proorocul, ne mărturiseşte zicând: Văzut-am pe Domnul stând pe Altar (Amos 9, 1). Şi tot aşa Miheia Proorocul zice: „Am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel şezând pe tronul Său şi toată oştirea cerească stătea lângă El, la dreapta şi la stânga Lui” (III Regi 22, 19).
Însuşi Dumnezeu a anunţat că Se va arăta unora în chip văzut, după cum spune Cartea Sfântă: Apoi a zis către ei Dumnezeu (lui Aaron şi surorii lui, Miriam): Ascultaţi cuvintele Mele, de este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am vorbit cu robul meu Moise… Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului… (Num. 12, 6–8).
2. Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om preamărit: Daniel Proorocul (Daniel 7, 13–15); diaconul Ştefan (Fapte 7, 55–56); Apostolul Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9, 3–5) precum şi dumnezeiescul Evanghelist Ioan (Apoc. 1, 8, 12–13, 20 ş.a.).
3. Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut mulţimile la Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei 3, 16; Luca 3, 21–22); apostolii, la primele Rusalii creştine, în chip de limbi de foc (Fapte 2, 1–4).
După toate acestea este uşor de înţeles că nu este cu neputinţă de a zugrăvi în icoane chipul lui Dumnezeu sau al vreunei Persoane a Sfintei Treimi, aşa cum fiecare dintre aceste Persoane a binevoit a se descoperi oamenilor.
Sectarul: Închinătorii la icoane sunt sub puterea diavolului şi vor primi de la Dumnezeu pedeapsa cea mai mare, căci scris este: Şi i s-a dat ei (fiarei a II-a) să insufle duh chipului fiarei (celei dintâi), aşa încât chipul fiarei (dintâi) să şi grăiască. Iar pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei (celei dintâi) putere avea fiara (a doua) ca să-i ucidă (Apoc. 13, 15). Apoi mai departe: Şi fiara a fost răpusă şi cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi (fiara şi proorocul cel mincinos, care este fiara a doua) au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă. Iar ceilalţi (închinători la chipul fiarei) au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor (Apoc. 19, 20-21). Astfel de pedepse vor primi toţi cei ce se lasă amăgiţi închinându-se la icoane.
Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce ai urzit în deşertăciunea minţii tale, căci nu închinătorii la sfintele icoane vor fi pedepsiţi de Dumnezeu, ci închinătorii diavolului, care sunt sub puterea diavolului, i s-au închinat şi i-au slujit lui. Aceştia împreună cu diavolul, căruia i s-au închinat şi i-au slujit, vor lua o dreaptă pedeapsă de la Dumnezeu. Căci în citatele de mai sus, „chipul fiarei” nu înseamnă chipul lui Dumnezeu, al Fiului sau al sfinţilor Săi zugrăviţi în icoane sfinte, ci înseamnă chipul diavolului sau al lui antihrist, iar acesta este o persoană puternică (mai probabil o colectivitate de astfel de persoane în colaborare), care, înainte de venirea a doua a Domnului, va acţiona cu furie împotriva lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale, fiind în slujba şi puterea diavolului; în acesta va predomina un caracter bestial de fiară, în locul simţămintelor omeneşti.
Fiara întâi este antihrist (om diavolesc, sau diavol întrupat), apărut în lume sub aspect politic de stăpânitor (Apoc. 13, 1–10). Iar fiara a doua este antihrist sub o apariţie religioasă de profet mincinos (Apoc. 13, 11–18). Diavolul, prin antihristul sub o formă sau alta, caută să întoarcă pe oameni de la închinarea la chipul lui Dumnezeu, către închinarea chipului său. Acesta este înţelesul citatului de mai sus, şi este de la sine înţeles că închinarea din urmă, şi nu cea dintâi este oprită cu ameninţarea celor mai cumplite pedepse.
Sectarul: Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu şi sunt învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedepseşte Dumnezeu pe cei ce le hulesc, le profanează şi le distrug?
Preotul: Dumnezeu nu pedepseşte îndată pe păcătoşi şi pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor şi îndreptarea lor. De aceea le dă timp de pocăinţă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biblia nu-i pedepseşte îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată.
Însă îi aşteaptă pe toţi, în viaţa de dincolo, şi numai la judecata cea de apoi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Iov 34, 11; Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10; Ps. 61, 11; Pilde 24, 12).
sursa
http://www.apaceavie.ro/raspunsuri-la-intrebari-ale-sectarilor-parintele-ilie-cleopa/?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu