marți, 25 februarie 2025

De ce ortodocşii se închină icoanelor?

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)



Ce este icoana?

Cuvântul „icoană” vine din grecescul „εικον”, care se traduce prin „chip, reprezentare” a ceva. Astfel, icoana este o reprezentare grafică a unui „prototip”, care poate fi o persoană, o faptă sau un adevăr, ea nefiind nimic în sine, ci doar o metodă de relaţionare cu „prototipul”, asemenea unei fotografii care ne aduce aminte de o persoană, un loc sau o întâmplare.

În ortodoxie (ca şi în catolicism), icoana este o reprezentare a unui personaj sfânt (Iisus Hristos, Sfânta Treime, Maica Domnului, îngeri sau diverşi sfinţi), a unui eveniment important (sărbătoare) sau unui adevăr, principiu sau învăţături de credinţă. Totuşi, icoanele nu sunt fotografii sau picturi, care surprind doar imaginea de moment, ci forme de mărturisire teologică. De aceea, ele conţin foarte multe simboluri.

De remarcat că traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de imagini”, ceea ce înseamnă că icoanele sunt „Biblia neştiutorilor de carte”, adică o altă formă de exprimare a unor învăţături scrise în Biblie. Totodată, principiul iconografiei este foarte prezent şi în lumea modernă a calculatoarelor, fişierele sau programele fiind adeseori relaţionate prin „iconiţe”.

Dar cea mai vie icoană este omul, care este „chip al lui Dumnezeu”, menit să ajungă la „asemănarea cu Dumnezeu”.

De unde vin icoanele?

Principiul iconografiei coboară în istorie până în vremea Vechiului Testament. Primul simbol iconografic îl găsim pe vremea lui Noe; este curcubeul pe care Dumnezeu îl rânduieşte ca „semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Facerea 9, 13). Apoi vom găsi şi alte simboluri iconografice: sângele de miel de pe casele evreilor care erau robi în Egipt, şarpele de aramă ridicat în pustie care prefigura jertfa lui Hristos, norul şi focul de deasupra tabernacolului, cei doi heruvimi din aur de pe capacul chivotului Legii, chipurile de heruvimi de pe ţesăturile din tabernacol, diadema sfinţeniei, etc.

Acelaşi principiu pătrunde şi în creştinism chiar din primul secol. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este considerat fondatorul iconografiei creştine, istoria bisericească menţionând că el pictează primele icoane creştine, cele ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Apoi, catacombele şi sarcofagele creştine sunt împodobite cu picturi iconografice.

Creştinismul însuşi avea, în sec. II, ca simbol, peştele, căci în greacă peşte=ihtis, care este monograma Crezului prescurtat „Iisus Hristos Theou Uios Sotir" (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).

Documente despre icoane se regăsesc la primii scriitori bisericeşti: Sfântul Tertulian şi Eusebiu de Cezareea, care susţine că a văzut cu proprii ochi icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Petru şi Pavel.

Odată cu scoaterea creştinismului din ilegalitate, cultul icoanelor se va dezvolta atât de mult încât, la un moment dat, va stârni împotriviri iconoclaste.

Pentru a opri certurile şi tulburările pe tema icoanelor, Sinodul al VII-lea ecumenic va definitiva învăţătura ortodoxă despre icoane, stabilind motivele pentru care ortodocşii se închină înaintea icoanelor.

Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc icoanele?

Sinodul al VII-lea ecumenic a proclamat principiul de bază pentru cultul icoanelor: „Icoanele să fie cinstite nu cu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte”.

Totodată Sinodul rânduia ca „împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri".

Fundamentul acestor decizii a fost sintetizat definitiv de către Sf. Ioan Damaschinul, cel care va pune punct confuziilor teologice privind icoanele, acuzate de a fi idoli. „Icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite.” Principiul este asemănător cu funcţia pe care o are orice fotografie de astăzi: ea este cu atât mai preţioasă cu cât subiectul pe care îl reprezintă este mai preţios.

Icoanele sunt „chipuri cioplite”?


Marea confuzie în privinţa icoanelor, care se mai face şi astăzi de creştini insuficient documentaţi, pleacă de la Porunca a 2-a din Decalog, care interzice idolatria: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”.

Piatra de poticnire în înţelegerea corectă a icoanelor este sintagma „chip cioplit”. Deşi porunca vorbeşte de chip şi asemănare (care se referă la funcţia iconografică), porunca se referă nu la icoană ci la idol, definit prin „lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”

Prin urmare, rolul Poruncii a 2-a este acela de a feri pe credincios de idolatrie, de confuzia între Creator şi creatură, între Dumnezeu şi lucrurile materiale, în final între realitatea existenţei divine şi închipuirile minţii umane („idol” vine din grecescul εíδωλο = imagine înşelătoare, vis).

Aşadar, trebuie făcută bine diferenţa între icoană (reprezentare a Divinităţii) şi idol (reprezentare a unei false divinităţi).

De altfel, dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu era nevăzut şi, prin urmare, nu putea fi reprezentat, prin Hristos Dumnezeu se face văzut, om asemenea nouă, ceea ce justifică teologic atât reprezentarea cât şi adorarea Sa, prin icoane. Sf. Ioan Evanghelistul exprimă biblic acest adevăr „Cuvântul (lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

La rândul său, Sfântul Pavel spune clar că prin Iisus Hristos, omul a văzut pe Dumnezeu în mod deplin căci „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”.

În concluzie, reprezentându-l iconografic pe Iisus Hristos, reprezentăm în realitate însăşi Divinitatea (este motivul pentru care în aura Mântuitorului apar simbolurile aseităţii divine, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul).

Icoanele nu sunt idoli, pentru că Dumnezeu nu poate fi idol.

Pr. Eugen Tănăsescu

vineri, 24 ianuarie 2025

... CINSTIREA SFINTELOR ICOANE ...

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)




🙏🏽 Bucuria mea, după ce în anul 40 d.Hr., Sfântul Apostol Andrei a poposit în Dobrogea, străbunii noștrii, încreștinați de acest trimis al lui Hristos, au așezat icoanele în casele lor, pe peretele de răsărit, le-au împodobit cu ștergare, cu busuioc și aprinzând candele în fața lor, s-au rugat cu evlavie lui Dumnezeu.

 Sfântul Apostol, Pavel, le spune Filipenilor (2:5) că: IISUS HRISTOS ESTE ICOANA LUI DUMNEZEU TATĂL. Deci, prima icoană existentă din veșnicie este Însuși, Iisus Hristos. El, este icoana prin excelență, este icoana veșnică fără de început și fără de sfârșit. Iată esența icoanei: CHIPUL LUI DUMNEZEU ȘI CHIPUL OMULUI ÎN ACEEAȘI PERSOANĂ. Omul este icoana, Icoanei celei veșnice din sânul Sfintei Treimi. Orice om poate fi pictat. Cu atât mai mult Omul prin excelență, Iisus Hristos. Cei ce neagă cinstirea icoanei, neagă de fapt, Întruparea lui Iisus Hristos. Nu poate fi pictat cel ce nu are trup, ceea ce nu este valabil pentru Hristos, Cel care are și va continua să aibă trup omenesc pentru veșnicie.


... CARE AU FOST PRIMELE ICOANE? ...

🙏🏽 Însuși Domnul nostru, Iisus Hristos, și-a lăsat chipul imprimat pe pânză de trei ori:
1. Prima dată a dăruit chipul său regelui Avgar pe care l-a vindecat de lepră. Regele Avgar a trimis un pictor, dar acesta n-a putut să-L picteze din cauza luminii ce-L înconjura. Atunci, Hristos s-a atins de pânză, și Chipul Său a rămas imortalizat pe ea.

2. A doua oară, mergând pe drumul spre Golgota, a dăruit unei fecioare, Veronica, ce L-a șters de sudoare și praf, cu mahrama sa. Chipul Sau cel dumnezeiesc, s-a imprimat pe această mahramă. "Și-acum uită-te pe pânză, ți-am făcut și eu un dar, Vrednic de-a fi pus în veacuri, spre-nchinare în Sfintele Altare... VERA ICON i-a fost zisă, ceea ce prin tălmăcire, este ICOANA-ADEVĂRATĂ!

3. A treia oară, și-a lăsat Chipul Său și toate urmele rănilor de pe Trup, pe Sfântul Giulgiu, cu care a fost înfășurat în mormânt, Giulgiu care se află și astăzi în Torino.

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, fiind pictor și doctor, a pictat sub inspirația Duhului Sfânt, Icoana Bunavestire. Când i-a fost arătată icoana, Maicii Domnului, ea a recunoscut ca așa a fost momentul, precum este zugrăvit în icoană. Deci, însăși Maica Domnului a investit cu putere icoana.


... SFÂNTUL ȘTEFAN NOUL MUCENIC ...

🙏🏽Venind slugile împăratului Constantin Copronim, la Sfântul Ștefan Noul Mucenic și amenințându-l să se lepede de Sfintele Icoane, a întins mâna sa, a strâns pumnul și a zis: "Fie și numai un pumn de sânge de-aș avea, chiar și pe acela mi l-aș vărsa pentru icoana Domnului meu, Iisus Hristos".


... ESTE ICOANA IDOL, AȘA CUM SECTANȚII? ...

🙏🏽 Categoric nu! Altceva este icoana lui Iisus Hristos și altceva este statuia lui Cronos și a Afroditei. Și întrebăm pe sectant: De ce să nu cinstim Icoana? Pentru că este făcută de mână de om? Dar oare, CHIVOTUL lui DUMNEZEU (Ieșirea 25:10), nu era făcut de mână de om?. Dar JERTFELNICUL (Ieșirea 27:1), nu era făcut de mână de om?

 Dar oare, HERUVIMII (Ieșirea 26:18), VASUL DE AUR care avea mană (Ieșirea 16:33), nu erau făcute tot de mână de om? Dacă ei numesc acestea idoli, cum îi numesc pe Moise și pe Israel care s-au închinat lor. Pentru ce se numea SFÂNTA SFINTELOR, dacă era făcută de mână de om? Oare HERUVIMII, cei cu șase aripi, care stăteau în jurul Jerfelnicului, nu erau icoanele Îngerilor? De ce nu erau aruncate? Nu erau aruncate pentru că așa le-a poruncit Dumnezeu.


... CE ESTE IDOLUL? ...

🙏🏽 Idolul este o bucată de materie privită în ea însăși ca Dumnezeu. Idolul nu are duh, iar omul prin idolatrizare îi dă valoare de Dumnezeu, sau îl consideră Dumnezeu. Idolul poate avea forma de animal (vacă în India), pisica, crocodilul (în Egipt). Idolul poate avea forma de monstru (jumătate om, jumătate animal) așa cum este Anubis, la egipteni. Idolul poate avea forma de om-statuie (Zeus - zeul zeilor); Bachus (zeul vinului); Afrodita (zeița iubirii)... În idoli se încuibează duhurile necurate - DIAVOLII - pe care îi cinstesc închinătorii la idoli.

                                                                                                                    Preot Ioan 🛎


joi, 6 iunie 2024

... CINSTIREA SFINTELOR ICOANE ...

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)


                       


                          

          🙏🏽 Iubiți credincioși, după ce în anul 40 d.Hr., Sfântul Apostol Andrei, a poposit în Dobrogea, străbunii noștri încreștinați de acest trimis al lui Hristos, au așezat icoanele în casele lor, pe peretele de răsărit, le-au împodobit cu ștergare, cu busuioc și aprinzând candele în fața lor s-au rugat cu evlavie lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, le spune Flipenilor (2:5) că: Iisus Hristos este icoana lui Dumnezeu Tatăl. Deci, prima icoană existentă din veșnicie este Însuși Iisus Hristos. El este icoana prin excelență, este icoana veșnică fără de început și fără de sfârșit. Iată esența icoanei: chipul lui Dumnezeu și chipul omului în același Persoană. Omul este icoana, Icoanei celei veșnice din sânul Sfintei Treimi. Orice om poate fi pictat. Cu atât mai mult Omul prin excelență, Iisus Hristos. Cei ce neagă cinstirea icoanei, neagă de fapt Întruparea lui Iisus Hristos. Nu poate fi pictat cel ce nu are trup, ceea ce nu este valabil pentru Hristos, Cel care are și va continua să aibă trup omenesc pentru veșnicie.

... CARE AU FOST PRIMELE ICOANE ...

🙏🏽 Bucuria mea, Însuși Domnul nostru Iisus Hristos și-a lăsat chipul imprimat pe pânză de trei ori:
 
1. Prima dată a dăruit chipul său regelui Avgar pe care l-a vindecat de lepră. Regele Avgar a trimis un pictor dar acesta n-a putut să-L picteze din cauza luminii ce-L înconjura. Atunci, Hristos s-a atins de pânză, și Chipul Său a ramas imortalizat pe ea.

2. A doua oară, mergând pe drumul spre Golgota, a dăruit unei fecioare, Veronica, care L-a sters de sudoare și praf cu mahrama sa, Chipul Său cel dumnezeiesc, care s-a imprimat pe această mahramă. Și-acum uită-te pe pânză, ți-am făcut și eu un dar, Vrednic de-a fi pus în veacuri, spre-nchinare în Altar... VERA ICON i-a fost zisă dintr-o veche limbă dată, Ceea ce prin tălmăcire, e ICOANA-ADEVARATĂ!

3. A treia oară, și-a lăsat Chipul Său și toate urmele rănilor de pe Trup, pe Sfântul Giulgiu cu care a fost înfășurat în mormânt, Giulgiu care se afla în Torino.
Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, fiind pictor și doctor, a pictat sub inspirația Duhului Sfânt, Icoana Bunavestire. Când i-a fost arătată icoana, Maicii Domnului, ea a recunoscut că așa a fost momentul precum este zugrăvit în icoană. Deci, însăși Maica Domnului a investit cu putere icoana.
... SFANTUL STEFAN NOUL MUCENIC ...

🙏🏽 Venind slugile împăratului Constantin Copronim, la Sfântul Ștefan, Noul Mucenic și amenințându-l să se lepede de Sfintele Icoane, a întins mâna sa, a strâns pumnul și a zis: "Fie și numai un pumn de sânge de-aș avea, chiar și pe acela mi l-aș vărsa pentru icoana Domnului meu Iisus Hristos".

🙏🏽 ESTE ICOANA IDOL, ASA CUM SPUN SECTANTII?

Categoric nu! Altceva este icoana lui Iisus Hristos și altceva este statuia lui Cronos și a Afroditei. Și întrebăm pe sectant: De ce să nu cinstim Icoana? Pentru că este făcută de mână de om? Dar oare, CHIVOTUL lui DUMNEZEU (Ieșirea 25:10), nu era facut de mânăcde om? Dar JERTFELNICUL (Ieșirea 27:1), nu era făcut de mână de om? Dar oare, HERUVIMII (Ieșirea 26:18), vasul de aur care avea mană (Ieșirea 16:33), nu erau facute tot de mâna de om? Daca sectanții numesc acestea idoli, cum îi numesc pe Moise și pe Israel care s-au închinat lor. Pentru ce se numea SFÂNTA SFINTELOR, dacă era făcută de mână de om? Oare HERUVIMII cei cu șase aripi, care stăteau în jurul Jerfelnicului, nu erau icoanele Îngerilor? De ce nu erau aruncate? Nu erau aruncate pentru ca așa le-a poruncit Dumnezeu.

... CE ESTE IDOLUL? ...

🙏🏽 Idolul, este o bucată de materie privită în ea însăși ca Dumnezeu. Idolul nu are duh, iar omul prin idolatrizare îi da valoare de Dumnezeu sau îl consideră Dumnezeu. Idolul, poate avea formă de animal (vacă în India), pisică, crocodil (în Egipt). Idolul poate avea forma de monstru (jumătate om, jumătate animal) așa cum este Anubis. Idolul poate avea formă de om-statuie (Zeus - zeul zeilor); Bachus (zeul vinului); Afrodita (zeița iubirii)... In idoli se încuibează duhurile necurate - DIAVOLII - pe care îi cinstesc închinătorii la idoli.

                                                                                                                     Preot Ioan 🛎️.




vineri, 19 aprilie 2024

ICOANA CARE SE CURĂȚĂ SINGURĂ

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)

                     

La Mănăstirea Celic-Dere din Dobrogea, aproape de Delta Dunării, se afă o icoană cu totul şi cu totul deosebită. Icoana respectivă este denumită “Icoana Mântuitorului Hristos, Făcătoarea de Minuni” sau “Icoana care se curăţă singură”. De fapt titlul corect ar fi “Icoana care se luminează singură”.
În Icoana care se care se luminează singură, chipul Mântuitorului Iisus Hristos este de o frumuseţe remarcabilă. Icoana mai are un element cu grad ridicat de stranietate: mai mult de jumătate din ea, care cuprinde mare parte din chipul Mântuitorului, este deschisă la culoare. Ea pare scăldată în lumină. A doua jumătate are o culoare închisă, părând a fi acoperită de umbră.

Tradiţia consemnată în istoricul Mănăstirii Celic-Dere, afirmă că icoana a fost adusă de un soldat austro-ungar prin anul 1816, în timpul războaielor ruso-turce, când în acele locuri exista doar o mică obşte de călugări. Mesagerul austro-ungar, care vorbea perfect româneşte, a oferit icoana unuia dintre călugării prezenţi spunând: “Părinte, ţineţi această icoană. Dacă sfinţia voastră nu veţi trăi până la sfârşit, cei ce vă urmează să păstreze icoana. Să aveţi mare evlavie, căci prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană, o vedeţi că este neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se va curăţi. Iar ochii Mântuitorului, pe care-i vedeţi că sunt închişi, se vor deschide. Când şi acest lucru se va împlini, va fi un semn că se apropie o catastrofă: că va fi un război mare, că va fi sfârşitul lumii, nu ştiu. Atât pot să vă spun, să păstraţi cu sfinţenie această icoană”. Spunând toate acestea, masagerul s-a întors de unde a venit şi nimeni nu a mai auzit vreodată de el.

De-a lungul celor aproape două secole care au trecut, o porţiune din icoană s-a luminat singură, fără nici o intervenţie omenească. Porţiunea luminoasă s-a extins treptat, iar ochii Mântuitorului s-au întredeschis; icoana a început să se lumineze înainte de începerea Războiului de independenţă din anul 1877. Partea luminată s-a extins în continuare, mai ales în timpul războaielor balcanice de la începutul secolului XX şi, apoi, înaintea fiecăreia dintre cele două conflagraţii mondiale. Ea continuă să se lumineze şi în ziua de astăzi. Treptat, ochii Mântuitorului s-au deschis din ce în ce mai mult. Actualmente, par două fante întredeschise. O altă tradiţie, vehiculată la Mănăstirea Celic-Dere, afirmă că icoana se va lumina definitiv, iar ochii Mântuitorului se vor deschide la cea de-a doua Sa venire, la Sfârştitul Lumii.

PS:
1 - icoana nu respectă nici un canon iconografic.
2 - toate copiile se luminează simultan cu icoana de la Celic Dere.


joi, 7 septembrie 2023

MAICA DOMNULUI: Nasterea Maicii Domnului,biserica,traditii,icoane



Maica Domnului in iconografie

Traditia atribuie Sfantului evanghelist Luca primele reprezentari ico­nografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au pastrat dar se crede ca ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai tarziu. Textele liturgice confirma traditia ca Sfantul Evanghelist Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului. Astfel, in slujba utreniei, din ziua de 26 August, cand se praznuieste icoana Maicii Domnului din orasul Vladimir, in canon se consemneaza numele Evanghelistului Luca: "Zugravind prea cinstitul tau chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a infatisat pe Ziditorul a toate pe bratele tale".

Cele mai vechi si cele mai numeroase fresce reprezentand pe Sfanta Fecioara s-au descoperit in cimitirul (catacomba) Priscilla care pentru aceasta a si fost numit cimitirul sau Catacomba Ma­riei.

Desi icoana Maicii Domnului a cunoscut in istoria Bisericii o multime de ipostaze, imensa majoritate o infatiseaza impreuna cu dumnezeiescul Prunc.

In Rasarit s-a crezut, s-a trait si s-a marturisit evlavia fata de Prea Sfanta Fecioara Maria numai in legatura cu Hristos. Iar atunci cand, in putine cazuri este pictata singura pe icoana, Maica Domnului este in pozitie de "rugatoare" (oranta), deci indreptata cu fata spre Fiul ei, asa cum o descoperim si in icoana numita "Deisis".

Cu alte cuvinte niciodata nu sta de sine, antropocentric in termeni teologici, nu trimite pe credinciosi doar la sine, ci prin sine si cu sine spre Hristos Domnul, pentru care ea a rostit cuvintele evanghelice: "Faceti orice va va spune".

Tipurile de icoane atribuite Sfantului Evanghelist Luca si pe care le-ar fi pictat dupa Cincizecime, se crede ca sunt :

a) "Calauzitoarea" (Odighitria) in care Maica Domnului este reprezentata cu pruncul in brate, amandoi stand cu fata spre cel care priveste.

  Glykofilusa (dulce-iubitoare). Pruncul e strans lipit cu fata langa obrazul Maicii Domnului, pe care o imbratiseaza. Chipul mamei e indurerat, prevestind suferintele viitoare ale Fiului.

c) In unele icoane Maica Domnului e infatisata fara prunc, singura, in chip de Oranta.

Pe langa cele mentionate, mai intalnim un alt tip de icoana a Maicii Domnului, cunoscut sub denumirea "Platytera" (Mai inalta decat cerurile). In aceasta icoana, Mantuitorul este infatisat in medalion, pe pieptul Maicii Sale, asa incat si El si Ea privesc spre cel ce se roaga inaintea icoanei.

Maica Domnului este pentru crestini un model de sfintenie, de ascultare, de smerenie si un izvor de putere dumnezeiasca.

     Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, in­seamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire. Deci, inceputul ei trebuie pus intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).

In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.


MAICA DOMNULUI: Nasterea Maicii Domnului,biserica,traditii,icoane:

miercuri, 6 septembrie 2023

Cultul sfintelor ICOANE

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)10. Despre cult
                            

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ieş. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţa că însăşi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte însă cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul cel închipuit prin ele.

Am văzut cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare de pe trupul Apostolului Pavel. În Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii brodaţi în covoarele din lăcaşul sfânt (Ieş. 25, 18–22; 26, 32 etc). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; Ieş. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot aşa ne folosim şi de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi vederea noastră să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţiri superioare, să pătrundă în suflet gânduri curate.

Sectarul: Nu trebuie să ne închinăm icoanelor, pentru că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de preţios ar fi materialul din care sunt făcute şi oricât de artistic ar fi executate. Apostolul Domnului grăieşte lămurit: Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau ca marmura cioplită de meşteşugul şi de închipuirea omului (Fapte 17, 29).

Preotul: Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci înţelegerea greşită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia cioplită artistic a chipurilor de idoli reprezentând pe zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai vrea să le arate învăţaţilor atenieni în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi, oamenii, – după cum şi ei înşişi credeau – «suntem neam al lui Dumnezeu», adică avem suflet imaterial, care este chipul lui Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este şi El imaterial ca şi sufletul nostru pe care îl avem de la El şi după care suntem înrudiţi cu El; şi deci Dumnezeu nu poate fi socotit identic sau confundat cu materia statuilor de zei din templele păgâne ale Atenei. Pe baza acestei deducţii a minţii trebuie să spunem că Dumnezeu este eterogen faţă de materia statuilor, şi de aceea este absurd a-L confunda cu o statuie oarecare, oricât de preţios ar fi materialul din care e turnată şi oricât de genială ar fi fost creaţia artistului care a executat-o.

În Ortodoxie susţinem întocmai acest adevăr. Avem icoane sfinţite din aur şi din argint etc., executate cu măiestrie şi cu talent, dar nu susţinem defel că Dumnezeu este identic şi omogen cu aurul sau argintul icoanei care-I reprezintă chipul. Noi învăţăm că există un singur Dumnezeu, iar sfintele icoane au cu totul altă semnificaţie decât aceea de a fi confundate cu Dumnezeu sau cu sfântul al cărui chip îl reprezintă. Ca urmare, învăţătura noastră cu privire la sfintele icoane este identică cu cea din citatul de mai sus şi nicidecum în contrazicere cu el, anume că dacă şi cel din urmă om este mult superior şi eterogen (de altă natură) tuturor statuilor şi icoanelor care-i reprezintă chipul, cu atât mai puţin Dumnezeu ar putea fi omogen (de aceeaşi natură) cu icoanele chipului Său. Dar prin aceasta nu se ştirbeşte cu nimic cinstirea sfintelor icoane.

Sectarul: Icoanele, ca şi idolii, sunt simple obiecte materiale, neputincioase, iar Dumnezeu a osândit pe cei ce nădăjduiesc vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi, căci nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi se încred în ei (Ps. 134, 15–18; 113, 12–16).

Preotul: Citatul acesta al Sfintei Scripturi se referă numai la idoli şi în nici un caz la sfintele icoane. Iar dacă sfintele icoane sunt idoli, atunci şi cei doi heruvimi din Vechiul Testament, precum şi chipurile de heruvimi, cusute pe catapeteasma de acolo, sunt idoli. Adevărul însă este că nici unele, nici altele nu sunt idoli. Dacă chipurile de heruvimi au fost poruncite să se facă chiar de Dumnezeu, nu este cu putinţă ca sfintele icoane să fie oprite de El. Şi dacă cei ce au cinstit şi s-au închinat în Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu – în timp ce idolatria era foarte aspru interzisă –, n-au putut cădea nicidecum sub osândă, atunci nu pot fi osândiţi nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputincioşi, dar sfintele icoane adeseori au dat dovada că au în ele putere dumnezeiască de a face minuni, punând în uimire uneori o lume întreagă. Acest fapt este foarte grăitor în sine însuşi privitor la atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de sfintele icoane.

Sectarul: Cinstirea lui Dumnezeu în icoane şi mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele, este ceva păgânesc, pentru că numai păgânii şi-au făcut asemănări ale lui Dumnezeu în diferite feluri şi li s-au închinat, după cum ne mărturiseşte Apostolul Pavel: (Păgânii) au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor cu patru picioare şi a târâtoarelor (Rom. 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la idoli sau la un astfel de păgânism.

Preotul: Aici este vorba de idoli şi de rătăcirile păgânilor relativ la credinţa în Dumnezeu, iar nu de sfintele icoane ale creştinilor, care sunt cu totul altceva. În sfintele icoane, creştinii niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, sau ca animal cu patru picioare,sau ca târâtor, ci, dimpotrivă, L-au zugrăvit aşa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, creştinii şi-au făcut o idee mai clară, mai intuitivă şi mai precisă despre adevăratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la neştiutorii de carte, dar şi la oricare om. Prin aceasta şi artiştii pictori şi-au pus talentul în slujba şi spre mărirea lui Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.

Sectarul: Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de aceea nimeni nu ştie cum este El şi nu-I poate zugrăvi faţa în icoane şi a face o asemănare a chipului Său adevărat, căci Domnul a zis: Nu poate omul să vadă faţa Mea şi să trăiască (Ieş. 33, 20), iar Evanghelistul, la fel, a zis: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12). Apostolul a zis, de asemenea: Cel ce singur are nemurirea (Dumnezeu) şi locuieşte întru lumina cea neapropiată, pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici poate să-L vadă, Lui cinste şi stăpânire veşnică. Amin! (I Tim. 6, 16).

Preotul: Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea în fiinţa Sa, aşa cum este, deoarece El este Duh (Ioan 4, 24), nevăzut ochiului material al omului şi este nemărginit, încât nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru că ar rămâne copleşită de maiestatea infinită a fiinţei Lui. De aceea, nu este de mirare dacă este cu neputinţă să-L poată vedea cineva aşa cum este. Arhiereii Vechiului Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor, unde Se arăta în lăcaşul Său văzut (în templu), tămâiau mult, potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu şi să moară (Ieş. 30, 10; Lev. 16, 2, 12–13).
Dar trebuie ştiut că icoana are ca model pe Însuşi Iisus Hristos, Care la ai Săi a venit (Ioan 1, 11) şi în mijlocul lor şi cu ei a trăit. Cei trei apostoli au căzut la pământ când Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, Şi-a arătat strălucirea dumnezeirii în trupul Său (Matei 17, 6); străjerii de la Mormântul Domnului au căzut la pământ şi … s-au făcut ca nişte morţi, când au văzut trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos înviat din mormânt (Matei 28, 4). Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ, când i S-a arătat Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3–8 ş. a.). Astfel, vederea lui Dumnezeu a rămas, pentru oamenii muritori şi mărginiţi, ceva cu neputinţă.

Totuşi Biblia – şi chiar istoria – ne mărturiseşte că au existat adeseori teofanii, hristofanii sau pnevmatofanii (cazuri când Dumnezeu, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Nu cumva este o contrazicere între aceste arătări şi cele spuse mai sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă oamenilor le este cu neputinţă a vedea vreodată fiinţa lui Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului şi minţii omeneşti în diferite chipuri sau sub diferite forme, fără ca omul să moară. Astfel:

1. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei călători la stejarul Mamvri (Fac. 18, 1–3); L-a văzut Iacov, care a zis apoi: Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi mântuit a fost sufletul meu (Fac. 32, 30); L-a văzut Moise tot în chip de om, grăind cu el «faţă către faţă», cum ar grăi cineva către prietenul său (Ieş. 33, 11); tot Moise L-a văzut în Muntele Horeb în rugul ce ardea şi nu se mistuia (Ieş. 3, 2–4); L-a mai văzut apoi Isaia Proorocul, după cum însuşi mărturiseşte: O, ticălosul de mine! Că m-am umilit fiindcă sunt om şi buze necurate având, locuiesc într-un popor care are buze necurate şi pe Împăratul Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei (Isaia 6, 1, 5–6); L-a văzut Sfântul Prooroc Daniel în chip de om bătrân şi într-un cadru foarte minunat (Daniel 7, 9–10). Iarăşi, Amos Proorocul, ne mărturiseşte zicând: Văzut-am pe Domnul stând pe Altar (Amos 9, 1). Şi tot aşa Miheia Proorocul zice: „Am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel şezând pe tronul Său şi toată oştirea cerească stătea lângă El, la dreapta şi la stânga Lui” (III Regi 22, 19).

Însuşi Dumnezeu a anunţat că Se va arăta unora în chip văzut, după cum spune Cartea Sfântă: Apoi a zis către ei Dumnezeu (lui Aaron şi surorii lui, Miriam): Ascultaţi cuvintele Mele, de este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am vorbit cu robul meu Moise… Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului… (Num. 12, 6–8).

2. Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om preamărit: Daniel Proorocul (Daniel 7, 13–15); diaconul Ştefan (Fapte 7, 55–56); Apostolul Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9, 3–5) precum şi dumnezeiescul Evanghelist Ioan (Apoc. 1, 8, 12–13, 20 ş.a.).

3. Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut mulţimile la Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei 3, 16; Luca 3, 21–22); apostolii, la primele Rusalii creştine, în chip de limbi de foc (Fapte 2, 1–4).

După toate acestea este uşor de înţeles că nu este cu neputinţă de a zugrăvi în icoane chipul lui Dumnezeu sau al vreunei Persoane a Sfintei Treimi, aşa cum fiecare dintre aceste Persoane a binevoit a se descoperi oamenilor.

Sectarul: Închinătorii la icoane sunt sub puterea diavolului şi vor primi de la Dumnezeu pedeapsa cea mai mare, căci scris este: Şi i s-a dat ei (fiarei a II-a) să insufle duh chipului fiarei (celei dintâi), aşa încât chipul fiarei (dintâi) să şi grăiască. Iar pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei (celei dintâi) putere avea fiara (a doua) ca să-i ucidă (Apoc. 13, 15). Apoi mai departe: Şi fiara a fost răpusă şi cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi (fiara şi proorocul cel mincinos, care este fiara a doua) au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă. Iar ceilalţi (închinători la chipul fiarei) au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor (Apoc. 19, 20-21). Astfel de pedepse vor primi toţi cei ce se lasă amăgiţi închinându-se la icoane.

Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce ai urzit în deşertăciunea minţii tale, căci nu închinătorii la sfintele icoane vor fi pedepsiţi de Dumnezeu, ci închinătorii diavolului, care sunt sub puterea diavolului, i s-au închinat şi i-au slujit lui. Aceştia împreună cu diavolul, căruia i s-au închinat şi i-au slujit, vor lua o dreaptă pedeapsă de la Dumnezeu. Căci în citatele de mai sus, „chipul fiarei” nu înseamnă chipul lui Dumnezeu, al Fiului sau al sfinţilor Săi zugrăviţi în icoane sfinte, ci înseamnă chipul diavolului sau al lui antihrist, iar acesta este o persoană puternică (mai probabil o colectivitate de astfel de persoane în colaborare), care, înainte de venirea a doua a Domnului, va acţiona cu furie împotriva lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale, fiind în slujba şi puterea diavolului; în acesta va predomina un caracter bestial de fiară, în locul simţămintelor omeneşti.

Fiara întâi este antihrist (om diavolesc, sau diavol întrupat), apărut în lume sub aspect politic de stăpânitor (Apoc. 13, 1–10). Iar fiara a doua este antihrist sub o apariţie religioasă de profet mincinos (Apoc. 13, 11–18). Diavolul, prin antihristul sub o formă sau alta, caută să întoarcă pe oameni de la închinarea la chipul lui Dumnezeu, către închinarea chipului său. Acesta este înţelesul citatului de mai sus, şi este de la sine înţeles că închinarea din urmă, şi nu cea dintâi este oprită cu ameninţarea celor mai cumplite pedepse.

Sectarul: Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu şi sunt învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedepseşte Dumnezeu pe cei ce le hulesc, le profanează şi le distrug?

Preotul: Dumnezeu nu pedepseşte îndată pe păcătoşi şi pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor şi îndreptarea lor. De aceea le dă timp de pocăinţă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biblia nu-i pedepseşte îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată.
Însă îi aşteaptă pe toţi, în viaţa de dincolo, şi numai la judecata cea de apoi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Iov 34, 11; Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10; Ps. 61, 11; Pilde 24, 12).

sursa
http://www.apaceavie.ro/raspunsuri-la-intrebari-ale-sectarilor-parintele-ilie-cleopa/?

ICOANA BUNĂTĂȚII

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)



de Preot Sorin Croitoru

O pâine, o hăinuță și-un pat se mai găsesc,
Dar se găsesc persoane orfanii să-i iubească?..
Un om din lumea asta, cu suflet românesc,
Iubire dăruiește, luând orfani să-i crească.

Mai mult de patru sute de prunci îl cheamă “tată”,
Iar el, iubindu-i foarte, într-adevăr le este.
Tăticul este unu, iar pruncii.. o armată;
Atât de mare-i fapta, că pare o poveste.

Despre Înaltul Longhin s-a scris și se va scrie,
Căci e un sfânt părinte ce-ascunde-o taină-n sine:
Prin marea lui iubire el e icoana vie
A Tatălui din ceruri ce lumea-n palme ține!

Din când în când, din toată această omenire
Cerescul nostru Tată și-al lui Hristos Părinte
Alege câte-un suflet mai milostiv din fire
Să semene iubirea, și-așa să-L reprezinte..

Icoana bunătății și-a dragostei divine
Ne ești, Părinte Longhin, prin jerfa ta smerită.
A noastră rugăciune pe drept ți se cuvine
Acum, la ceas de boală, în vremuri de ispită.

Să te ridice Domnul din boala cea grozavă
Precum odinioară pe Iov din Sfânta Carte,
Să te învrednicească de veșnica Lui slavă,
De-a sfinților cunună în Rai făcându-ți parte!
amin

miercuri, 17 mai 2023

Icoana Maicii Domnului de la Meteora

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)

Icoana Maicii Domnului de la Meteora, numită și Trandafirul cel neveștejit, este unicat în iconografia ortodoxă. Aspectul particular constă în reprezentarea Maicii Domnului - Împărăteasa, cu coroniţă şi veşmânt roşu, cu flori în mâna dreaptă şi spic de grâu în stânga, simbol al grânelor din care se face prescura. Mântuitorul nu este înfăţişat ca un prunc în braţele mamei, aşa cum se obişnuieşte, ci în picioare, înveşmântat ca un prinţ.
Este zugrăvit purtând coroană și îmbrăcat cu veșminte împărătești. El ține în mâna Sa stângă un sceptru împărătesc, iar în mâna dreaptă ține un glob pământesc ce are deasupra o cruce (glob crucifer), ceea ce înseamnă că El este Stăpânul lumii și Mântuitorul tuturor, Atotțiitorul.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în mâna stângă îl ţine pe Dumnezeiescul Său Fiu și un spic de grâu, iar în dreapta ţine un trandafir. Această floare simbolizează floarea neveştejită a fecioriei şi neprihănirii Preacuratei Fecioare cărei Sfânta Biserică i Se adresează: „Tu eşti rădăcina fecioriei şi Floarea cea Neveştejită a curăţiei". Maica Domnului este numită în imnele Bisericii cu numele de "trandafir tainic", "trandafirul cel neveștejit". Ea este brazda nearată care a odrăslit Spicul, adică Pâinea cea cerească, pe Hristos Domnul.
Pentru a ajunge la mănăstirile de la Meteora se trece prin întinsa câmpie a Tessaliei. Aceasta este zona cea mai rodnică a agriculturii greceşti, în restul ţării fiind un sol mai mult pietros şi nisipos. Drumul îşi face loc printre culturi de bumbac, cele mai întâlnite, pâlcuri de măslini şi culturi de grâu. Contrastul între verdeaţa Tessaliei şi solul arid al Greciei se observă atunci când apare în depărtare strania „pădure de stânci“ de la Meteora, fără egal în lume. Cu cât te apropii de Kalambaka, oraşul de la poalele pietrelor meteorice, sesizezi parcă mai clar frumuseţea şi imensitatea creaţiei divine. Stâncile au forma unor coloane stângaci cioplite, care se sprijină de pământ doar pe un colţ, dând impresia că se pregătesc să îşi ia zborul spre cer.
Alături de conotațiile mistice, icoana amintește și de ocrotirea grădinilor, a holdelor.
Credincioșii i se roagă pentru păzirea vieţii curate şi drepte. Ajută la alegerea corectă a soţului sau a soţiei. Rugăciunea fierbinte şi sinceră către această icoană ajută la dezlegarea conflictelor din familie. Se săvârşesc multe vindecări ale bolnavilor.
Preacurata să ocrotească poporul român cel binecredincios!

miercuri, 1 februarie 2023

Icoana care se curata singura”

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)


Ati vazut vreodata o icoana in care sa fie zugravit un chip cu ochii abia intredeschisi? O astfel de reprezentare rara este icoana facatoare de minuni a Domnului nostru Iisus Hristos care se afla in patrimoniul Manastirii Celic Dere. Ea a ajuns in aceste locuri pe vremea razboiului ruso-turc din anii 1806-1812. Este asezata spre inchinare in biserica Paraclis a manastirii. Mai este numita si „Icoana care se curata singura” deoarece, desi in trecut era in totalitate innegrita, in timp chipul Mantuitorului s-a luminat in mare parte.

luni, 2 ianuarie 2023

Icoană CANONICĂ a „Nașterii Domnului”

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)

                                                                          Pictorul Vasile Neguş



Iată cum trebuie să arate o icoană CANONICĂ a „Nașterii Domnuluiˮ, icoana fiind teologie „scrisăˮ prin imagini, dacă vrem să fim ortodocși și să nu rămânem doar la efemeritatea expresiei „Crăciun fericitˮ, atâta timp cât adevărata fericire îmbracă „haina de nuntăˮ a virtuțiilor și se adapă numai din „duh și adevărˮ!…Din păcate, de-a lungul istoriei bisericești și până astăzi, deși pictorii cei vechi erau mult mai trăitori și teologi ca cei de acum, și în domeniul iconografic s-au adunat pe piață, inclusiv la pangarele Bisericii, mai multe kitsch-uri iconografice și „chinezăriiˮ decât adevăratele ICOANE canonice, decantate prin secole de căutări și jertfă hristocentrică. De vină suntem toți, de la vlădică la opincă, atâta timp cât ceea ce credem și facem în viață nu este spre Slava Sf. Treimi și după chipul Adevărului, adică al lui Hristos-Dumnezeu, care se revelează numai prin Sf. Duh și prin sfinții Săi, în Biserica agonisită de El, ca una ce este „stâlp și temelie a adevăruluiˮ. Urmând învățăturilor Sf. Părinți nu vom greși niciodată, inclusiv în domeniul iconografiei ortodoxe, unde nimic nu a fost și nu poate fi așezat la întâmplare. Și referindu-ne acum la icoana praznicului „Nașterii Domnuluiˮ, care tocmai ne bate la ușă, credem atunci că simbolistica acesteia poate să fie ceva după mintea sau sentimentele noastre? Nu, niciodată, ci trebuie a fie după chipul Adevărului și al realităților veșnice cerești, pe care iconografia ortodoxă mereu vrea să le reprezinte. Așadar, la ce fel de icoane ne rugăm și ce „propovăduimˮ, inclusiv în mediul virtual, acum sau altădată?…În primul rând, semnificațiile teologice și mai ales dogmatice ale icoanei Nașterii Domnului, trebuie să fie împărțite în trei nivele: nivelul de sus, care reprezintă cerul; nivelul de mijloc, care reprezintă unitatea dintre cer și pământ și care s-a împlinit numai în Hristos, ca Dumnezeu și Om; și nivelul de jos, care reprezintă pe cele ale pământului și chiar pe cele de sub pământ!…

Astfel, cele trei aspecte dogmatice care se încadrează în cele trei registre ale icoanei Naşterii Fiului lui Dumnezeu, cuprinde de sus în jos, mai întâi pe Dumnezeu în mişcarea Sa coborâtoare (chenotică) spre om. Apoi în centru, mergând pe aceeași rază a Dumnezeirii, se află minunea Naşterii feciorelnice, prin care „făptura îşi naşte propriul Făcătorˮ. Și de jos în sus este simbolizată îndumnezeirea omului, care urcă de pe pământ la cer urmând aceeaşi cale, numai dacă se unește euharistic cu Hristos-Dumnezeu, Cel Născut, Jertfit și Înviat. Ca atare, doar icoana care se încadrează acestor coordonate dogmatice se poate numi cu adevărat o icoană a „Nașterii Domnuluiˮ. Pentru că vom vedea pe parcurs, astăzi predomină în perimetrul Bisericii și în casele noastre, imagini pe post de „icoaneˮ care au introduse în simbolistica lor aspecte neconforme cu realitatea Nașterii suprafirești, sau altele prezintă aspecte cu iz eretic. Iar ceea ce este cel mai important în această icoană este caracterul ei teocentric, ea fiind un arhetip al misterului Întrupării Dumnezeirii și Îndumnezeirii omului. De aceea, respectând cadrul canonic iconografic și urmând principiile acestuia, printre care se află simplitatea și înstrăinarea de orice aspect inutil sau fantezist, icoana nefiind ceva sentimental sau care ţine de sfera lumescului, iconizarea Nașterii Domnului, fiind ca importanţă al doilea mare praznic Împărătesc după Înviere, cu siguranță, aceasta responsabilitate ne aparține tuturor și nimeni nu poate împieta cu ceva acest eveniment unic sub soare! Putem spune, deci, că decriptarea acestei icoane rezidă chiar din compoziția ei structurală, a planului superior ceresc, cel intermediar, divino-uman şi cel inferior, pământesc, unite prin verticala formată din coborârea stelei deasupra peşterii, cu Pruncul Iisus Hristos şi Maica Sa, Fecioara Maria.

Planul superior este compus din cete de îngeri, aşezaţi ca într-un cor și cu mâinile îndreptate spre cer, slavoslovind Naşterea lui Dumnezeu prin cântarea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!ˮ. Bucuria şi intensitatea cântului lor este dublată de bucuria exprimată de păstori la auzul veştii Naşterii Mântuitorului lumii. Păstorul din registrul superior poartă pe umeri un miel, ca simbol al jertfei, primind vestea mântuirii și binecuvântare de la înger. Un alt păstor, de data aceasta în registrul inferior, pământesc, cântă din fluier iar oile îl ascultă liniștite, anticipând „chemareaˮ Blândului Păstor. Întreg pământul pare a tresălta de bucurie. Stâncile ascuţite ilustrate asemenea unor trepte, par a se uni cu cerul, indicând astfel, atât mişcarea de pogorâre a lui Dumnezeu la om, cât şi urcarea omului la Dumnezeu. Partea de sus a icoanei este statică, ordonată și eternă. Acolo este Dumnezeu în Treime din care coboară lumina stelei ce s-a oprit deasupra Creatorului tuturor. Mijlocul icoanei este divino-uman și afirmă Nașterea suprafirească din Fecioara Maria, care stă într-o poziţie de smerenie şi rugăciune în faţa Pruncului Divin, şi nu culcată sau în altă postură. Aici, în întunericul unei peșteri, ca într-o criptă, se împlinește Taina mântuirii, pentru că peştera închipuie şi peştera Mormântului Său. Aşa cum în cadrul cultului liturgic ortodox, masa Sf. Altar simbolizează de Crăciun, „peştera Naşteriiˮ, iar la Înviere, „peştera Mormântuluiˮ. Acest lucru explică şi de ce în icoană, Pruncul Născut nu este înfăşat în scutece, ci înfăşurat în giulgiu, iar în loc de iesle este pus într-o raclă de piatră, făcând aluzie la piatra unghiulară şi la piatra mortuară. Este necanonic, când ieselea dimpreună cu Pruncul se pictează altfel, deoarece Nașterea și Învierea Mântuitorului nostru stau într-o permanentă legătură. Evangheliile nu menţionează peştera, însă reprezentarea iconografică îşi găseşte temeiuri în Sf. Tradiţie şi în textele liturgice. Peștera este rezultatul dislocării „pietrei unghiulareˮ, adică a lui Hristos, „desprinsă din munte, nu de mânăˮ (Daniel 2, 44-45), care a zdrobit uriaşul idol din visul regelui Nabucodonosor, şi care, îl îmbracă pe Hristos ca într-un mormânt. Mai târziu, prin Crucea şi Învierea Sa, Hristos va zdrobi precum o Piatră pe „stăpânitorul lumiiˮ, adică pe Satana şi slugile lui. În icoană, muntele netăiat de mână omenească, pe care se sprijină cerul, închipuie pe Maica Domnului, care s-a facut scară spre cer şi în care s-a sălăşluit Hristos ca într-un chivot.

        În partea de jos a icoanei se află mișcarea, pământescul, omenirea ce trebuie să iasă din rândul dobitoacelor și să urmeze pe adevăratul Păstor! Nu este întâmplătoare nici prezenţa animalelor în peşteră, arătându-se că întreaga creaţie a cunoscut înnoirea adusă prin Naşterea lui Hristos: peştera ca sălaş care-L primeşte iar animalele ca fiinţe ce-L încălzesc, astfel încât, de la regnul mineral, la regnul vegetal şi cel animal, toate cele create primesc vestea mântuirii lor. Boul şi asinul din interiorul peşterii trimit la profeţia lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul Meu nu mă pricepe”. Boul închipuie și „viţelul cel îngrăşat şi jertfitˮ la întoarcerea fiului risipitor iar asinul ne trimite la „mânzul asineiˮ, pe care nimeni nu mai stătuse decât Hristos la intrarea in Ierusalim. Aşadar, simbolismul icoanei trebuie să cuprindă elemente dogmatice, fundamentate pe Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, și nu pe învățături contrare acestora. Dar, din pacate, în cele mai multe „icoaneˮ care vor să reprezinte Naşterea Domnului, o asemenea învățătură necanonică, bazată pe scrierile apocrife și care împietează dogma Întrupării, este introducerea scenei îmbăierii Mântuitorului în icoană. Cele două scrieri apocrife vorbesc despre prezența a două femei chemate de Iosif, pentru a o asista pe Fecioara Maria la naștere. Aşa-zisa „evanghelieˮ a lui Iacov, spune că una dintre femei, pe nume Salomeea, a fost moașă iar cealaltă ajutorul ei. Ferească-ne Dumnezeu de asemenea gânduri și picturi neîmbisericite!…Maica Domnului a născut în chip minunat, așa după cum a rămas și însărcinată, adică prin puterea Sf. Duh, mai presus de ordinea firească și fără dureri. Prin urmare, nu avea nevoie de ajutorul unei moașe iar Pruncul Iisus fiind desăvârșit curat, nu avea nevoie de spălare! Tocmai de aceea, în icoanele canonice ale Maicii Domnului se pictează cele trei stele, una pe frunte și celelalte două pe umeri, pentru a lăuda întreita ei feciorie. Adică, Maica Domnului a fost Fecioară înainte de Naștere, Fecioară în timpul Zămislirii și Fecioară a rămas şi după Naștere. Scena îmbăierii pruncului Iisus nu se regăseşte nici în scrierile lui Dionisie de Furna, în „Explicarea artei bizantineˮ ori în „Erminia picturii bizantineˮ. Aceasta în ciuda faptului că, alţi doi pictori pe care Dionisie i-a admirat, Manuil Panselinos şi Teofan Cretanul, includ scena îmbăierii în reprezentările lor. Iată că, și la pictorii cei vechi, deși sub multe aspecte sunt reprezentativi, există în pictura lor și „minusuriˮ fără fundament dogmatic. La Muntele Athos, în multe Biserici, scena îmbăierii a fost ștearsă din reprezentarea murală a acestora. Sfântul Nicodim Aghioritul a scris împotriva îmbăierii în vestitul său Pidalion, iar cele spuse și scrise de el au întărit în acea vreme necanonicitatea acestei scene. Chiar și catolicii „renascentiștiˮ nu au văzut ca fiind dogmatică această scenă, și o interzic desăvârșit la Conciliul de la Trent (1545-1563). 

Se impune o întrebare, anume, cum se face că, pictorii bizantini care erau ortodocși, pun în icoanele lor scene care nu sunt scrise în Evanghelie sau contrazic teologia Bisericii, luându-le din cărți care nu sunt canonice?!…

      Nu în ultimul rând, în icoană mai este inclus si dreptul Iosif, însă rolul sau este unul mai degrabă proniator, pentru că Fecioara Maria avea nevoie de un protector, atât faţă de Legea Veche cât şi după Naşterea Pruncului. Dreptul Iosif nu este plasat în centrul icoanei, precum Maica Domnului şi Pruncul Iisus, ca şi când ar fi o familie obişnuită. Ci este aşezat mai jos, pentru a evidenţia faptul că Hristos s-a născut din Fecioară și a rămas Fecioară în veci, nemaifăcând alți copii cu bătrânul Iosif (avea peste 80 de ani) după cum hulesc toți ereticii. Iosif priveşte calm şi meditativ, gândindu-se la minunile lui Dumnezeu, pe care acum le vede şi le aude, chiar dacă la început s-a îndoit de ele. De aceea, includerea în icoană a păstorului bătrân și „ghebosˮ care stă să-l ispitească, nu face decât să încarce și să umbrească mesajul icoanei, inclusiv bucuria praznicului. Această ispitire își are locul într-o altă icoană, numită „Îndoiala lui Iosifˮ. Dar neîntâmplător parcă, personajul ghebos care se vrea a personifica pe diavol, se află predominant în aceleași „icoaneˮ în care se află și scena necanonică a îmbăierii! Să fie o coincidenţă sau mai degrabă, aceeaşi lipsă de cunoaştere teologică a celor ce pictează astfel? Următoarele persoane importante din icoana Nașterii Domnului sunt cei trei magii de la răsărit. Ei sunt reprezentați în chipul celor trei vârste umane: unul tânăr, altul matur, iar altul bătrân. Acest aspect și faptul că ei sunt păgâni, arată că mesajul adus de Hristos este universal, că nu este mărginit la o anumită limită temporală sau la un anumit neam, ci transcende toate vârstele omenirii, toate neamurile și toată istoria. Darurile aduse de ei Pruncului Hristos, aurul, tămâia și smirna, au fiecare o semnificație aparte, conform unei cântări de la Utrenia Crăciunului: „Prin darul mirului, ei închipuie starea Ta muritoare, prin aur măreţia Ta împărătească, iar prin tămâie, dumnezeirea Ta întreagăˮ.

Ziua de 25 decembrie a fiecărui an nu este aşezată întâmplător pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.


 Sensul principal al acestei zile este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua creşte şi noaptea scade, aşa cum şi Hristos prin Lumina Sa, se face Soare al dreptăţii şi lumină veşnică neînserată! Şi la fel de semnificativ este faptul că, după unii Sf. Părinţi, Hristos nu S-a născut oricând, ci în zi de Duminică! 

Sf. Scriptură vorbeşte despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se fie lumină - și a fost lumină!ˮ (Facerea 1, 3). 

     Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a Înviat din morţi. Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli. Duminica Sf. Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sf. Evanghelist Ioan zice: „Am fost în duh în zi de Duminicăˮ. Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea, Dumnezeu a sfinţit ziua Duminicii și cu Naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina. De asemenea, un aspect foarte important este şi faptul că, de la Bunavestire, care este în ziua de 25 martie, până la 25 decembrie, când se naşte Pruncul Iisus, sunt exact nouă luni de zile, adică timpul necesar dezvoltării unui prunc în pântecele mamei sale. Aşa cum prima Evă a fost mama tuturor celor de pe pământ, tot aşa, noua Evă, Fecioara Maria, a devenit Maică a întregii omeniri înnoite şi îndumnezeite prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Astfel, după cum Adam a fost creat feciorelnic, tot aşa Hristos trebuia să Se nască dintr-o Mamă fecioară. Eva era încă fecioară când a primit cuvântul morţii, Maria trebuia să fie Fecioară spre a-L primi pe Cuvântul Vieţii. Hristos S-a născut noaptea şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă Lumină, să risipească întunericul lumii.
 S-a născut în miezul nopții ca să lumineze peșterile întunericului veacului acestuia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vrea să se mântuiască.


sursa https://www.facebook.com/vasile.negus.bizantin

marți, 9 august 2022

Orice icoană e o dovadă a existenței lui Dumnezeu.

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)

                                      

    Tot ce e curat şi sfânt ne apropie de Dumnezeu. De Dumnezeu ne apropie şi icoanele. În apărarea cinstirii icoanelor, Sfântul Ioan Damaschinul citează limpede minunea întâmplată cu regele Avgar al Edesei. Regele Avgar al Edesei s-a îmbolnăvit de lepră. Ca să scape de această boală, Avgar l-a trimis pe Anania la Domnul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos ca să-L cheme să-l vindece de boală. Mântuitorul i-a spus lui Anania că nu poate veni. Pentru că S-a apropiat timpul Patimei Lui. Zicând aceasta, Şi-a spălat fața cu apă, apoi a cerut un ștergar de care S-a şters şi pe care a rămas întipărit Chipul lui Dumnezeu. Apoi Domnul i-a dat pânza lui Anania, zicându-i că Avgar se va însănătoşi, dar nu desăvârşit. Va scăpa de boală atunci când un trimis de-al Lui îl va învăţa pe el toate. Când a ajuns ştergarul la Avgar, l-a sărutat şi s-a însănătoşit, în afară de un mic loc care i-a rămas pe faţă. Regele Avgar s-a însănătoşit de tot când Sfântul Apostol Thadeu i-a predicat Evanghelia şi l-a botezat.
Potrivit unei vechi tradiţii, Veronica a şters fața asudată şi însângerată a Mântuitorului când era dus spre Golgota mântuirii noastre, şi, prin minune, chipul Domnului a rămas întipărit pe ştergar. Mai târziu, marama cu icoana Mântuitorului avea să se picteze pe toate catapetesmele bisericilor ortodoxe.
Femeia pe care a vindecat-o Domnul de scurgerea de sânge purta numele tot Veronica. Din marea recunoștință față de Stăpânul şi Vindecătorul ei, Veronica a poruncit să i se ridice Mântuitorului o statuie înaintea căreia ea se închina lui Dumnezeu. Potrivit tradiției, această statuie s-a păstrat până în vremea lui Iulian Apostatul, care a îndrăznit să o modifice, astfel încât să semene cu idolul lui Zeus - spune Sf. Nicolae Velimirovici. Dar recentele săpături arheologice au descoperit la Pennada, în Asia Mică, urmele unei somptuoase vile şi în fața acesteia o statuie de dimensiune obişnuită. Un bărbat priveşte cu ochi de fulger o femeie îngenuncheată care se atinge de haina lui. Toţi cercetătorii sunt convinşi că este casa celei vindecate, descrisă în Sfânta Evanghelie, iar chipul bărbatului este al lui Hristos.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a pictat icoana Maicii Domnului. După ce a pictat-o, i s-a arătat Sfintei Fecioare portretul făcut de el. Prea Curata s-a bucurat şi, privind icoana, a spus cu putere:,,Harul meu şi puterea mea sunt în această icoană". Puterea şi harul Împărătesei cerurilor se află în toate icoanele care reproduc, cu fidelitate, trăsăturile autentice ale Maicii Domnului pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. „Dacă mi se cer dovezi istorice, ştiinţifice, arheologice în legătură cu faptul că Sfântul Luca a pictat într-adevăr această icoană şi cu vorbele pe care Maica Domnului le-a rostit privind-o, răspundem că nu le avem. Dovezile sunt necesare celor care au îndoieli. Noi însă n-avem nici cea mai sunt mică bănuială despre faptul că Iisus Hristos este prezent, sânge și trup în sfântul potir şi că glasul, harul şi puterea Împărătesei cerurilor sunt în icoana pictată de Sfântul Luca, ale cărei copii le avem în bisericile noastre. Pentru cei care se interesează de dovezile materiale, putem să adăugăm că la Antaradus a fost construită prima biserică închinată Maicii Domnului. Această capelă a fost sfințită de însuşi Sfantul Petru. A fost reconstruită în 346 de Sfântul Constantin. În timpul cruciadelor au venit mulți creştini din Occident să cinstească prima capelă a Maicii Domnului. Musulmanii au făcut din ea grajd, închisoare și apoi moschee. A fost redată cultului şi clasată monument istoric de generalul francez Gourand, guvernatorul Siriei în 1922" - zice V. Gheorghiu in Memorii, p. 110
Sfântul Clement Alexandrinul vede în om o icoană a lui Dumnezeu. Când văd omul, Il vad pe Dumnezeu" - zice el. Aceeaşi idee o are şi Sfântul Ioan Damaschinul despre om. În rânduiala înmormântării, zice: Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port ranele păcatelor, miluieşte zidirea Ta, Stäpäne, şi o curăteşte cu îndurarea Ta, şi cu moştenirea cea dorită dăruieşte-mi făcându-mă pe mine iarăşi cetățean al raiului". Prin chipul Său, prezent în noi, Dumnezeu a lucrat şi va lucra întotdeauna în sufletele noastre. Prin chipul Său, Dumnezeu a fost alături de oameni în timpul Vechiului Testament şi este alături de oameni şi în perioada Noului Testament, când omul are posibilitatea, prin Botez să recapete şi harul pierdut, reintregind în acest fel suflarea de viață pe care Dumnezeu i-a dat-o omului la începutul creației.
Sfintele icoane au multe funcții. Au funcție didactic. Iconografia fiind socotită catehismul celor neinstruiți şi neînvățați. Sfântul Vasile cel Mare compară funcţia icoanei cu aceea a cuvântului. Ceea ce cuvântul este pentru auzire, acelaşi rol îl are icoana pentru vedere. Când regele bulgarilor Bogoris ceru de la Constantinopol un zugrav spre a-i impodobi saloanele palatului, fu trimis Sfântul Metodie. Acesta zugrăvi Judecata de Apoi. Regele Bogoris fu aşa de mişcat de această icoană încât ceru să fie inițiat în tainele creştine. Icoana are și funcție contemplativă. Deoarece ea sugerează şi atrage spiritul spre o lume transfigurativă. Dumnezeu, Maica Domnului, sfinții, profeții sunt toți prezenți într-o biserică, în icoane. În timpul slujbelor, Dumnezeu, sfinții și îngerii sunt cu adevărat acolo. În jurul nostru. Sfântul Pavel zice că femeile trebuie să-şi acopere capul în biserică, din pricina îngerilor care sunt prezenți acolo, cu aripile lor mari. Atunci şi îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul şi locul din jurul jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce se află pe jertfelnic" - scrie V. Gheorghiu In Memorii, p. 83.
Icoana are și funcție de mijlocire. Deoarece ne împărtăşeşte puterea nevăzută a sfinţeniei celui pictat. Datorită acestui fapt icoanele trebuie să fie cinstite şi sărutate cu cea mai mare pietate. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că icoana e o garanție a întrupării reale, vizibile a lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Ioan Damaschinul icoana stă pe faptul asumării firii omeneşti, în persoana Cuvântului. Sinodul VII ecumenic fixează învăţătura ortodoxă despre reprezentarea iconografică a lui Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinților.
La realizarea icoanelor, pe lângă oameni îşi aduc aportul în mod însemnat şi Dumnezeu şi îngerii. Sfântul Alipie Iconarul era pe patul de moarte când a primit de la un om comanda să execute o icoană a Maicii Domnului de o anumită sărbătoare a Maicii Domnului. De Adormirea Maicii Domnului. Cum această sărbătoare se apropia, omul venea des la sfânt să vadă dacă icoana lui este gata. Dar nici măcar în ajunul sărbătorii icoana nu era începută şi în care icoana ar fi trebuit să fie aşezată în biserică. Văzând aceasta, omul a plecat la casa lui lovit de mare deznădejde, dar atunci în chilia Sfântului Alipie a intrat un înger care a început sa picteze ca un artist îndemânatic şi desăvârşit. Când icoana a fost gata ea a strălucit ca soarele. Aducând-o înaintea ochilor uimiți ai Sfântului Alipie, tânărul a pus-o repede în biserica pentru care fusese comandată, unde a aşezat-o la locul ei. In dimineața sărbătoririi, omul care comandase icoana s-a aflat în biserică şi a constatat cu uimire că icoana lui se afla acolo unde trebuia să fie. După aceea, el a alergat la mănăstirea Sfântului şi Impreună cu egumenul, au intrat în chilia lui. Cine a pictat atât de repede icoana?" a întrebat egumenul. Atunci Sfântul Alipie cel bolnav, care zăcea în pat, i-a zis: „Un înger a pictat o, care iată, stă aici de faţă şi aşteaptă să mă ia".
Pentru cinstirea sfintelor icoane au fost mulți creştini care şi-au dat viața. Împăratul Leon a trimis să-l aducă legat la Constantinopol pe Sfântul Grigorie, patriarhul Alexandriei. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea lui, l-a mustrat pe împărat, numindu-l eretic, fără Dumnezeu şi rău credincios. Iar tiranul nesuferind ocările acestea, i-a sfâşiat trupul cu răni, bătându-l cu vâna de bou. Sfântul suferea bătăile cu mulţumire, zicând: Pentru Hristosul meu sunt gata să sufăr tăierea trupului meu". Auzind acestea, împăratul l-a trimis pe sfânt în exil şi, viețuind acolo câțiva ani, şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu în 5 noiembrie (vezi Gherasim Timuş, Dicționar Aghiografic, Portărița, 1998, p. 358).
Sfântul Ştefan cel Tânăr a fost aruncat în închisoare pentru că a cinstit sfintele icoane. Într-o zi, împăratul Constantin li cere socoteală pentru credința sa. Sfântul Ştefan luă în fața împăratului o monedă de argint şi întrebă pe împărat ce ar face aceluia care ar îndrăzni să calce în picioare chipul împăratului, care era imprimat pe acel ban. Adunarea strigă că ar trebui să fie aspru pedepsit. „Da, este mare crimă, zise sfântul, a batjocori și a necinsti chipul unui împărat muritor, și oare se poate arunca în foc fără nici o vină chipul împăratului ceresc?". Impăratul porunci să i se taie capul, apoi se răzgândi .
Sfântul Ştefan cel Tânăr fu pus la chinuri. O turmă de vagabonzi il târâră prin cetate. Unul il lovi în cap şi-i săriră creierii (Ibidem, p. 835).
Când oamenii se lasă stăpâniți de gânduri drăceşti procedează pe placul dracilor. Sfântul Tadeu Mărturisitorul s-a dus la palatul împărătesc să-l mustre pe împărat pentru necredința sa. Împăratul porunci să fie adusă acolo icoana Mantuitorului. O puse pe pământ. Nişte bărbați puternici Il ținură pe sfânt cu picioarele pe icoană să o calce fără voie. Apoi li zise: Vezi cum ai călcat în picioare icoana Hristosului tău? Deci pleacă-te la cuvintele mele". Atunci cel luminat cu sufletul a zis: „Eu, tirane, n-am făcut aceasta din voia mea, ci din viclenia ta. Eu mă închin sfintei icoane a lui Hristos Dumnezeu şi o sărut preferând să mor pentru ea" (Ibidem, p. 838).
Sfântul Teodor Studitul a însoțit scrierile sale despre apărarea icoanelor cu o viață de mare sacrificiu. Odată a fost bătut atât de tare încât i se vedeau oasele goale şi a rămas scaldat în sângele său câteva zile, fără să doarmă sau să mănânce ceva. Şi zece dintre ucenicii săi au fost muceniciți pentru că apărau icoanele (Ibidem, p. 851).
În Viețile Sfintilor, în locul unde se vorbeşte despre viața Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, găsim relatată următoarea Intâmplare. Când saracinii au luat Siria, iată că într-o zi, câțiva dintre ei au intrat în această biserică din Ramel, care era închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Unul dintre aceşti saracini, văzând icoana sfântului şi pe preot stând înaintea ei şi închinându-se, a zis către tovarăşii lui: Nebunul acesta se închină în fața unei scânduri. Aduceți-mi arcul să săgetez acel lemn". I-au adus un arc. El l-a încordat şi a trimis săgeata în icoana sfântului. Dar săgeata, în loc de a merge spre icoană, s-a ridicat în sus de unde apoi, cu putere, a fulgerat mâna celui care o trimisese, făcându-i o rană grea. Saracinul a plecat strigând de durere. Mergând acasă, unde avea nişte slujitoare creştine, le-a spus ce a făcut, iar ele i-au spus să-l cheme pe preot ca să-i desluşească. Venind preotul, saracinul l-a întrebat:,,Ce putere are icoana aceea, de mi-a făcut un asemenea rău ?". Preotul i-a răspuns: Eu, omule, nu mă închinam scanduri, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, şi mă rugam celui reprezentat pe scandura icoanei Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ca să-mi fie mijlocitor către Dumnezeu". Saracinul l-a mai intrebat: Şi cine este acest Gheorghe?". Preotul a zis: „Sfantul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci numai slujitor al lui lisus Hristos, Dumnezeul nostru. El a rabdat multe munci de la păgânii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar el, biruind pe toate cu vitejie, a luat dar de la Dumnezeu de a face semne şi minuni. Iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, il cuprindem şi-l sărutăm. În acelaşi chip şi tu faci după moartea părinților și fraților tăi, căci având îmbrăcămintea lor înaintea ta, lacrimei şi cinstești. Aşa şi noi socotim icoanele sfinților nu ca pe nişte dumnezei, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, aşa cum s-a făcut cu tine, ca să-ți fie învăţătură, precum şi altora". Saracinul a stat întru mirare, după care a întrebat: Ce voi face acum cu mâna mea?". Preotul l-a sfătuit:,,Cere a ți se aduce aici icoana sfântului, aprinde candela, stai o noapte în veghere, iar a doua zi unge mâna ta cu untdelemn din candelă şi te vei vindeca".
Saracinul a făcut aşa şi mâna i s-a vindecat cu totul. Văzând minunea aceasta, saracinul a cerut să i se arate cartea unde se istoriseşte viaţa sfântului şi, citind, mult s-a minunat şi s-a bucurat, zicând: Tu, Sfinte Gheorghe, tânăr ai fost şi minte ai avut, iar eu bătrân sunt şi nu am". Pe urmă, saracinul a cerut să fie îmbrăcat cu haina Sfântului Botez, dar preotul n-a vrut neîncrezându-se în credința lui şi temându-se de urgia saracinilor. Dar acela mult sa rugat şi aşa, preotul l-a botezat în ascuns. A doua zi, după ce a primit Botezul, saracinul a ieşit cu multă virtute înainte şi a mărturisit pe Domnul înaintea tuturor. Atunci, toți saracinii, cuprinsi de tulburare şi de mânie , s-au năpustit ca nişte fiare, cu săbiile asupra lui şi l-au tăiat în bucăți. Dar saracinul botezat, ajutat fiind de puterea nevăzută a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a primit cu
bucurie să moară pentru mărturisirea Domnului Hristos (Proloagele, Craiova, 1991, p. 697 ş.u.).
Icoanele ne sfințesc privirea, ne sfințesc gândirea, ne luminează trăirea, ne apropie de Dumnezeu. Pe omul înțelept şi drept îl face să respire câte ceva din frumusețea și bunătățile raiului. Orice icoană e o dovadă a existenței lui Dumnezeu. O chemare la virtute şi îndumnezeire. De aceea s-a spus de către Pavel Florenski: Există Troița lui Rubliov, deci există Dumnezeu". Omul este o icoană vie a lui Dumnezeu. Kenneth Klaus spune: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi spre asemănarea Sa - o icoană. Omul căzut are datoria de a se curăța spre smerenie, pentru a îngădui chipului său să se asemene din nou icoanei hristice. Acesta este răspunsul la intrebarea: Cine sunt eu?"
Icoanele sunt chemări la Dumnezeu şi sfințenie. Şi pentru a veni la Dumnezeu, pentru a ne converti, pentru a fi mai buni, Dumnezeu a lucrat şi lucrează şi azi prin icoane, semne şi minuni. În 1968, în oraşul Zeitun din Egipt, a apărut imaginea Fecioarei Maria. Peste un milion de oameni a văzut-o, printre care şi preşedintele egiptean, dictatorul marxist Nasser. Apariția a durat mai bine de trei ani. În 1995, o imagine de a lui lisus Hristos a apărut imprimată pe o rocă din Australia. In ziua de Crăciun a anului 1995, în jurul oraşului Teheran a apărut imaginea lui lisus Hristos pe garduri, cât şi pe zidurile clădirilor. Tot în anul 1995, în San Francisco, pe acoperişul unei biserici a apărut chipul Fecioarei Maria iar credincioşii au simțit un parfum de trandafir. Într-o altă biserică din sudul Austriei, pe un perete interior a apărut imaginea Maicii Domnului, iar sub clădire s-a descoperit un izvor cu proprietăți tămăduitoare. Cu trei săptămâni înainte de Crăciun, în 1996, o jumătate de milion de oameni au văzut chipul Fecioarei Maria pe geamurile negre ale unei clădiri din Florida. Imaginea măsura 15 m lăţime şi 10,5 m înălțime. Apariția a rămas inexplicabilă, în ciuda faptului că oamenii de
ştiinţă şi academicienii au cercetat fenomenul (Matt Lamy, 100 cele mai bizare mistere ale lumii, Ed. Lider, 2006, p. 171, s.u.).
Icoane pe pereţi au apărut şi la ruşi. În biserica Anoskino s-a produs o minune. Pe pereți au apărut icoane în timpul unui Maslu. Icoane originale mari, de statura omului. Marea Muceniță Varvara era înfățișată întru totul tânără, cu o cunună de măr pe cap. În mâna dreaptă ținea un potir, iar în mâna stângă ținea sabia de la care primise moartea mucenicească. Sfânta cneaghină cea întocmai cu apostolii Olga avea o coroană pe cap. În mână ținea o carte deschisă, în care erau înscrise cuvintele proorocești: Căci Dumnezeu îi va lumina pe ruşi şi mulţi dintre ei vor fi mari sfinți". Pe un alt perete era înfăţişat Sfântul Impărat Constantin. Se reînnoise icoana sfântului al cărui contur fu văzut înainte. Acum se vedea clar că era cneazul Vladimir cel întocmai cu apostolii. Pe al patrulea perete al bisericii erau înfăţişați apostolii. Icoanele erau pictate în mod original, minunat şi peste tot se simtea mâna pricepută a unui mare maestru iconar.
Dar pe lângă aceste apariții miraculoase de imagini şi icoane din zilele noastre, au mai fost văzute multe icoane care plâng . În Ierusalim, în biserica unde se află mormântul lui Hristos, este icoana Maicii Domnului. La intrarea în biserică, în partea de răsărit, se află temniţa în care Mântuitorul a fost închis pentru un timp împreună cu cei doi tâlhari, până când I s-au pregătit instrumentele de tortură. Înaintea intrării în temniţă, la dreapta, se află capela Lanțurile de piatra". In ea, sub altar, zace vechea lespede de piatră cu cele două deschizături în care au atârnat picioarele în calapoade. Puțin mai jos este locul în care a stat Maica Domnului îndurerată, plângând. Acolo se află de mult timp icoana Maicii Domnului. Nu demult, un mirean de altă credință a văzut lacrimi în ochii Maicii Domnului. El le-a spus acest lucru mitropolitului și patriarhului și toți au văzut marea minune. Şi acum Născătoarea de Dumnezeu deschide ochii şi varsă lacrimi pentru fiii ei credincioşi şi temători de Dumnezeu. Dar sunt şi alte locuri din lume, unde icoanele plâng (minunile vremurilor din urmă., trad Florentina Cristea, Galați 2005) .
Protoiereul Chiril Meleşko mergea la biserică. Era trist. Se gândea că iar se vor aduna cinci, şase băbuțe. Dar şi aşa e bine. De toți, sunt doi-trei foarte râvnitori. Dar poate nu este niciunul. Şi atunci el, păzitorul de şaizeci de ani al credinței ortodoxe, care a îndurat totul: foamea, prigoanele, fiind doborât, dar nu biruit, va sluji in bisericuța pustie pentru ca Duhul lui Dumnezeu să nu părăsească această casă şi acest sat. În întâmpinare i-au ieșit nişte băbuțe. Alergau la el, strigau, dădeau din mâini:,,Batiuşka, iată o minune: <<Maica Domnului plânge, se inunda de lacrimi, draga de ea". Batiuska, părinte Chiril, Ivirskaia noastră izvorăşte mir". Trebuie să spun că icoana Maicii Domnului din Iviron aparținuse din timpuri străvechi bisericii din sat, iar după ce biserica a fost dărâmată, ea a ajuns la o locuitoare din Nijniaia Baigora. Când s-a deschis parohia în sat, femeia a înapoiat icoana. Tocmai cu această icoană s-a întâmplat minunea. După ce părintele Chiril a ajuns la biserică, a intrat în altar. S-a înveșmântat şi s-a apropiat de icoană. Chipul Maicii Domnului izvora mir binemirositor. El curgea în şuvoaie, umplând toate adânciturile de pe sfânta icoană. Părintele Chiril a slujit un maslu şi i-a miruit pe toți. Apoi vecernia după rânduială. Sub sfânta icoană a pus un ştergar alb. El absorbit lacrimile Născătoarei de Dumnezeu. Şi acest lucru a ținut trei zile. Minunea arătată în Nijniaia Baigora a atras pelerini. A venit şi un autocar cu copii. La un moment dat, copiii s-au lăsat în genunchi şi deodată, sub privirile lor uimite, din icoană a început să curgă un şuvoi bine mirositor. Parcă se revărsa un râu , a spus părintele Chiril. Într-un an, din icoană a izvorât mir în număr de 12 ori... Mai mult decât atât, a început să izvorască mir şi din cea de-a doua icoană a acestei biserici - Rugul nemistuit" (Ibidem, p. 188, s.u.). Dar cazul acesta nu e un caz izolat. În luna aprilie 1994, o icoană a Născătoarei de Dumnezeu a început să plângă într-o biserică ortodoxă din Cicero, Illinois. Mii de credincioşi au fost martorii fenomenului şi l-au considerat a fi o minune. Parintele Douglas Wyper, cel care a văzut primul lacrimile şi a scris in consecinţă din experiență proprie, declară celor sceptici:,,Nu există nici tuburi, nici vreun motiv pentru a se forma condens pe această icoană. Lacrimile curgeau direct din ochii Fecioarei. Le puteam vedea scurgându-se din pupila ei". De atunci, lacrimile au apărut cu regularitate..
Mai mult, o familie ortodoxă din Michigan a fost binecuvântată cu şase icoane care plâng, cinci ale Născătoarei de Dumnezeu şi una a lui Hristos întru slavă.
În țările de tradiție ortodoxă precum Rusia, România şi Grecia, credincioşii consideră aceste fenomene ca fiind de la sine adevărate. Fie că au văzut sau nu o icoană care plânge, în mintea lor nu există nici un dubiu că aceste imagini sfinte - multe dintre ele reprezentări ale Fecioarei Maria - chiar plång. De-a lungul Statelor Unite, un mare număr de ortodocşi şi alţi creştini au fost impresionați de experiențe similare.
Odată, John Breck a fost invitat să viziteze o parohie. A ajuns la biserică. Câțiva credincioşi se rugau. O mireasmă extraordinară un parfum asemănător apei de trandafiri, - numai că mult mai frumos, mult mai ceresc umplea întreaga clădire. În centrul naosului, într-o cutie de lemn acoperită cu sticlă se păstra o icoană... Din colțurile ochilor Fecioarei curgea ulei sub forma lacrimilor care apoi coborau încet pe obraji. La baza icoanei se afla vată care era îmbibată cu un lichid. Aceste lacrimi răspândeau o aromă cerească. John Breck a privit icoana aproape 20 de minute şi a constatat că icoana era o copie. O bucată de hârtie lipită pe lemn. Şi, pe când se întorcea acasă, se întreba: „De ce plâng icoanele?". „Ele exprimă realitatea deplină a frumuseții cereşti şi a durerii cereşti". De ce plâng icoanele? - ne întrebăm. Plàng ca s plângem şi noi și să-L aflăm pe Dumnezeu. Prin plânsul lor şi prin minunile care se fac de Dumnezeu, prin sfintele icoane Dumnezeu lucrează la convertirea şi mântuirea noastră.
In Piure trăia odată un om simplu. Purta numele de Simeon. Lucra ca hamal în port. În fiecare dimineață, când mergea la lucru, trecea pe la biserica Sfântului Spiridon. Intra in biserică, se oprea în faţa catapetesmei şi spunea:
-Bună dimineața, Hristoase al meu! Sunt Simeon. Ajută-mă să-mi câştig pâinea. Seara, când îşi termina lucrul, trecea din nou pe la biserică, mergea în fața catapetesmei şi spunea:
-Bună seara, Hristoase al meu! Sunt Simeon. Îți mulțumesc că m-ai ajutat şi astăzi!
Şi astfel treceau zilele binecuvântatului Simeon. Prin anul 1950 toți membrii familiei sale s-au îmbolnăvit de tuberculoză şi au adormit în Domnul. Simeon a rămas singur, dar a continuat să muncească fără să cârtească. Nu a încetat să treacă pe la biserica Sfântului Spiridon şi să-I spună lui Hristos Bună dimineața!" şi Bună seara!", cerându-l ajutorul şi mulțumindu-i.
Când Simeon a îmbătrânit, s-a îmbolnăvit. A stat în spital o
lună. Odată sora-şefă l-a întrebat:
-Bunicuțule, de atâtea zile eşti aici şi nu a venit nimeni să te vadă. Nu ai pe nimeni în lumea aceasta?
- Copila mea, Hristos vine în fiecare dimineață și seară să mă mângâie.
-Şi ce îți spune?
-Bună dimineața, Simeoane! Sunt Hristos. Fii cu răbdare!
-Bună seara, Simioane! Sunt Hristos. Fii cu răbdare!
Aceea s-a mirat când a auzit şi l-a chemat pe duhovnicul ei, părintele Hristodul Fasos să vină să vadă dacă nu cumva Simeon a căzut în înşelare. Atunci părintele Hristodul a venit, a discutat cu el, i-a pus aceeaşi întrebare ca şi sora-şefă şi a primit acelaşi răspuns. La aceleaşi ore, dimineața și seara, când Simeon mergea şi-l saluta şi-L saluta Hristos, venea acum şi Hristos pe pe Simeon. Duhovnicul l-a întrebat:
-Nu cumva asta e o închipuire de a ta?
-Nu, părinte, nu am închipuiri. Este Hristos Însuşi -
- A venit.
A venit şi astăzi?
-Si ce ti-a spus?
- Bună dimineața, Simeoane! Sunt Hristos. Fii cu răbdare şi peste trei zile, dimineața devreme, te voi lua lângă Mine.
Duhovnicul mergea în fiecare zi la spital şi discuta cu el. Şi-a dat seama că e vorba de un om binecuvântat. După trei zile, dimineața devreme s-a dus din nou să-l vada pe Simeon şi să se convingă dacă proorocia că avea să moară era adevărată sau nu. Şi într-adevăr, în timp ce discutau, Simeon a strigat:
- A venit Hristos!
Şi îndată a fost cuprins de somnul Drepților (vezi Ieromonahul Eftimie Athonitul, op. cit., p. 326 ş.u.).
Prin sfintele icoane, Dumnezeu ne fereşte de primejdii şi de rele. Într-o zi toridă de vară a izbucnit un incendiu. Stăpânul casei nu era acasă. Focul era până la cer. Vântul bătea înspre acea casă. Deja începuse să ardă aripa laterală, care era din lemn. Stăpânul casei a dat buzna în casă. A luat icoana „,,Rugul nemistuitor", a ieşit în fugă cu ea în stradă şi a început să se roage. A rugat-o pe Împărăteasa cerurilor să-i ierte păcatele şi să-i salveze casa. Focul s-a stins brusc, de la sine. Nu au venit pompierii şi nimeni nici măcar nu a încercat să stingă focul. S-a dus singur. Minunea aceasta au văzut-o zeci de oameni. Chiar şi oameni necredincioşi care s-au închinat şi au plâns de bucurie.
Sfintele icoane lucrează la convertirea oamenilor. În oraşul Beirut locuia un creştin într-o casă închiriată. Mutându-se din acea casă în altă parte, el a uitat să-şi ia cu sine şi icoana. O icoană a Mântuitorului. In acea casă, în urma lui a venit să locuiască un evreu. La Beirut se aflau atunci mulți iudei care urau de moarte credința creştină. Prin urmare, aflând icoana Mântuitorului în casa în care tocmai se mutase, evreul a luat-o şi a dus-o la sinagoga lui unde, împreună cu ceilalți iudei, au batjocorit-o şi au profanat-o în multe feluri, întocmai cum şi strămoşii lor İl batjocoriră pe Mântuitorul pe Cruce. La urma, unul dintre ei a luat o lance şi a lovit chipul sfintei icoane în coastă. Și, o minune! Îndată a ieşit din sfânta coastă sânge şi apă. Groaza iudeilor a fost mai presus de cuvânt. Dar le-a venit în minte îndată să aducă un vas în care s-a strâns tot acel Sfânt Sânge. Şi şi-au adus acolo pe toți bolnavii lor şi toţi s-au însănătoşit. Şi toţi evreii ce se aflau atunci în Beirut au crezut întru Domn Iisus Hristos.
Vindecări minunate au avut loc în multe locuri prin sfintele icoane. La mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de lângă satul Kalisto din Macedonia, la apus de Struga, Maica Domnului şi-a arătat cu putere milostivirea şi către oameni, lucrând în mijlocul lor multe vindecări minunate. Mulți oameni greu bolnavi şi-au găsit vindecare minunată acolo. Mulți tâlhari veniți cu gândul de a jefui şi distruge mănăstirea au fost pedepsiţi naprasnic de o putere nevăzută. În această mănăstire se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, iar în apropierea mănăstirii se află două izvoare cu ape tămăduitoare: unul închinat Sfântului Apostol Petru, iar celălalt Sfântului Anania.
Pe Dumnezeu Îl pot afla oamenii şi prin pedepsele ce vin asupra celora ce profanează cele sfinte. Un locuitor al satului Gluşeiha, Ivan Homiacov a fost luat în armată. Ca să-şi arate necredinţa, a tras în icoana Maicii Domnului. Apoi s-a îmbolnăvit. Il durea obrazul exact în locul în care glontul lovise icoana. Starea sănătății sale s-a înrăutăţit. A fost dus acasă. Obrazul lui se umflase ca al unui porc. Din rană se scurgea un puroi urât mirositor. Pentru că mirosea urât, a fost scos din casă şi mutat în camera de baie. Nu putea să moară. Oamenii l-au sfătuit să se pocăiască. După multă suferință, s-a pocăit. S-a spovedit. S-a împărtăşit şi a murit în pace (Arhim. Damaschin Orlovski, op. cit., p. 243 s.u.).
Chiar învieri din morți.
O văduvă săracă scriu Vietile Sfinților - al cărei fiu murise, a luat icoana Sfântului Ianuarie de la biserică şi a aşezat-o pe trupul fiului ei mort, plângând şi rugându-l pe sfântul şi aşa fiul ei a înviat. Icoana, spunea Serafim Rose, poartă un mesaj despre
Dumnezeu şi există suflete care pot întâlni pe Dumnezeu prin icoană". Cuviosul Părinte Ambrozie de la Optina spunea că o monahie a povestit starețului că a visat icoana Maicii Domnului şi a auzit de la ea cuvintele:,,Adu jertfă!". Iar aceasta a răspuns:
-Ce aş putea să aduc? Nu am nimic. Atunci părintele a spus: ,, În Psalmi este scris: jertfa laudei Mă va preaslăvi". În rugăciuni în fața icoanei omul poate avea mari descoperiri şi multe mângâieri şi înălțătoare momente şi trăiri. O bolnavă s-a dus să se roage într-o biserică, la icoana Maicii Domnului. Şi, deodată, cum era acolo şi se ruga, a văzut în fața icoanei un covor de crini având un miros îmbătător, neasemuit de plăcut şi de frumos. Femeia a început mai tare să se roage şi să plângă. Apoi s-a dus la pangar să vorbească cu Tanti Blondina. Dar Tanti Blondina şi-a dat seama că şi pe această femeie a binecuvântat-o Maica Domnului. "
Sfintele icoane pe cei slabi îi întăreşte în credință. Iar celor ce nu o au, prin icoane, Dumnezeu îi poate aduce la credință. Sfintele icoane sunt lăsate de Dumnezeu ca să ne mişte. Să ne înțelepțească. Să-L aflăm pe Dumnezeu. Să trăim cu Dumnezeu. Să ne curățim de păcate. Să ne modeleze sufletele. Să le sfințească. Să le întărească. Să primim prin ele har şi binecuvântare. Să ajungem în rai. Dobândirea vieții veşnice depinde de cinstirea sfintelor icoane. Cine nu se va închina icoanei lui Hristos în viața aceasta, nu-l va vedea Fața în lumea viitoare, în viaţa veşnică" zice Sfântul Ioan Damaschinul. Icoanele ne arată că suntem într-un loc curat. Că suntem în preajma lui Dumnezeu. Se spune că, odată, un paşa turc ar fi venit împreună cu oamenii lui să distrugă biserica Sfântului Gheorghe de la Stâlpi. Dar când a păşit în ea și i-a văzut măreția, fresca în culori vii înfăţişând îngeri şi sfinți, care acoperea pereții și cupola perfectă, s-a speriat atât de tare, încât a strigat: Să plecăm repede, că Însuşi Dumnezeu locuieşte aici! ".
Din atitudinea ce o avem faţă de sfintele icoane arătăm câtă credință avem. Că avem sau nu credință. Datorită sfintelor icoane mulți creştini au ajuns martiri. În fiecare an, descendenţii creştinilor executaţi erau obligați să vină la templul budist şi să se lepede în scris de creştinism. Iar ca să nu fie nici un dubiu asupra mărturiilor lor, pe cei suspecți îi puneau să calce în picioare icoana creştină. Astfel de icoane turnate în aramă s-au păstrat până în zilele noastre. Ele sunt extrem de tocite datorită repetatelor călcări în picioare, mai ales pe marginile lor se formaseră adevărate gropi încadrând icoanele ca o ramă. Neavând curajul să refuze pe faţă necinstirea a ceea ce venerau, creştinii călcau pe margine şi astfel evitau să atingă icoana propriu-zisă. Spre ruşinea europenilor, trebuie spus că această măsură perfidă a fost sugerată guvernului japonez de către protestanții olandezi. Numărul total al creştinilor torturați și omorâți în Japonia in perioada secolelor XVII-XVIII se ridică la 280.000 (Vezi Diac. Andrei Kuraev, op. cit., p. 175).
Întâlnirea dintre privirea noastră şi o icoană face un moment deosebit, o sărbătoare. Uneori şi o scurtă privire aruncată spre icoană este o rugăciune suficientă. Deci cinstirea sfintelor icoane ne aduce foloase multe. Icoanele ne fac să ne întâlnim cu Dumnezeu. Există oameni care s-au convertit la Ortodoxism prin icoană. La ruşi, icoanele în perioada comunismului au fost ascunse în pereții casei. Când voiau să se roage, oamenii se întorceau către peretele în care erau ascunse icoanele. Sunt multe metodele şi practicile prin care creştinii îşi ascundeau icoanele. Un tânăr de 20 de ani din Albania a povestit cum mama lui îl crescuse în spiritul credinței, cu toate că el se născuse în 1967, an în care fuseseră abolite practicile religioase. La Crăciun, la Paşti, la Sărbătorile Maicii Domnului şi Sfântul Nicolae, ea scotea şiragul de mătănii şi icoanele din ascunzătoare şi se rugau împreună. Când a fost întrebat cum izbutise mama lui să-şi păstreze obiectele de cult în urma perchezițiilor neaşteptate ale poliţiştilor, a mărturisit că ea le ascundea între foile ziarului oficial al partidului. Un alt tânăr refugiat a spus că, în Albania, se cerea ca, în fiecare casă să fie expus pe perete portretul lui Enver Hodjea: Tatăl ascundea icoana Sfântului Nicolae în aceeaşi ramă. În ziua de Sfantul Nicolae, el inversa portretele și familia se ruga sfântului" (Sergiu Grossu, Biserica persecutată, Bucureşti, 2004, p. 258)
Icoanele ne îndeamnă de câte ori le privim să pomenim şi să iubim pe cei închipuiți de dânsele, să cinstim cu sărutare şi cu închinăciune respectuoasă sfintele icoane. Căci cinstirea care se dă chipului trece la prototip, şi cel care se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite de ea. Cine a inventat imaginile? Dumnezeu Însuşi a fost primul care a făcut-o", spune Sf. Ioan Damaschinul. La origine, Dumnezeu a fost primul creator de imagini din Univers. Dumnezeu a inventat imaginile pentru că ne aduc multe foloase. Dacă avem credinţă şi cinstim Sfintele Icoane, descoperim foloasele ce le aduc cinstirea acestora. Icoanele ni-L arată pe Dumnezeu şi pe sfinții Lui.
Pr. Ioan Zbârce (Împrejurările vieții - dovezi concrete despre existența lui Dumnezeu-editura Buna Vestire , Beiuș 2013).




Arhivă blog

Lista mea de bloguri

BIBLIA ORTODOXĂ