Cultul sfintelor ICOANE

,,Doamne , eu sunt un nimeni şi un nimic în această lume, Tu eşti tot ceea ce am eu, Tu eşti Raiul meu, Tu eşti Împărăţia mea Cerească, Tu eşti Viaţa mea veşnică, Adevărul meu veşnic, Dreptatea mea veşnică. Toate acestea mi le dai şi eu sunt al Tău.” (Cuviosul Părinte Iustin Popovici)10. Despre cult
                            

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ieş. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţa că însăşi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte însă cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul cel închipuit prin ele.

Am văzut cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare de pe trupul Apostolului Pavel. În Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii brodaţi în covoarele din lăcaşul sfânt (Ieş. 25, 18–22; 26, 32 etc). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; Ieş. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot aşa ne folosim şi de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi vederea noastră să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţiri superioare, să pătrundă în suflet gânduri curate.

Sectarul: Nu trebuie să ne închinăm icoanelor, pentru că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de preţios ar fi materialul din care sunt făcute şi oricât de artistic ar fi executate. Apostolul Domnului grăieşte lămurit: Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau ca marmura cioplită de meşteşugul şi de închipuirea omului (Fapte 17, 29).

Preotul: Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci înţelegerea greşită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia cioplită artistic a chipurilor de idoli reprezentând pe zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai vrea să le arate învăţaţilor atenieni în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi, oamenii, – după cum şi ei înşişi credeau – «suntem neam al lui Dumnezeu», adică avem suflet imaterial, care este chipul lui Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este şi El imaterial ca şi sufletul nostru pe care îl avem de la El şi după care suntem înrudiţi cu El; şi deci Dumnezeu nu poate fi socotit identic sau confundat cu materia statuilor de zei din templele păgâne ale Atenei. Pe baza acestei deducţii a minţii trebuie să spunem că Dumnezeu este eterogen faţă de materia statuilor, şi de aceea este absurd a-L confunda cu o statuie oarecare, oricât de preţios ar fi materialul din care e turnată şi oricât de genială ar fi fost creaţia artistului care a executat-o.

În Ortodoxie susţinem întocmai acest adevăr. Avem icoane sfinţite din aur şi din argint etc., executate cu măiestrie şi cu talent, dar nu susţinem defel că Dumnezeu este identic şi omogen cu aurul sau argintul icoanei care-I reprezintă chipul. Noi învăţăm că există un singur Dumnezeu, iar sfintele icoane au cu totul altă semnificaţie decât aceea de a fi confundate cu Dumnezeu sau cu sfântul al cărui chip îl reprezintă. Ca urmare, învăţătura noastră cu privire la sfintele icoane este identică cu cea din citatul de mai sus şi nicidecum în contrazicere cu el, anume că dacă şi cel din urmă om este mult superior şi eterogen (de altă natură) tuturor statuilor şi icoanelor care-i reprezintă chipul, cu atât mai puţin Dumnezeu ar putea fi omogen (de aceeaşi natură) cu icoanele chipului Său. Dar prin aceasta nu se ştirbeşte cu nimic cinstirea sfintelor icoane.

Sectarul: Icoanele, ca şi idolii, sunt simple obiecte materiale, neputincioase, iar Dumnezeu a osândit pe cei ce nădăjduiesc vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi, căci nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi se încred în ei (Ps. 134, 15–18; 113, 12–16).

Preotul: Citatul acesta al Sfintei Scripturi se referă numai la idoli şi în nici un caz la sfintele icoane. Iar dacă sfintele icoane sunt idoli, atunci şi cei doi heruvimi din Vechiul Testament, precum şi chipurile de heruvimi, cusute pe catapeteasma de acolo, sunt idoli. Adevărul însă este că nici unele, nici altele nu sunt idoli. Dacă chipurile de heruvimi au fost poruncite să se facă chiar de Dumnezeu, nu este cu putinţă ca sfintele icoane să fie oprite de El. Şi dacă cei ce au cinstit şi s-au închinat în Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu – în timp ce idolatria era foarte aspru interzisă –, n-au putut cădea nicidecum sub osândă, atunci nu pot fi osândiţi nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputincioşi, dar sfintele icoane adeseori au dat dovada că au în ele putere dumnezeiască de a face minuni, punând în uimire uneori o lume întreagă. Acest fapt este foarte grăitor în sine însuşi privitor la atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de sfintele icoane.

Sectarul: Cinstirea lui Dumnezeu în icoane şi mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele, este ceva păgânesc, pentru că numai păgânii şi-au făcut asemănări ale lui Dumnezeu în diferite feluri şi li s-au închinat, după cum ne mărturiseşte Apostolul Pavel: (Păgânii) au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor cu patru picioare şi a târâtoarelor (Rom. 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la idoli sau la un astfel de păgânism.

Preotul: Aici este vorba de idoli şi de rătăcirile păgânilor relativ la credinţa în Dumnezeu, iar nu de sfintele icoane ale creştinilor, care sunt cu totul altceva. În sfintele icoane, creştinii niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, sau ca animal cu patru picioare,sau ca târâtor, ci, dimpotrivă, L-au zugrăvit aşa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, creştinii şi-au făcut o idee mai clară, mai intuitivă şi mai precisă despre adevăratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la neştiutorii de carte, dar şi la oricare om. Prin aceasta şi artiştii pictori şi-au pus talentul în slujba şi spre mărirea lui Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.

Sectarul: Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de aceea nimeni nu ştie cum este El şi nu-I poate zugrăvi faţa în icoane şi a face o asemănare a chipului Său adevărat, căci Domnul a zis: Nu poate omul să vadă faţa Mea şi să trăiască (Ieş. 33, 20), iar Evanghelistul, la fel, a zis: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12). Apostolul a zis, de asemenea: Cel ce singur are nemurirea (Dumnezeu) şi locuieşte întru lumina cea neapropiată, pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici poate să-L vadă, Lui cinste şi stăpânire veşnică. Amin! (I Tim. 6, 16).

Preotul: Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea în fiinţa Sa, aşa cum este, deoarece El este Duh (Ioan 4, 24), nevăzut ochiului material al omului şi este nemărginit, încât nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru că ar rămâne copleşită de maiestatea infinită a fiinţei Lui. De aceea, nu este de mirare dacă este cu neputinţă să-L poată vedea cineva aşa cum este. Arhiereii Vechiului Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor, unde Se arăta în lăcaşul Său văzut (în templu), tămâiau mult, potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu şi să moară (Ieş. 30, 10; Lev. 16, 2, 12–13).
Dar trebuie ştiut că icoana are ca model pe Însuşi Iisus Hristos, Care la ai Săi a venit (Ioan 1, 11) şi în mijlocul lor şi cu ei a trăit. Cei trei apostoli au căzut la pământ când Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, Şi-a arătat strălucirea dumnezeirii în trupul Său (Matei 17, 6); străjerii de la Mormântul Domnului au căzut la pământ şi … s-au făcut ca nişte morţi, când au văzut trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos înviat din mormânt (Matei 28, 4). Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ, când i S-a arătat Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3–8 ş. a.). Astfel, vederea lui Dumnezeu a rămas, pentru oamenii muritori şi mărginiţi, ceva cu neputinţă.

Totuşi Biblia – şi chiar istoria – ne mărturiseşte că au existat adeseori teofanii, hristofanii sau pnevmatofanii (cazuri când Dumnezeu, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Nu cumva este o contrazicere între aceste arătări şi cele spuse mai sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă oamenilor le este cu neputinţă a vedea vreodată fiinţa lui Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului şi minţii omeneşti în diferite chipuri sau sub diferite forme, fără ca omul să moară. Astfel:

1. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei călători la stejarul Mamvri (Fac. 18, 1–3); L-a văzut Iacov, care a zis apoi: Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi mântuit a fost sufletul meu (Fac. 32, 30); L-a văzut Moise tot în chip de om, grăind cu el «faţă către faţă», cum ar grăi cineva către prietenul său (Ieş. 33, 11); tot Moise L-a văzut în Muntele Horeb în rugul ce ardea şi nu se mistuia (Ieş. 3, 2–4); L-a mai văzut apoi Isaia Proorocul, după cum însuşi mărturiseşte: O, ticălosul de mine! Că m-am umilit fiindcă sunt om şi buze necurate având, locuiesc într-un popor care are buze necurate şi pe Împăratul Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei (Isaia 6, 1, 5–6); L-a văzut Sfântul Prooroc Daniel în chip de om bătrân şi într-un cadru foarte minunat (Daniel 7, 9–10). Iarăşi, Amos Proorocul, ne mărturiseşte zicând: Văzut-am pe Domnul stând pe Altar (Amos 9, 1). Şi tot aşa Miheia Proorocul zice: „Am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel şezând pe tronul Său şi toată oştirea cerească stătea lângă El, la dreapta şi la stânga Lui” (III Regi 22, 19).

Însuşi Dumnezeu a anunţat că Se va arăta unora în chip văzut, după cum spune Cartea Sfântă: Apoi a zis către ei Dumnezeu (lui Aaron şi surorii lui, Miriam): Ascultaţi cuvintele Mele, de este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am vorbit cu robul meu Moise… Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului… (Num. 12, 6–8).

2. Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om preamărit: Daniel Proorocul (Daniel 7, 13–15); diaconul Ştefan (Fapte 7, 55–56); Apostolul Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9, 3–5) precum şi dumnezeiescul Evanghelist Ioan (Apoc. 1, 8, 12–13, 20 ş.a.).

3. Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut mulţimile la Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei 3, 16; Luca 3, 21–22); apostolii, la primele Rusalii creştine, în chip de limbi de foc (Fapte 2, 1–4).

După toate acestea este uşor de înţeles că nu este cu neputinţă de a zugrăvi în icoane chipul lui Dumnezeu sau al vreunei Persoane a Sfintei Treimi, aşa cum fiecare dintre aceste Persoane a binevoit a se descoperi oamenilor.

Sectarul: Închinătorii la icoane sunt sub puterea diavolului şi vor primi de la Dumnezeu pedeapsa cea mai mare, căci scris este: Şi i s-a dat ei (fiarei a II-a) să insufle duh chipului fiarei (celei dintâi), aşa încât chipul fiarei (dintâi) să şi grăiască. Iar pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei (celei dintâi) putere avea fiara (a doua) ca să-i ucidă (Apoc. 13, 15). Apoi mai departe: Şi fiara a fost răpusă şi cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi (fiara şi proorocul cel mincinos, care este fiara a doua) au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă. Iar ceilalţi (închinători la chipul fiarei) au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor (Apoc. 19, 20-21). Astfel de pedepse vor primi toţi cei ce se lasă amăgiţi închinându-se la icoane.

Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce ai urzit în deşertăciunea minţii tale, căci nu închinătorii la sfintele icoane vor fi pedepsiţi de Dumnezeu, ci închinătorii diavolului, care sunt sub puterea diavolului, i s-au închinat şi i-au slujit lui. Aceştia împreună cu diavolul, căruia i s-au închinat şi i-au slujit, vor lua o dreaptă pedeapsă de la Dumnezeu. Căci în citatele de mai sus, „chipul fiarei” nu înseamnă chipul lui Dumnezeu, al Fiului sau al sfinţilor Săi zugrăviţi în icoane sfinte, ci înseamnă chipul diavolului sau al lui antihrist, iar acesta este o persoană puternică (mai probabil o colectivitate de astfel de persoane în colaborare), care, înainte de venirea a doua a Domnului, va acţiona cu furie împotriva lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale, fiind în slujba şi puterea diavolului; în acesta va predomina un caracter bestial de fiară, în locul simţămintelor omeneşti.

Fiara întâi este antihrist (om diavolesc, sau diavol întrupat), apărut în lume sub aspect politic de stăpânitor (Apoc. 13, 1–10). Iar fiara a doua este antihrist sub o apariţie religioasă de profet mincinos (Apoc. 13, 11–18). Diavolul, prin antihristul sub o formă sau alta, caută să întoarcă pe oameni de la închinarea la chipul lui Dumnezeu, către închinarea chipului său. Acesta este înţelesul citatului de mai sus, şi este de la sine înţeles că închinarea din urmă, şi nu cea dintâi este oprită cu ameninţarea celor mai cumplite pedepse.

Sectarul: Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu şi sunt învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedepseşte Dumnezeu pe cei ce le hulesc, le profanează şi le distrug?

Preotul: Dumnezeu nu pedepseşte îndată pe păcătoşi şi pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor şi îndreptarea lor. De aceea le dă timp de pocăinţă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biblia nu-i pedepseşte îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată.
Însă îi aşteaptă pe toţi, în viaţa de dincolo, şi numai la judecata cea de apoi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Iov 34, 11; Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10; Ps. 61, 11; Pilde 24, 12).

sursa
http://www.apaceavie.ro/raspunsuri-la-intrebari-ale-sectarilor-parintele-ilie-cleopa/?

CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

           Bucuria mea, cel de-al 7-lea Sinod Ecumenic, s-a tinut in anul 787 la Niceea, pe vremea binecredincioasei imparatese Irina. Acest Sinod a statornicit odata pentru totdeauna cinstirea icoanelor, intemeiata pe marturii din Biblie si de la Sfintii Parinti, inca si pe pilda de netagaduit a minunilor savarsite prin Sfintele icoane. Pe langa minunile de mai inainte, episcopul Constantin al Ciprului a povestit si aceasta: Intr-o zi un pastor din cetatea Constantia, isi ducea turma la pasune si acolo a vazut o icoana a Maicii Domnului, impodobita toata cu flori de catre credinciosi. “Oare de ce i se dea atata cinstire unei picturi pe o panza?”, isi zicea pastorul care fusese amagit de ratacirea iconoclasta si o considera “chip cioplit” ca si sectantii din zilele noastre. El a lovit Sfanta icoana cu toiagul sau de pastor si a vatamat ochiul cel drept al Maicii Domnului. De indata ce s-a intors, pastorul s-a impiedicat de acelasi toiag si cazand si-a pierdut ochiul cel drept. Astfel vatamat, El s-a intors in cetate strigand cu lacrimi, ca l-a ajuns pedeapsa Nascatoarei de Dumnezeu. Asadar, “Dumnezeu nu se lasa batjocorit” (Galateni 6:7), dar nici sa fie batjocorita Maicuta lui Prea Sfanta nu ingaduie. La acest Sfant Sinod au participat 367 de Sfinti Parinti. Pentru rugaciunile lor, Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi, ca un Bun și de oameni Iubitor!

                                                                                                                            Amin si Aliluia!

                                                                                                                              Preot Ioan .

De ce ortodocşii se închină icoanelor?

                                                                 Ce este icoana?

Cuvântul „icoană” vine din grecescul „εικον”, care se traduce prin „chip, reprezentare” a ceva. Astfel,  icoana este o reprezentare grafică a unui „prototip”, care poate fi o persoană, o faptă sau un adevăr,  ea nefiind nimic în sine, ci doar o metodă de relaţionare cu „prototipul”, asemenea unei fotografii care ne aduce aminte de o persoană, un loc sau o întâmplare.
În ortodoxie (ca şi în catolicism), icoana este o reprezentare a unui personaj sfânt (Iisus Hristos,  Sfânta Treime,  Maica Domnului, îngeri sau diverşi sfinţi),  a unui eveniment important (sărbătoare) sau unui adevăr, principiu sau învăţături de credinţă. Totuşi, icoanele nu sunt fotografii sau picturi, care surprind doar imaginea de moment, ci forme de mărturisire teologică. De aceea, ele conţin foarte multe simboluri.

De remarcat că traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de imagini”, ceea ce înseamnă că icoanele sunt „Biblia neştiutorilor de carte”, adică o altă formă de exprimare a unor învăţături scrise în Biblie. Totodată, principiul iconografiei este foarte prezent şi în lumea modernă a calculatoarelor, fişierele sau programele fiind adeseori relaţionate prin „iconiţe”.

Dar cea mai vie icoană este omul, care este „chip al lui Dumnezeu”, menit să ajungă la „asemănarea cu Dumnezeu”.

De unde vin icoanele?

Principiul iconografiei coboară în istorie până în vremea Vechiului Testament. Primul simbol iconografic îl găsim pe vremea lui Noe; este curcubeul pe care Dumnezeu îl rânduieşte ca „semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Facerea 9, 13). Apoi vom găsi şi alte simboluri iconografice: sângele de miel de pe casele evreilor care erau robi în Egipt, şarpele de aramă ridicat în pustie care prefigura jertfa lui Hristos, norul şi focul de deasupra tabernacolului, cei doi heruvimi din aur de pe capacul chivotului Legii, chipurile de heruvimi de pe ţesăturile din tabernacol, diadema sfinţeniei, etc.

Acelaşi principiu pătrunde şi în creştinism chiar din primul secol. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este considerat fondatorul iconografiei creştine, istoria bisericească menţionând că el pictează primele icoane creştine, cele ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Apoi, catacombele şi sarcofagele creştine sunt împodobite cu picturi iconografice.

Creştinismul însuşi avea, în sec. II, ca simbol, peştele, căci în greacă peşte=ihtis, care este monograma Crezului prescurtat „Iisus Hristos Theou Uios Sotir” (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).

Documente despre icoane se regăsesc la primii scriitori bisericeşti: Sfântul Tertulian şi Eusebiu de Cezareea, care susţine că a văzut cu proprii ochi icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Petru şi Pavel.

Odată cu scoaterea creştinismului din ilegalitate, cultul icoanelor se va dezvolta atât de mult încât, la un moment dat, va stârni împotriviri iconoclaste.

Pentru a opri certurile şi tulburările pe tema icoanelor, Sinodul  al VII-lea ecumenic va definitiva învăţătura ortodoxă despre icoane, stabilind motivele pentru care ortodocşii se închină înaintea icoanelor.

Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc icoanele?

Sinodul al VII-lea ecumenic a proclamat principiul de bază pentru cultul icoanelor: „Icoanele să fie cinstite nu cu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte”.

Totodată Sinodul rânduia ca „împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri„.

Fundamentul acestor decizii a fost sintetizat definitiv de către Sf. Ioan Damaschinul,  cel care va pune punct confuziilor teologice privind icoanele,  acuzate de a fi idoli. „Icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite.” Principiul este asemănător cu funcţia pe care o are orice fotografie de astăzi: ea este cu atât mai preţioasă cu cât subiectul pe care îl reprezintă este mai preţios.

Icoanele sunt „chipuri cioplite”?

Marea confuzie în privinţa icoanelor, care se mai face şi astăzi de creştini insuficient documentaţi, pleacă de la Porunca a 2-a din Decalog, care interzice idolatria: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”.

Piatra de poticnire în înţelegerea corectă a icoanelor este sintagma „chip cioplit”. Deşi porunca vorbeşte de chip şi asemănare (care se referă la funcţia iconografică),  porunca se referă nu la icoană ci la idol, definit prin „lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”

Prin urmare, rolul Poruncii a 2-a este acela de a feri pe credincios de idolatrie, de confuzia între Creator şi creatură, între Dumnezeu şi lucrurile materiale, în final între realitatea existenţei divine şi închipuirile minţii umane („idol” vine din grecescul εíδωλο = imagine înşelătoare, vis).

Aşadar, trebuie făcută bine diferenţa între icoană (reprezentare a Divinităţii) şi idol (reprezentare a unei false divinităţi).

De altfel, dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu era nevăzut şi, prin urmare, nu putea fi reprezentat, prin Hristos Dumnezeu se face văzut, om asemenea nouă, ceea ce justifică teologic atât reprezentarea cât şi adorarea Sa, prin icoane. Sf. Ioan Evanghelistul exprimă biblic acest adevăr „Cuvântul (lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

La rândul său, Sfântul Pavel spune clar că prin Iisus Hristos, omul a văzut pe Dumnezeu în mod deplin căci „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”.

În concluzie, reprezentându-l iconografic pe Iisus Hristos, reprezentăm în realitate însăşi Divinitatea (este motivul pentru care în aura Mântuitorului apar simbolurile aseităţii divine, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul).

Icoanele nu sunt idoli, pentru că Dumnezeu nu poate fi idol.

Pr. Eugen Tănăsescu, https://doxologia.ro/

CUVINT DE INVATATURA DESPRE CINSTIREA SFINTELOR ICOANE IN BISERICA ORTODOXA.

Pretutindeni bisericile creştine ortodoxe, paraclisele şi casele credincioşilor sint împodobite cu sfinte icoane. Mărturii ale credinţei şi evlaviei creştinilor, icoanele s-au păstrat cu sfinţenie din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre dovedind statornicia Bisericii în credinţă cea adevărată. Ele învaţă necontenit adevărurile de credinţă ortodoxă, asa cum au fost formulate de către Sfânta Biserică şi cum au fost trăite de către mulţimea credincioşilor de-a lungul veacurilor. Ca un izvor nesecat şi un tezaur duhovnicesc neîmpuţinat, sfintele icoane cheamă pe fiii credincioşi ai Bisericii la desăvârşire.

Închinarea la sfintele icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului, îngerilor şi sfinţilor este o învăţătură de baza a Bisericii Ortodoxe. Astfel sfintele icoane reprezentând pe Mântuitorul au la baza dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu. Icoana reprezentând pe Mintuitorul Iisus Hristos este o mărturie a faptului ca Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat cu adevărat.

Este adevărat că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioana 1, 18), dar aşa cum explică în continuare Cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui acela L-a făcut cunoscut”. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a făcut cunoscut Fiul Său prin întruparea Sa. În răspunsul dat de Mântuitorul la rugămintea lui Filip „Doamne arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns”, El precizează: „De atâta vreme sânt cu voi şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Întruparea Domnului, aşadar, ne-a dat dreptul să-L pictăm în icoane, fără ca aceasta să însemneze că despărţim trupul Său de dumnezeirea Sa, pentru că icoana ortodoxă nu-L înfăţişează numai după frumuseţea naturală, ci mai ales într-o formă care să conducă pe cel ce o priveşte la adevărul credinţei ortodoxe ca Hristos cel întrupat este Dumnezeu adevărat şi om adevartat. Dacă n-am înfăţişat pe Iisus Hristos în icoane ar însemna că negăm firea Sa cea omenească, viaţa Sa pe pământ şi răstignirea.

Cele spuse despre sfintele icoane reprezentând pe Mîntuitorul sânt în strânsă legătură cu cele ce înfăţişează pe Maica Domnului. Dacă negăm calitatea Maicii Domnului de Născătore de Dumnezeu, înseamnă că nu primim învăţătura Sfintei Biserici despre întruparea Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului n-a născut pe omul Hristos, cum zicea Nestorie, ci persoana Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Marturisind pe Maica Domnului Nascatoare de Dumnezeu, mărturisim că Acela pe care L-a născut este Dumnezeu adevărat şi om adevarat.

Pictarea în icoane a Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă se face într-o formă care conduce pe credincios la marea taină care s-a săvârşit prin Ea – adica la întruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului nu reprezintă pe Fecioara Maria înainte ca Duhul Sfint să vina peste Ea şi puterea Celui înalt să o umbrească. Numai după ce harul lui Dumnezeu s-a pogorât peste Ea, a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

Învăţătura Bisericii noastre este clară în formarea tipului de iconografie a Sfinţilor şi a martirilor, care au trăit „viaţa cea noua în Hristos” şi luptând au câştigat în această viaţa „cununa cea nestricăcioasă a vieţii celei cereşti”. Fiecare sfânt a devenit pentru creştin un model de renaştere în Hristos. Figurile lor nu sînt înfăţişate în icoane ca fiind materiale, cum sint cele dinainte de har, ci ca unele care exprimă sfinţenia adică ca unii care au slavă în ceruri.

Aceasta porneşte de la învăţătura Bisericii: „Sînt trupri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti”(I Cor. 14, 40). Sfinţii sînt reprezntaţi ca unii care au ieşit din stricăciune şi inspiră realitatea binecuvintată dincolo de această lume. Figurile sfinţilor, în felul acesta, devin un permanent comentator la credinţa „că trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nesticăciune şi acest trup muritor să se iîbrace în nemurire” (I Cor. 15, 53). Astfel iconografia ortodoxă încearcă să dea o idee despre trupurile spirituale, care vor urma invierii din morţi. Pentru aceasta icoana trebuie să facă, prin arta, evidenta prezenţa harului Sfântului Duh în figurile sfinţilor.

Cinstirea icoanelor are o bază şi în Scriptura Vechiului Testament. Astfel, Moise a primit poruncă din partea lui Dumnezeu să pună chipurile heruvimilor la chivotul legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), în faţa cărora poporul se închina căzând cu faţa la pământ, în faţa cărora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preoţii le tămâiau înaintea lor (Exod 30, 8) şi înaintea lor se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Odată cu întruparea Domnului, când descoperirea dumnezeiască s-a împlinit, Biserica creştină a continuat şi amplificat cinstirea sfintelor icoane într-un context nou superior.

După edictul de la Milan, când Biserica a dobândit libertatea de manifestare, reprezentările simbolice s-au dovedit insuficiente pentru a exprima învăţătura creştină. În secolul IV şi V numeroase scene din Vechiul şi Noul Testament ca şi din viaţa Bisericii exprimau diferite evenimente din iconomia divină precum şi sensul unor sărbători, consacrate în amintirea unor momente importante din istoria mântuirii. Când primele erezii căutau să pună creştinismul pe acelaşi plan cu idolatrie, sfintele icoane amintesc credincioşilor învăţătura cea adevărată a Bisericii. Astfel, literele grecesti alfa şi omega, care în perioada persecuţiilor aminteau de veşnicia şi dumnezeirea Mântuitorului, acum aşezate pe icoana Mântuitorului, arată deofiinţimea Fiului cu Tatăl împotriva ereticului Arie care considera pe Fiul creatură a Tatălui.

În perioada anilor 726-843, datorită inconoclasmului, mulţi cinstitori ai sfintelor icoane au suferit persecuţii apărându-le ca pe unele ce sînt roada credinţei celei adevărate, pe care o exprimă, o nutresc şi o vestesc. De atunci şi până azi sfintele icoane s-au păstrat fără întrerupere în Biserica noastră. Victoria restabilirii cinstirii sfintelor icoane, alături de celelalte învaţături ale Sfintei Biserici este sărbătorita în fiecare an de catre toate Bisericile Ortodoxe în Duminica Ortodoxiei, prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti.

Sfintele icoane departe de a fi legate într-un fel oarecare de idolatrie, multe dintre ele sînt executate cu măiestrie, ferecate în aur şi argint, dar niciodată credinciosul ortodox nu a confundat pe Dumnezeu cu aurul şi cu argintul icoanei care reprezintă chipul lui Dumnezeu.

Iată ce hotăraşte Sinodul VII Ecumenic (787) privitor la sfintele icoane: „Urmând dumnezeieştile învaţături ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale Traditiei bisericesti universale, rânduim ca chipul Cinstitei şi de faţă făcătoarei Cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele cele sfinte, pe pereţi şi pe scânduri, in case şi la drum, aşa şi cinstitele şi sfintele icoane, zugrăvite în culori din pietre scumpe şi din altă materie potrivită, făcute precum icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Stăpânei noastre Născatoare de Dumnezeu, precum şi ale sfinţilor îngeri şi ale noastre Născatoare de Dumnezeu, precum şi ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi a prea cuvioşilor bărbaţi. Căci de câte ori ei ni se fac văzuţi prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească şi să iubeasca pe cei închipuiţi pe dânsele şi să-I cinstească cu sărutare şi cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevarata închinăciune dumnezeiască (latria) care se cuvine numai unicei fiinţe dumnezeieşti, ci cu cinstire după acel mod după care se dă ea chipului cinstitei cruci şi prin tămâiere şi prin aprinderea de lumânări precum era pioasa datină veche. Că cinstirea care se dă chipului, trece la prototip şi cel ce se închină icoanei se închină fiinţei celei închipuite pe ea. Astfel se întăreşte învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, aceasta este tradiţia Bisericii Universale, care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului”.

Iconografia Bisericii Ortodoxe nu este numai o simpla artă, ci o artă religioasă, teologică. Ea înfaţişează evenimente din istoria mântuirii noastre care s-a făcut prin Hristos Domnul. Întreaga atmosferă picturală în Biserică este dominată de lumina învierii. Tot conţinutul picturii ortodoxe reprezintă un cer şi un pământ nou, anume acela al lucrarii mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Ea arată omul şi lumea regenerată prin harul divin. Locuitorii acestei lumi sânt îngerii şi sfinţii.

Sfintele icoane pictate nu oglindesc numai viaţa Bisericii în toată varietatea şi adincimea ei, ci sînt o parte integrantă a ei, aşa cum sînt ramurile în legătură cu trunchiul. Icoana nu numai că se inspira din cultul Bisericii, ci formeză cu el un tot omogen, completîndu-l, explicându-l şi mărindu-I acţiunea asupra sufletelor credincioşilor. Sfintele icoane sînt o mărturie a pogoririi lui Dumnezeu către om şi a efortului omului de ridicare către Dumnezeu. De aceea iconele trebuie să facă perceptibilă prin această artă prezenţa harului Sfântului Duh. Este vorba de harul care îinsoţeşte pe cei care sînt reprezentaţi în sfintele icoane. În acest sens Sfântul Ioan Damaschinul spune: „Fiindca sfinţii au fost plini de Duhul Sfânt în viaţă fiind şi chiar cînd au trecut la cele veşnice harul Sfântului Duh s-a pogorât asupra lor in morminte şi asupra chipurilor lor în icoane nu în esenţa ci după lucrare”.

Daca cuvântul şi cântarea Bisericii sfinţesc sufletul prin auzire, icoana îl sfinţeşte prin văz, căci după cuvântul Sfântului Evanghelist „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22). Aflându-ne în faţa unei sfinte icoana îl sfinţeste prin văz, căci după cuvântul Sfintului Evanghelist „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22).

Aflându-ne în faţa unei sfinte icoane simţim rolul ei ziditor de suflet: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

sursa

https://web.facebook.com/emanuel.balan.775/posts/1796699717233600

MAICA DOMNULUI: De ce sa cumpar o icoana? Importanta Icoanei

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

              Aceasta intrebare cred ca si-o pun multi oameni. Icoana este cadoul ideal as putea spune. De ce? Cat folos poate culege un om din urma unei icoane...! Icoana este o fereastra spre Dumnezeire. Te pune mai repede in legatura cu divinitatea. Cand vezi o icoana in casa, gandul iti fuge din nou la Dumnezeu sau la Maicuta Domnului sau la Sfantul din acea icoana. Prin sfinti se proslaveste tot Dumnezeu. Deci prin ei, ne ducem cu gandul tot la Dumnezeu. Toata viata noastra, trebuie sa fim intr-o stransa legatura cu Dumnezeu. Noi trebuie sa fim prietenii Lui ca sa putem mosteni Imparatia cerurilor fagaduita noua. Ori, un prieten adevarat nu se vede din an in pasti.  
         Un prieten adevarat isi mentine dragostea prin dialog, prin vizite. Nu se mai satura unul de altul. Ce e drept, omul c ontemporan il alunga pe Dumnezeu din viata lui. Il cam incomodeaza defapt legile divine, buna oranduire lasata de Dumnezeu. Omul nostru iubeste pacatul, patima, iar Dumnezeu condamna pacatul si ne indeamna sa ii urmam. Putem fi prieteni cu Dumnezeu dialogand mai des cu El prin rugaciune. Ori icoana, acest lucru il face: ne pune mai repede in legatura dialogica cu Dumnezeu.
 Iata cat bine culege cel care primeste o icoana, iar cel care o daruieste se impartaseste si el de rodul rugaciunilor celui care se roaga la icoana. Ai facut un mare bine daruind o icoana. Circula o mare superstitie pagubitoare de suflet, anume cum ca nu trebuie sa iti cumperi tu singur tie icoana, ci neaparat sa ti-o cumpere altcineva.
E bine sa faci cadou o icoana, cum am zis, dar nu e adevarat ca nu poti sa iti cumperi singur icoana care iti place. Daca sufletul tau vibreaza la vederea unei anumite icoane, si ti-o cere, de ce sa nu i-o daruiesti?
Daca ai evlavie la un sfant, de ce sa nu te sarguiesti sa faci rost de icoana acelui sfant pe care il iubesti?
Foarte placut inaintea lui Dumnezeu este si daruirea de icoane pentru sufletele raposatilor nostri, la parastase sau inmormantari. Un exemplu graitor: Icoana de pe pieptul mortului se daruieste la sfarsitul inmormantarii. Ca sa intaresc cuvantul, va relatez pe scurt o minune:
 Un musulman a cerut de la o taraba ceva care sa ii pazeasca casa de hoti. I s-a oferit o icoana a Sfantului Nicolae.
A luat icoana a pus-o pe perete la intrarea in casa si i-a zis: - Sfinte Nicolae eu plec, tu apara-mi casa. Omul nostru a plecat departe si a lasat usa deschisa. Vecinul lui, tot musulman a ramas uimit si a ras de el. Si a luat o parte din mobila. Cand s-a intors omul nostru, a vazut ca ii lipsea, a zis: - Sfinte Nicolae, cred ca ai fost obosit ca am lipsit mult de mi-au furat. Dar asta e! Ai grija in continuare te rog! A plecat. Vecinul a revenit si i-a furat toata mobila (nu ca era hot, ci ca sa rada de vecin). Apoi a zis: - Ia sa il iau si pe Nicolae asta! Si cand a atins icoana, a ramas imobilizat cu mainile pe icoana de nu se mai putea misca. A ramas asa pana ce a venit omul nostru acasa. Si a cerut iertare vecinul. A fost iertat si de omul nostru si de Sf Nicolae. De atunci, multi musulmani tin in casele lor icoana Sf.Nicolae. Mai este o minune petrecuta si in Rusia tot cam la fel. S-a facut si un film pe baza acesteia. Cu o fata care a luat icoana Sfantului Nicolae la dans si a ramas stana de piatra... Aceste lucruri nu le-am scris cu gandul sa veniti sa comandati la noi icoane, ci deoarece, lucrand in domeniu de ceva timp am observat unele tendinte si am cautat sa creionez pe scurt cateva lucruri valoroase despre importanta unei icoane in casa crestinului.
sursa http://icoane-comenzi.blogspot.com/

Despre icoane

Pentru ca unii ne hulesc ca ne inchinam si cinstim icoana Mantuitorului si a Stapanei noastre si inca si a celorlalti sfinti si slujitori ai lui Hristos, sa auda ca dintru inceput Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau. Pentru care motiv, oare, ne inchinam unii altora, daca nu pentru motivul ca suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu?
 Dupa cum spune graitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit in cele dumnezeiesti, “cinstea adusa icoanei se indreapta spre originalul ei”. Dar originalul ei este cel infatisat in icoana, cel dupa care se face icoana. Pentru care pricina poporul mozaic se inchina de jur imprejurul cortului, care purta in el icoana si tipul celor ceresti, dar mai degraba al intregii creatii? Dumnezeu spune lui Moise: “Vezi vei face pe toate dupa chipul care ti-a fost aratat in munte” (Iesirea XXV, 40; Evrei IX, 5.). Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul) , nu erau lucrurile mainilor omenesti? 

              Ce era templul prea renumit din Ierusalim?

 Nu facut de maini si construit prin mestesugul oamenilor? (III Regi VI, 1-37; II Paralipomena III, 1-16.). Dumnezeiasca Scriptura, insa, acuza pe cei care se inchina celor cioplite, dar si pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau paganii, dar jertfeau si iudeii. Paganii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa paganilor era de dispretuit si de condamnat; jertfa dreptilor, insa, bine primita de Dumnezeu. Noe a jertfit si “Dumnezeu a mirosit mireasma cea cu bun miros” (Facerea VIII, 21.) a bunei lui vointe primind mireasma cea bine placuta a bunei vointei sale catre El. Astfel idolii paganilor sunt de dispretuit si opriti, caci erau inchipuirile demonilor. Pe langa acestea cine poate sa faca chipul Dumnezeului nevazut, necorporal, necircumscris si fara de forma?

Este culmea nebuniei si a lipsei de credinta sa infatisezi Dumnezeirea. Pentru acest motiv in Testamentul Vechi nu era obisnuita intrebuintarea icoanelor.
 Dar cand Dumnezeu, din pricina milostivirii milii Lui, s -a facut om cu adevarat pentru mantuirea noastra si s-a facut om, nu cum s-a aratat lui Avraam in chip de om (Facerea XVIII, 1; XIX, 27.) si nici cum s-a aratat profetilor, ci s-a facut om in chip substantial si real - a locuit pe pamant, a petrecut cu oamenii (Baruh III, 38.), a facut minuni, a suferit, a fost rastignit, a inviat, s-a inaltat si toate acestea sau intamplat in chip real si a fost vazut de oameni; deci cand s-au facut acestea, s-a infatisat in icoana chipul Lui spre a ne aduce aminte de El si spre a capata invatatura noi, care n-am fost de fata atunci, pentru ca fara sa fi vazut, dar auzind si crezand, sa avem parte de fericirea Domnului.
 Dar pentru ca nu toti stiu carte, si nici nu se ocupa toti cu cititul, parintii au socotit ca sa fie pictate acestea in icoane ca niste fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele. In adevar, de multe ori neavand in minte patima Domnului, dar vazand icoana rastignirii lui Hristos, ne aducem aminte de patima mantuitoare, si cazand in genunchi ne inchinam. Nu ne inchinam materiei, ci celui ce este infatisat in icoana, dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii. 

Deci prin ce se deosebeste crucea care are chipul Domnului de una care nu-l are? 
Tot astfel si cu privire la Maica Domnului. Cinstea data ei se urca spre cel intrupat din ea. Tot astfel si cu ispravile sfintilor barbati, ispravi care ne indeamna spre barbatie, spre ravna, spre imitarea virtutii lor si spre slava lui Dumnezeu. Caci dupa cum am spus, cinstea data de cei impreuna robi catre cei buni este dovada dragostei fata de stapanul obstesc, si cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana. 

Dumnezeu sa ne ajute tuturor ca atunci cind ingenunchem in fata icoanelor sa avem impresia si sa traim rugaciunea ca si cum am fi in realitate in fata carora ne inchinam .