SFIINTII PRIETENII MEI...: Icoana - chemare a oamenilor la sfinţenie

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



           Prigonitorii icoanelor nu acceptau adevărul că Mântuitorul Iisus este în acelaşi timp Dumnezeu şi Om, afirmând că firea omenească a fost întru totul absorbită de firea dumnezeiască. Ei pretindeau că Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, deoarece este duh care nu poate fi văzut.
Ortodoxia învaţă însă că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut văzut prin chipul Său uman, adică Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul. Iată de ce, în pofida tuturor prigonirilor şi suferinţelor la care au fost supuşi, apărătorii icoanelor nu au contenit să arate tuturor adevărul cuprins în Sfânta Evanghelie după Ioan, în care se spune: "Filip I-a zis (lui Iisus)): Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 8-9).
         Prin urmare, potrivit mărturiilor Sfintei Evanghelii, Dumnezeu Cel Nevăzut S-a făcut văzut prin Fiul Său, Care S-a făcut Om, având chip sau faţă de om. Iar dacă Fiul Cel ce S-a făcut Om este chipul sau icoana văzută a Tatălui ceresc (cf. Coloseni 1, 15), atunci chipul văzut al Fiului poate fi pictat în icoană. Astfel, în icoana lui Hristos vedem pe Dumnezeu-Omul, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. În acest sens, icoana are ca temei principal Întruparea Fiului lui Dumnezeu, după al Cărui chip a fost făcut primul om (cf. Facerea 1, 26). Acest adevăr este tălmăcit în cuvinte simple de către părintele Cleopa Ilie, care ne spune că Dumnezeu poate fi pictat în icoane, pentru că S-a arătat oamenilor în chip vizibil şi le-a vorbit prin cuvinte înţelese de ei: icoana devine chip al lui Dumnezeu, întrucât întreaga Sfântă Treime S-a arătat oamenilor. Glasul Tatălui se face auzit la Botezul Fiului, ca şi la Schimbarea la faţă, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat şi astfel L-au putut vedea ucenicii Săi, adică Sfinţii Apostoli, precum şi primul mucenic Ştefan, iar Duhul Sfânt a fost văzut în chipul limbilor de foc la Pogorârea Sa peste ucenici 1.

                           "Pictura tăcută grăieşte de pe ziduri, mult bine făcând…"

De-a lungul veacurilor, Părinţii Bisericii ne-au învăţat că, prin cinstirea icoanei, noi nu ne închinăm materiei din ea, adică lemnului sau vopselei, ci persoanei pe care ea o înfăţişează. Icoana devine sfântă atât prin sfinţenia chipului pictat pe ea, cât şi prin sfinţirea pe care preotul o săvârşeşte cu harul Duhului Sfânt. Sfinţii Părinţi vorbesc despre sfintele icoane cu multă evlavie, arătând că noi cădem şi ne închinăm nu materialului din care sunt făcute icoanele, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfânt 2, că (...) Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit pe ea 3, că (...) pictura tăcută grăieşte de pe ziduri, mult bine făcând 4, iar (...) noi, creştinii, sărutând cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau mucenicului, cu sufletul şi cu gândul nostru sărutăm pe Hristos şi pe Sfinţii Lui 5. În acest sens, hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic din anul 787, devenite obligatorii pentru viaţa noastră creştină, mărturisesc coborârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, ca pe oameni să-i ridice la viaţa dumnezeiască, iar rostul icoanei este acela de a înduhovnici pe om şi de a sfinţi materia. Prin urmare, pot fi pictate icoane materiale ale Aceluia Care S-a făcut Om, purtând trup material. Prin aceasta, Dumnezeu ne-a arătat că materia poate fi sfinţită şi transfigurată, adică unită cu Dumnezeu prin har. Hristos a îndumnezeit materia trupului Său, făcând-o purtătoare de Duh. Prin urmare, dacă trupul poate deveni locaş al Duhului, tot astfel şi lemnul sau culoarea icoanei poate fi purtătoare de har al Sfântului Duh

          Când Patriarhul Metodie al Constantinopolului şi Împărăteasa Teodora au hotărât să aleagă cea dintâi Duminică din Postul Sfintelor Paşti ca zi de sărbătoare a dreptmăritorilor creştini biruitori asupra batjocoritorilor de icoane, au numit-o Duminica Ortodoxiei, ca praznic al Bisericii şi cunună a biruinţei credinţei adevărate asupra ereziilor. Acest moment este descris într-un mod inspirat şi de părintele Dumitru Stăniloae, când afirmă că: Duminica Ortodoxiei e ziua a şaptea a Bisericii, odihna ei sărbătorească după victoria asupra haosului spiritual, prin aşezarea temeiurilor adevărate ale existenţei umane. Duminica Ortodoxiei este astfel, în fiecare an, sărbătoarea dreptei credinţe în întregul ei, sărbătoarea biruinţei adevărului revelat împotriva schimonoselilor mincinoase ale omului. De aceea se citeşte în Duminica Ortodoxiei lista tuturor ereticilor şi se rosteşte anatema asupra lor 7.

                                                  Iubiţi credincioşi şi credincioase,

              Icoana lui Iisus Hristos ne înfăţişează prezenţa văzută a lui Dumnezeu Cel nevăzut,arătarea trupului nestricăcios al Dumnezeului nestricăcios, adică ceea ce este vizibil din Persoana Sa divino-umană. Pe de altă parte, în icoana lui Hristos recunoaştem chemarea oamenilor la sfinţenie, la asemănarea cu Dumnezeu - Făcătorul cerului şi al pământului, Care la facerea omului a zis: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facerea 1, 26).
         Creatorul spune să facem om după chipul şi asemănarea Noastră. Or, acest verb, folosit la plural, ne arată că, la crearea omului, Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu era împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Prin urmare, omul a fost creat după chipul Preasfintei Treimi, iar Fiul lui Dumnezeu Se face Om pentru a-i dărui omului harul înfierii şi al îndumnezeirii, deodată cu vindecarea acestuia de păcat şi de moarte. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că, "precum Hristos era după fire om fără de păcat, având trup şi suflet, aşa şi noi, cei ce am crezut în El şi ne-am îmbrăcat în El în duh, putem fi prin voia liberă fără de păcat în El" 8.
        În icoana unui om sfânt este zugrăvit trupul său înduhovnicit care devine nestricăcios, asemenea trupului slăvit al lui Hristos, deoarece trupul sfântului participă în arvună la starea trupului duhovnicesc pe care îl va primi omul la învierea drepţilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola întâi către Corinteni: "Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. (...) Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul Celui ceresc. (...) Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire" (1 Corinteni 15, 42-44, 49, 53). Aşadar, icoana ne prezintă, în acelaşi timp, pomenirea vieţii sfântului din istorie şi arvuna vieţii sfântului din Împărăţia cerurilor.

                            Icoanele sfinţilor - chipuri ale moştenitorilor nestricăciunii

Teologul ortodox Leonid Uspensky, vorbind despre sfinţi şi icoane, arată că "forţa care învie sfinţii după moarte este Duhul Sfânt, Care, în cursul vieţii lor pământeşti, le cuprinde nu numai sufletul, ci şi trupul. De aceea spunem că icoana transmite nu chipul de zi cu zi şi banal al omului, ci chipul slăvit şi veşnic" 9. De fapt, raţiunea însăşi de a fi a icoanei este aceea de a arăta lumii pe moştenitorii nestricăciunii, adică pe moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care ei o caută şi o pregustă încă din timpul vieţii lor pământeşti. Icoana prezintă chipul omului în care locuieşte harul lui Dumnezeu, biruind patimile şi sfinţind omul întreg, suflet şi trup. La rândul său, Sfântul Irineu de Lyon atrage atenţia asupra faptului că "rodul lucrării Duhului Sfânt în om este mântuirea trupului. Căci - se întreabă el - care ar putea fi rodul vizibil al Duhului invizibil, dacă nu acela de a face trupul matur şi apt de a primi nestricăciunea?" 10 Aşadar, dobândirea sfinţeniei prin conlucrarea omului cu harul Duhului Sfânt este scopul vieţii creştine. În acest sens, icoanele sfinţilor ne arată că dobândirea sfinţeniei este posibilă în orice timp şi în orice loc, dacă omul iubeşte pe Dumnezeu şi caută sfinţenia Lui.

                                                                  Dreptmăritori creştini,

          Luând aminte la cele de până acum şi meditând la înţelesul duhovnicesc al sfintelor icoane, care ne cheamă la sfinţenie, îndeosebi în această Duminică a Ortodoxiei, nebucurăm că asupra ereziilor a biruit dreapta credinţă, adică iubirea lui Dumnezeu pentru oameni arătată în Iisus Hristos. Sfinţii pictaţi în icoane sunt pentru noi dascăli şi prieteni ajutători. Dascăli, pentru că atunci când vedem chipul lor şi auzim ce se spune despre viaţa lor, învăţăm mult despre credinţa lor vie şi ne întărim în credinţa noastră. Prin câte necazuri, încercări şi ispite n-au trecut ei şi totuşi au rămas credincioşi lui Hristos! Văzând pilda şi chipul luminos al sfinţilor, ne încurajăm şi noi când trecem prin încercări şi necazuri. Dar sfinţii nu sunt numai modele pentru noi, ci sunt şi rugători pentru noi. Ei se roagă pentru noi şi împreună cu noi pentru mântuirea noastră. De aceea, trebuie să-i cinstim permanent, nu doar când avem nevoie de ajutorul lor.
        După cum ne întâlnim cu Hristos când ne rugăm cu credinţă şi evlavie în faţa icoanei Sale, tot aşa ne putem tainic întâlni cu Hristos când ajutăm pe semenii noştri care au nevoie de ajutorul nostru (cf. Matei 25, 35-36). Prin urmare, trebuie să fim cu multă luare aminte la necazurile semenilor noştri, la trebuinţele lor, să ne ajutăm unii pe alţii astfel încât să devenim unii pentru alţii icoane vii ale iubirii jertfelnice a lui Hristos, după cum cerem la fiecare Sfântă Liturghie zicând: pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Întrucât Îl iubim pe Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să iubim prin fapte bune şi chipul Său tainic prezent în fiecare om. Dacă recunoaştem că viaţa şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, atunci trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile şi binefacerile Sale, dăruind şi noi, din prisosul ori puţinul nostru, semenilor noştri aflaţi în lipsuri sau în suferinţe.
      Credinţa în Dumnezeu şi iubirea de aproapele reprezintă cele două vâsle care ajută sufletul nostru să înainteze pe luciul apelor vieţii duhovniceşti şi spre suferinţele oamenilor care se zbat în nevoi. Nu poate exista cu adevărat credinţă vie fără iubire milostivă şi iubire milostivă fără credinţă vie - spunea vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina, cel care a rânduit ca Duminica Ortodoxiei să fie ziua în care se face colecta pentru completarea Fondului Central Misionar, fond destinat lucrării misionare a Bisericii şi ajutorării celor aflaţi în lipsuri şi suferinţe. Criza spirituală şi criza economică de astăzi reprezintă pietre de încercare şi durere pentru foarte mulţi semeni ai noştri. Vedem din ce în ce mai mulţi săraci, bătrâni, orfani, văduve, copii abandonaţi, familii destrămate care caută sprijin şi îşi pun nădejdea în Biserică. Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi - spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, tălmăcind Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi. De aceea - zice el - caută mila lui Dumnezeu prin milostenia faţă de săraci, căci fără milostenie nu poţi intra în Împărăţia cerurilor. Prin milostenie ne dovedim toţi un trup, ne simţim în unitate, în comuniune, depăşim ceea ce în mod obişnuit acordăm numai fraţilor, rudelor, vecinilor, urcând până la transformarea tuturor în rudenii spirituale. Cu aceste gânduri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ne adresăm frăţiilor voastre astăzi, rugându-vă şi îndemnându-vă să contribuiţi, fiecare după puterea şi inima sa, la colecta pentru Fondul Central Misionar, atât de folositoare semenilor noştri care îşi pun nădejdea în dragostea şi ajutorul nostru, al celor ce ne bucurăm de darurile şi binefacerile lui Dumnezeu, pe care, însă, trebuie să le împărtăşim şi altora. Când oferiţi un ban din prisosul ori puţinul dumneavoastră, să aveţi în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice:"Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bunăvoie" (2 Corinteni 9, 7).
Vă mulţumim tuturor pentru dărnicia arătată în fiecare an, vă dorim mult spor în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin! (2 Corinteni 13, 13).

SFIINTII PRIETENII MEI...: Icoana - chemare a oamenilor la sfinţenie

Cuvânt despre zugrăvirea de icoane

                Rostit la deschiderea Societăţii susţinătorilor icoanei ruse ortodoxe din San Francisco Zugrăvirea de icoane a început din ziua când Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a pus mahrama (adică un ştergar) peste faţa Sa şi pe ea s-a întipărit dumnezeiescul Său chip omenesc. După predanie, Sfântul evanghelist Luca a pictat chipul Maicii Domnului. Tot potrivit predaniei, există astăzi multe icoane pictate de Sfântul evanghelist Luca. Fiind pictor, el nu a pictat doar primele icoane ale Maicii Domnului, ci şi ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, probabil şi altele, care n-au ajuns până la noi. De atunci a început meşteşugul zugrăvirii icoanelor. Apoi, pentru câtăva vreme, meşteşugul icoanelor s-a întrerupt. Creştinismul era crunt prigonit: orice imagine care amintea de Hristos era distrusă şi supusă batjocoririi. De aceea, în timpul prigoanelor, meşteşugul icoanelor nu s-a dezvoltat. Creştinii se străduiau să exprime ceea ce doreau să spună prin simboluri. Hristos era reprezentat sub chipul Bunului păstor, ori sub chipul unor personaje păgâne, mitologice. Mai era reprezentat şi sub forma viţei de vie, în amintirea cuvintelor Domnului: ,Eu sunt viţa cea adevărată, voi sunteţi mlădiţele" (In. 15, 1, 5). De asemeni, se mai obişnuia ca Hristos să fie reprezentat sub formă de peşte. De ce sub formă de peşte? Pentru că, dacă scriem în greceşte „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul" şi punem cap la cap iniţialele cuvintelor, iese cuvântul „peşte".

 De aceea, creştinii reprezentau un peşte, amintind astfel cuvintele cunoscute de cei ce credeau în Mântuitorul. Păgânii au aflat acest lucru, de aceea desenele cu peşti erau şi ele urmărite. Dar când, după victoria împăratului Constantin cel Mare asupra lui Maxenţiu, creştinilor li s-a permis să practice liber creştinismul, acesta a înnoit duhovniceşte în mod grabnic Imperiul roman şi a înlocuit păgânismul, iar arta icoanei a ţâşnit dintr-o dată şi a început să se dezvolte cu toată puterea. Deja la primele Sinoade Ecumenice apar indicaţii asupra picturii de icoane, în cântările bisericeşti, folosite adesea în zilele noastre, se aminteşte de icoane.

                            Ce anume erau, aşadar, icoanele?

         Icoanele erau tocmai unirea acelor simboluri care înlocuiau icoanele în perioada prigoanei cu pictura. Icoana nu este o simplă imagine, un portret, în ultimul se reprezintă doar aspectul trupesc, pe când icoana trebuie să le amintească oamenilor de aspectul duhovnicesc al persoanei reprezentate.
               Creştinismul este înduhovni- cirea lumii. Hristos a zidit Biserica Sa ca să înduhovnicească lumea, să o transfigureze, să o curăţească de păcate şi s-o aducă la starea în care va fi în veacul viitor. Creştinismul a fost creat pe pământ, îşi are temeliile pe pământ, dar cu pilonii săi se ridică până la cer. Creştinismul este podul şi scara pe care oamenii urcă de la Biserica pământească la cea cerească. De aceea, simpla reprezentare, amintind de însuşirile aspectului pământean al persoanei reprezentate, nu este o icoană. Chiar precizia reprezentării, în sensul alcătuirii fizice trupeşti, încă nu înseamnă nimic. Omul poate fi foarte frumos pe dinafară, dar poate, în acelaşi timp, să fie foarte rău. Dimpotrivă, poate fi total neaspectuos fizic dar, în acelaşi timp, să fie un model de viaţă dreaptă. Şi iată că icoana trebuie să zugrăvească ceea ce vedem cu ochii, păstrând trăsăturile aspectului trupesc - căci sufletul, în lumea aceasta, lucrează prin trup - şi, în acelaşi timp, să arate firea lăuntrică, duhovnicească. Iar sarcina iconarului este tocmai aceea de a transmite cât mai deplin trăsăturile duhovniceşti prin care [sfântul reprezentat] a dobândit împărăţia Cerească, prin care şi-a meritat de la Domnul cununa nestricăciunii. întrucât menirea Bisericii este mântuirea sufletului omenesc.
        Ceea ce este pe pământ, piere; când însoţim trupul la groapă, sufletul pleacă în altă parte. Când lumea va pieri, când va arde în foc, atunci va fi cer nou şi pământ nou - aşa cum spune Sfântul Apostol Ioan Teologul, căci el deja a prevăzut, cu ochiul său duhovnicesc, acest Nou Ierusalim, pe care 1-a zugrăvit atât de izbitor în Apocalipsă. Domnul a venit ca să pregătească întreaga lume pentru această renaştere morală. Ca să ne pregătim pentru această viitoare împărăţie trebuie să  dezrădăcinăm din noi seminţele păcatului care, deformând firea harică dintru început, au pătruns în omenire o dată cu căderea strămoşilor noştri şi trebuie să semănăm în noi virtuţile pe care ei le-au pierdut odinioară, la cădere. 
         Amintindu-ne despre sfinţi, despre nevoinţele lor, icoana nu este o simplă reprezentare a sfântului, aşa cum arăta el pe pământ. Icoana înfăţişează lupta sa lăuntrică duhovnicească, înfăţişează felul în care a ajuns să fie socotit înger pământesc, om ceresc. Exact aşa sunt reprezentările Maicii Domnului, ale lui Iisus Hristos. Ele trebuie să zugrăvească acea preaînaltă sfinţenie care era în Ei. Căci Domnul Iisus Hristos este unirea a tot ce e omenesc şi a tot ce e dumnezeiesc, şi când este zugrăvită o icoană a Mântuitorului, ea trebuie zugrăvită astfel încât să simţim că El este un Om, un om adevărat şi că, în acelaşi timp, El este mai presus de om, ca să nu ne apropiem de El, aşa cum ne apropiem de fiecare trecător, de fiecare cunoscut. 
           Trebuie să simţim că El este Omul apropiat nouă şi Domnul nostru, Care ne este milostiv şi, în acelaşi timp, că este temutul Judecător, Care doreşte ca noi să-L urmăm şi vrea să ne aducă în împărăţia Cerească. De aceea, nu trebuie să ne înclinăm nici într-o parte, nici într-alta. Nu avem voie nici să zugrăvim doar aspectul duhovnicesc al sfântului, neglijând cu totul felul cum arăta pe când trăia pe pământ. Aceasta este tot o extremă.
      Toţi sfinţii trebuie zugrăviţi astfel încât, pe cât posibil, să le fie transmise trăsăturile reale: militarii se reprezintă în armurile lor militare, arhiereii, în veşmintele arhiereşti. Nu este corect când arhiereii primelor veacuri sunt reprezentaţi în sacos, ştiut fiind că în vremea aceea nu se purta sacos, ci felon. Dar aceasta nu este o greşeală prea mare. Mai bine este să îngăduim o greşeală în cele trupeşti, decât în cele duhovniceşti, adică să dispreţuim latura duhovnicească.
Este însă cu mult mai rău când totul este corect din punct de vedere fizic, trupesc, iar sfântul arată ca un om obişnuit, de ca şi cum ar fi fost fotografiat, de ca şi cum n-ar fi fost în el nimic duhovnicesc. Aceea nu mai este o icoană. Uneori se dă mai multă importanţă cerinţei ca icoana să fie frumoasă. Dacă aceasta nu este în dauna duhovniciei, este bine. Dar dacă frumuseţea ne atrage privirea într-atât, încât uităm de ceea ce este mai important, că trebuie să ne mântuim sufletul, să ne înălţăm inima spre cer, atunci frumuseţea icoanelor este în dauna lor. Aceasta nu mai este o icoană, este un tablou. 
      Icoana este acea imagine care ne înalţă la sfântul bineplăcut lui Dumnezeu, sau ne ridică la cer, sau ne stârneşte sentimentul pocăinţei, sentimentul umilinţei, starea de rugăciune, simţământul că trebuie să ne închinăm în faţa acestei imagini. Valoarea icoanei constă în aceea că, atunci când ne apropiem de ea, dorim să ne rugăm cu evlavie în faţa ei. Dacă imaginea din ea ne cheamă la aceasta, atunci este vorba de o icoană. Iată către ce se sileau iconarii noştri, iconarii de demult, care au fost mulţi şi înainte de încreştinarea Rusiei şi, în fine, iconarii noştri ruşi, începând cu Cuviosul Alipie al Pecerskăi, care a zugrăvit un şir de icoane ale Maicii Domnului, dintre care s-au păstrat câteva până astăzi. Sunt nişte icoane minunate, care continuă tradiţia bizantină şi care stârnesc smerită evlavie. Ele nu erau obligatoriu pictate în culori întunecate; adesea erau şi în culori vii, dar aceste culori atrăgeau: doreai să te rogi în faţa unei astfel de icoane. Preasfinţitul Petru, vlăstar al Galitiei, a ajuns apoi mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii. S-au păstrat icoane pictate de el, care în ultima vreme s-au aflat la catedrala Uspensk (a Adormirii Maicii Domnului) din Moscova. In Novgorod s-a născut o întreagă şcoală de iconografie, sub conducerea Preasfinţitului Aleksie al Novgorodului, de la care s-a păstrat o serie întreagă de icoane pictate de el. Rubliov a pictat icoana Sfintei Treimi, care e astăzi cunoscută nu numai în lumea creştină, ci şi în cea semi-creştină 
        Dar, din păcate, toată această tradiţie ortodoxă a început să fie încălcată din momentul în care în Rusia a început să pătrundă influenţa occidentală. Faptul că Rusia a făcut cunoştinţă cu Europa Apuseană a fost, din unele puncte de vedere, foarte folositor. Multe ştiinţe tehnice, multe alte cunoştinţe folositoare au venit de acolo. Se ştie că niciodată creştinismul nu s-a scârbit să cunoască lucruri venite din afară. Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan   Gură de Aur au învăţat în şcoli păgâneşti şi mulţi dintre cei mai buni teologi îi cunoşteau personal şi îndeaproape pe scriitorii păgâni, şi însuşi Sfântul Apostol Pavel, chiar în Sfânta Scriptură citează din poeţii păgâni. Dar nu tot ce era apusean îi era de folos Rusiei. Apusul îi aduse, de asemeni, un imens prejudiciu moral. Deoarece ruşii, alături de cunoştinţele folositoare, au început să accepte ceea ce era străin structurii noastre ortodoxe, credinţei ortodoxe. Rapid, societatea noastră cultivată s-a îndepărtat de viaţa poporului şi de Biserica Ortodoxă, în care totul era măsurat de rânduiala Bisericii. Apoi icoana a fost atinsă de influenţe străine.
      Au început să pătrundă reprezentări în variaţiuni apusene, care poate că erau frumoase din punct de vedere artistic, dar le lipsea cu desăvârşire orice sfinţenie: frumoase în sensul frumuseţii pământene, uneori chiar ademenitoare, dar lipsite de duhovnicie. Acestea nu mai erau icoane. Era o răstălmăcire, o neînţelegere a icoanei. Ţelul Societăţii noastre este, în primul rând, să dezvoltăm - în primul rând la compatrioţii noştri ruşi - înţelegerea icoanei autentice, în al doilea rând, să le sădim dragostea faţă de această icoană şi dorinţa ca bisericile şi casele noastre să fie înfrumuseţate de icoane adevărate, iar nu de unele tablouaşe occidentale, care nu ne spun nimic despre adevăr şi sfinţenie, ci doar sunt plăcute la înfăţişare.
        Desigur, există icoane pictate corect, din punctul de vedere al execuţiei. Poţi picta foarte corect sub aspect teoretic dar, în acelaşi timp, prost din punct de vedere practic. Asta nu înseamnă că, din punctul de vedere al principiilor icoanei, aceste icoane sunt rele. Şi invers, se poate întâmpla ca icoana să fie pictată frumos, dar ignorând cu desăvârşire regulile icoanei. Şi una, şi alta sunt dăunătoare. Trebuie să ne străduim să pictăm icoane care să fie bune şi ca principiu, şi ca metodă, şi ca execuţie. Pentru aceasta s-a înfiinţat Societatea noastră, ca să ajute populaţia ortodoxă de aici să-şi formeze o părere corectă asupra picturii bisericeşti, în sensul realizării sfintelor icoane, pentru a fi de folos, astfel, cauzei Bisericii noastre. Iată de ce ne-am împotrivit aici anumitor persoane şi tentativei lor de a zugrăvi biserici, întrucât ele nu au o bună aşezare, nu sunt corect orientate - oricât de bine ar merge locomotiva [dacă nu e corect orientată,] tot va deraia de pe şine şi se va produce catastrofa. Tot aşa se întâmplă cu cei care, sub aspect tehnic, poate că sunt buni executanţi, dar aşezarea lor greşită, concepţiile lor greşite îi conduc pe o cale greşită. Fie ca Domnul să ne ajute ca Societatea noastră să lucreze cu spor, cu folos pentru Biserica noastră.

                       Despre talanţi şi pictura de icoane

     Domnul a rostit Pilda stăpânului care le-a împărţit talanţi robilor săi, ţinând seamă de înclinaţiile fiecăruia. După ce trecu câtăva vreme, el le-a cerut socoteală şi i-a răsplătit pe cei care au câştigat la fel de mult cât au primit. Dar pe acela care n-a făcut nimic şi a adus doar talantul pe care-1 primise, El 1-a pedepsit cu asprime. Acel Stăpân este Domnul Dumnezeu, talanţii sunt darurile Sale, iar robii sunt oamenii. Domnul dă daruri duhovniceşti, le dă şi oamenilor în parte, le dă şi popoarelor întregi. Până la venirea lui Hristos, cuvintele lui Dumnezeu i-au fost încredinţate lui Israel. Când Israel s-a clătinat în credinţă, când Iudeea a început să se prăbuşească, proorocul Baruh, ucenicul proorocului Ieremia a strigat: Aceasta este cartea poruncilor lui Dumnezeu şi legea care dăinuieşte în veac; toţi cei ce o ţin vor trăi, iar cei ce au părăsit-o vor pieri, întoarce-te, Iacove, şi te apucă de ea umblă în strălucirea luminii ei . Nu da altuia mărirea ta şi cele de folos ţie, celui de alt neam. Fericiţi suntem, Israele, că cele ce îi plac lui Dumnezeu ni s-au arătat" (Baruh 4, 1-4).
                                                                                         Sfântul Ioan Maximovici  

https://archive.org/stream/Sfantul_Ioan_Maximovici__Predici_si_Indrumari_duhovnicesti/Sfantul_Ioan_Maximovici__Predici_si_Indrumari_duhovnicesti_djvu.txt