MAICA DOMNULUI: SFINTELE ICOANE IN CREDINTA SI EVLAVIA ORTODOXA

clik pe lincul urmator

MAICA DOMNULUI: SFINTELE ICOANE IN CREDINTA SI EVLAVIA

MAICA DOMNULUI: Bucuria de a privi o icoană

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

MAICA DOMNULUI: Bucuria de a privi o icoană URMEAZA LINKUL...

MAICA DOMNULUI: Sunt icoanele idoli?

DOAMNE AJUTA!

MAICA DOMNULUI: Sunt icoanele idoli?

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisoarea a 123-a. Juristului George M., despre porunca a doua

Ca ortodox credincios, ai vrea să îţi aperi credinţa de năimiţii care s-au lepădat de neamul şi credinţa lor din imbolduri de Iudă. Ei îţi spun că icoanele sunt idoli şi că închinarea la icoane este potrivnică celei de-a doua porunci a lui Dumnezeu. Reiese, aşadar, că adevăratul Creştinism este închinare la idoli! Asta afirmă sectanţii, care s-au ivit pe lume de abia de un veac de om!

Întreabă-i: cine a nimicit idolii din Balcani? Cine a deşertat Atena şi Roma de mulţimea statuilor şi templelor? Cine i-a doborât pe Jupiter, şi pe Diana din Efes, şi pe Astarte din Babilon, şi pe Isis din Egipt? Cine l-a dat jos pe Perun de pe colina din Kiev şi 1-a aruncat în Nipru? Cine a curăţit de idoli Asia Mică, Africa de Nord şi întreaga Europă? Cumva noii sectanţi, sau Marea Biserică a lui Hristos, care în lupta cruntă împotriva închinării la idoli a dat milioane de jertfe omeneşti şi a umplut calendarul său cu numele mucenicilor pentru credinţa în singurul Dumnezeu adevărat? Secta lor nu are nici măcar un mucenic pentru credinţa lui Hristos. Nici nu a nimicit măcar un idol în toată lumea, îndeobşte, ei nu au nici un calendar creştin. Şi dacă l-ar avea, nu l-ar putea alcătui din sfinţii lor, ci din pamfletiştii şi broşuriştii lor. Dacă îi doare de lupta cu închinarea la idoli, ce caută în Balcani, unde idolii păgâneşti şi-au aflat adăpost numai în muzee? Dacă le arde inima de râvnă împotriva idolilor, de ce nu merg în Asia largă, şi în Africa, şi între pieile roşii americane, unde păgânismul este, din păcate, la putere şi astăzi la fel ca acum o mie de ani? Negreşit, nu merg în acele ţinuturi fiindcă acolo viaţa unui misionar este în pericol. Ai citit despre Don Quijote, cum a proclamat morile oamenilor paşnici drept castele întărite ale vrăjmaşilor săi şi le-a atacat înarmat de război, ca să le cucerească. Aşa au proclamat şi aceştia sfintele noastre icoane drept idoli şi le atacă de parcă sunt turbaţi – fiindcă nu au nici un chef să meargă în jungla asiatică şi africană.

Iar tu să ştii că precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebesc şi icoanele creştine de idolii păgâneşti.

Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări de sfinţi care au trăit pe pământ cu adevărat, L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au învrednicit în cer de împărăţia lui Dumnezeu. Acolo iluzie, aici realitate. Acolo minciună şi nălucire, aici adevărul şi numai adevărul. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat, în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul Cel adevărat. Prin a doua Sa poruncă, Ziditorul a vrut să abată neamul omenesc de la ceea ce-l desparte de El, adică să-l abată de toate minciunile, nălucirile şi iluziile demonice.

Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov

Capitolul 2

14.Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
17. Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.

18. Darva zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.

20. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?

22. Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit?

24. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.

26. Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.

MAICA DOMNULUI: Despre icoana

MAICA DOMNULUI: Despre icoana
clik pe link
BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

MAICA DOMNULUI: Icoana din casa

  clik aici         MAICA DOMNULUI: Icoana din casa

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Sfantul Ioan Damaschin, aparator al cultului sfintelor icoane

Sfantul Ioan Damaschin, aparator al cultului sfintelor icoane

Una dintre ultimele mari controverse legate de sfarsitul epocii sinoadelor ecumenice si al perioadei patristice este aceea legata de problema sfintelor icoane. Secolele al VIII-lea si al IX-lea au pus la grea incercare Biserica crestina prin erezia iconoclasta. Iconoclasmul a fost o miscare complexa, cu repercusiuni politico-administrative dureroase pentru imperiul bizantin, fapt ce a atras atentia multor bizantinologi si teologi, care au explicat intr-un fel sau altul evenimentele legate de persecutia sfintelor icoane.

Iconoclasmul apare sub imparatul Leon III Isaurul (717-741), care in anul 726 promulga un edict impotriva icoanelor . Se pare ca acest edict a fost precedat "de o veritabila campanie de propaganda, condusa chiar de imparat si destinata a convinge poporul ca cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoaca mania lui Dumnezeu si explica toate nenorocirile imperiului".

Pentru a intelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Rasarit in timpul secolelor VIII si IX, ar trebui sa mergem mai departe decat inceputul secolului al VIII-lea. Daca trebuie luata in considerare originea siriaca a imparatilor iconoclasti , provincie in care tendintele iconoclaste erau vechi, influentate atat de iudei cat si de musulmani, cat si "lupta intre puterea civila si comunitatile religioase", iconoclasmul apare din punct de vedere politic, ca o "reactie impotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu toate pretentiile si incalcarile ei".

Dar iconoclasmul a fost un "fenomen complex", cu un pronuntat caracter religios. El ne apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, caci se punea in discutie legitimitatea pictarii Mantuitorului, ceea ce in ochii iconoclastilor parea "nestorianism". Mai mult, al doilea imparat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) "condamna chiar cultul Sfintei Fecioare si al Sfintilor". Sa nu uitam ca "monofizitii erau ostili cultului icoanelor".

Daca, potrivit unor istorici, nu trebuie sa vedem in imparatii iconoclasti niste oameni necredinciosi sau rationalisti, cum se pretinde de obicei, ci niste oameni "cu o credinta profunda, sincer convinsi, care doreau o reforma religioasa si purificarea erorilor" ce inundasera credinta ortodoxa, caz in care iconoclasmul "aparea ca o reactie violenta impotriva superstitiei, practicilor idolatrice si a excesului de putere al monahilor", trebuie sa avem in vedere insa faptul ca "folosirea icoanelor se stabileste si se raspandeste in Biserica, nu impusa de vreun decret, nici introdusa surprinzator, ci ca o inflorire naturala a sufletului crestin, uman in imperiul harului". Deci iconoclastii nu puteau reprosa iconofililor ca ar fi introdus cultul sfintelor icoane ca o inovatie, pentru ca acesta "facea parte integranta din viata ortodocsilor" , caci pentru crestinul din Bizant icoanele erau "marturia asigurarii binecuvantarii si a mantuirii, o garantie a ajutorului de sus, fara icoana el nu putea trai". In momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele si cinstindu-le, fara sa se intreba de ce anume facea aceasta.

Astfel, putem intelege usor cat de puternica a fost reactia credinciosilor cand, in aceasta atmosfera, apare edictul iconoclast din 726 al imparatului Leon III Isaurul. Pentru a da un suport actiunii sale, Leon al III-lea convoaca un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se pronunta impotriva icoanelor. Cum insa patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730) refuza sa semneze aceasta hotarare este depus si in locul lui este ales Anastasie, care semneaza hotararile acestui sinod iconoclast, "astfel edictul impotriva icoanelor nu era dat numai in numele imparatului, ci si al Bisericii".

Constantin V Copronimul (741-775), urmand calea tatalui sau, convoaca la 754 al doilea sinod iconoclast, care da opt anatematisme, atat impotriva cultului sfintelor icoane, cat si a zugravirii si folosirii lor. Paralel cu cresterea actiunii iconoclaste se intensifica actiunea de rezistenta iconofila. Nici una dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din Rasarit, n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului Anastasie, si cum situatia lor in pamant musulman le sustragea actiunii imparatului, ele au proclamat legitima vechea practica iconofila. Biserica apuseana se pronunta impotriva iconoclasmului printr-un sinod de la Roma din 731, atitudine in urma careia Italia centrala se rupe definitiv de Bizant.

Ortodoxia se restabileste si in Biserica Constantinopolului sub imparateasa Irina (797-802), care convoaca cel de al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea in 787. Chiar daca in secolul urmator are loc o a doua faza iconoclasta, pana ce o alta imparateasa, Teodora, va restabili Ortodoxia in 843, lupta era castigata de iconofili inca din 787. Prin op-ul sinodal, citit de Teodor, episcop de Taurianum, in cea de a VI-a sesiune, din 13 octombrie 787, a celui de al VII-lea si ultimul sinod ecumenic, nu numai ca Ortodoxia era restabilita, dar invatatura Bisericii se imbogatea cu o expunere explicita a teologiei icoanelor.

Unul dintre cei care au adus cea mai substantiala contributie la triumful Ortodoxiei impotriva ereziei iconoclaste a fost Sfantul Ioan Damaschin, ultimul Sfant Parinte din Rasarit, mort la anul 749. "Teologul icoanelor", cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris trei tratate impotriva ereziei iconoclaste dupa cum urmeaza: primul tratat intre anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, si 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat dupa depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; si al III-lea, imediat dupa al doilea. Sistematizator al teologiei Parintilor de pana la el, Sf. Ioan Damaschin isi baza invatatura sa pe intreaga traditie a Bisericii patristice. "La sfarsitul fiecarui tratat sunt aduse marturii din Parintii si scriitorii bisericesti pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul intai sunt citate 28 de marturii; la tratatul al doilea sunt reproduse marturiile din tratatul intai, plus 7 marturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de marturii, dintre care 9 sunt reproduse din primul si al doilea tratat". Sf. Ioan Damaschin "scrie tratatele sale despre apararea sfintelor icoane in care ofera aparatorilor credintei o baza teologica ce va fi reluata de teologii ortodocsi de dupa el", baza teologica pe care se va construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

Sfantul Ioan Damaschin - Notiunile de icoana si Inchinaciune

Marele dialectician crestin care a fost autorul "Fantanei cunostintei", cunoscand lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a inteles ca primul pas ce trebuie facut in aceasta directie este lamurirea si stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie sa intelegem prin termenul de "icoana" si prin cel de "inchinaciune". Daca astazi prin icoana intelegem indeobste reprezentarea grafica a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce si se aseamana cu un anumit prototip, dar de care se deosebeste in ceva. "Icoana este asemanare, care infatiseaza originalul - spune autorul celor trei tratate impotriva iconoclastilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoana si original, deoarece icoana nu se aseamana in totul cu originalul". Pornind de la ceea ce deosebeste originalul de icoana, autorul imparte icoanele in 6 grupe :

1) Icoana naturala: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatalui "deosebindu-se in aceea numai ca este cauzat: Tatal este cauza naturala, Fiul cel cauzat, pentru ca nu este Tatal din Fiul, ci Fiul din Tatal. Caci Fiul are din el - desi nu dupa el - aceeasi existenta, pe care o are Tatal, care l-a nascut".
2) Paradigmele divine care "sunt icoane si exemple ale lucrurilor ce vor fi facute" de Dumnezeu, in sfatul caruia "cele hotarate mai dinainte de el si cele ce aveau sa existe, in chip neschimbat, au luat forma si s-au infatisat in icoana inainte de devenirea lor".
3) "Al treilea fel de icoana este cel facut de Dumnezeu prin imitare, adica omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeasi fire cu ziditorul altfel decat prin imitare ?".
4) "Al patrulea fel de icoana este cel intrebuintat de Scriptura, care atribuie forme, figuri si chipuri celor nevazute si necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slaba idee despre Dumnezeu si ingeri, deoarece noi nu putem sa conitemplam pe cele necorporale fara de formele care sunt corespunzatoare naturii noastre".
5) Al cincilea fel de icoana se numeste acela care infatiseaza si schiteaza mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), ploaia de pe lana (Jud., VI, 40), toiagul (Numeri, XVII, 23) si vasul cu mana (Exod, XVI, 33) preinchipuiesc pe Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu. Sarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa si norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).
6) Al saselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtutii. In aceasta categorie se incadra icoana propriu-zisa pe care Sf. Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Traditiei in fata iconoclastilor.

Dupa ce stabileste felurile si intelesurile icoanei, autorul trece la a arata intelesul "inchinaciunii", termen la randul sau cu mai multe intelesuri :
1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de inchinaciune".
2) Inchinaciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor si slujitorilor Lui. Dupa cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) si Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au inchinat ingerului.
3) Inchinaciunea adusa locurilor lui Dumnezeu, dupa cum zice David: "Sa ne inchinam in locul, in care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17).
4) Obiectele afierosite lui Dumnezeu, dupa cum intreg Israelul se inchina cortului.
5) Acela potrivit caruia ne inchinam unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu si suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu.
6) Inchinaciunea data celor care conduc si stapanesc (Rom. XIII, 2).
7) Acela potrivit caruia se inchina robii stapanului si cei care au nevoie de ajutorul altora, binefacatorilor lor, dupa cum Avraam s-a inchinat fiilor lui Emor, cand a cumparat pestera dubla pentru mormant.

Din impartirea aceasta observam ca prin inchinaciune teologul icoanelor intelegea un anumit fel de relatii interpersonale pe care le claseaza dupa un anumit criteriu, aratand ca inchinaciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii si al smereniei". Ceea ce retinem este ca numai lui Dumnezeu ii datoriam inchinaciune pentru fiinta sa, adica adorare, pe cand inchinaciunea sau relatia pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai in functie de pozitia acestora fata de Dumnezeu, deci in fond si aceasta inchinare are directia tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relatie, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea pictarii si folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat impotriva icoanelor au invocat printre altele si motivul cum ca dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate si marginite in forme materiale. La aceasta autorul raspunsese in parte prin gruparea sensurilor notiunii de icoana, in care arata ca icoana oglindeste fidel prototipul, fara a-i repeta fiinta, numai in cazul primei grupe icoana are aceeasi fiinta ca si orginalul, Fiul ipositaziaza fiinta Tatalui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat invatatura despre posibilitatea pictarii si folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugravesc pe Dumnezeu nevazut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sf. Sava, nu ca nevazut, ci, ca pe unul care s-a facut vazut pentru noi prin participare la corp si sange. Nu zugravesc Dumnezeirea nevazuta, ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu".

Cat priveste mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit caruia Dumnezeu ar fi oprit in mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf. Ioan Damaschin arata ca o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denota necunoasterea exacta a Sfintei Scripturi. Autorul arata ca Scriptura uneste adorarea cu inchinarea, de unde intelegem ca in textul din decalog este oprita adorarea altor persoane sau lucruri in afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor inclinari spre idolatrie". Daca insa am vedea in textul respectiv oprirea oricarui fel de reprezentare a celor duhovnicesti ar insemna sa-L punem pe Dumnezeu in contradictie cu sine insusi, caci tot in Vechiul Testament El insusi poruncise lui Moise sa faca cortul marturiei (Exod XXXI, 1-6) in care erau reprezentati heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege nu are autoritate si asupra noastra, a celor de sub har, "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernamant si stim ceea ce poate fi infatisat si ceea ce nu poate fi infatisat in icoana". De altfel cel care a facut cel dintai icoana a fost insusi Dumnezeu, care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut si Cuvantul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, si chip cu totul asemenea al vesniciei Lui".

Pictarea si folosirea icoanelor ne apare nu numai indreptatita si bazata pe revelatie, ci si utila prin faptul ca astfel ne sunt mijlocite adevarurile mantuitoare. Asa "putem sa facem icoanele tuturor formelor pe care le-am vazut, le intelegem insa asa cum au fost vazute. Caci desi uneori prin intermediul ratiunii intelegem figurile, totusi ajungem la intelegerea acestora pe temeiul celor ce am vazut".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost impartiti in doua mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau atat folosirea, cat si cultul icoanelor, si 2) cei moderati care condamnau numai cultul icoanelor. Prima grupa reprezenta situatia din Bizant, schitata mai sus, iar cea de a doua reprezinta pe dusmanii icoanelor in Occident.

Chiar si iconoclastii cei mai radicali acceptau ca Sfintei Cruci si Sfintei Evanghelii sa li se aduca inchinare, dupa cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin ajunge foarte usor la a demonstra legitimitatea cultului Sf. icoane, aratand ca "daca ne inchinam chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne inchinam icoanei celui rastignit". Pe baza specificarii termenelor aratate mai sus, autorul ne spune ca "cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana", in acest caz icoana va fi cinstita si venerata, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului intrupat".

Dar aceasta n-ar insemna ca ne inchinam materiei din care este facuta icoana, ci "acelora care sunt infatisati de ea", tot asa "dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sf. Ioan Damaschin se conduce si de aceasta data de criteriul hristologic al demonstratiei sale, ceea ce avea sa-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu cauta sa demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mantuitorului, ci si al icoanei Sfintilor, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai imparatiei, mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna-mostenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7). Cum sfintii "sunt cu adevarat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de inchinaciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza ca au in ei pe cel prin fire demn de inchinaciune, in acelasi chip, in care fierul inrosit nu este prin fire cu neputinta de atins si arzator, ci pentru ca participa celui arzator prin fire. Ne inchinam deci Sfintilor, ca unora ce sunt slaviti de Dumnezeu, ca unora ce sunt facuti de Dumnezeu tematori potrivnicilor si binefacatori celor care se apropie de ei cu credinta; nu ne inchinam lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei si binefacatori, ci ca unor servi si slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin invatatura acestui frumos pasaj, Sf. Ioan Damaschin restabileste nu numai legitimitatea cultului Sfintilor in raport cu cultul Mantuitorului, ci si cultul icoanei sfintilor in raport cu cultul icoanei Mantuitorului. Definitia Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, aratand ca inchinarea datorata lui Dumnezeu se numeste adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclastilor ne indeamna "sa ne inchinam si sa ne adresam numai Ziditorului si Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi inchinat. Sa ne inchinam si Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului intrupat. Sa ne inchinam si sfintilor, ca prietenilor alesi ai lui Dumnezeu si ca unora ce au dobindit deplina incredere pe langa El".

De remarcat ca autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare si cel datorat sfintilor in general. In acest context este justificata aceasta nedeosebire pentru ca se are in vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de inchinare prin firea Sa, iar pe de alta parte, cultul datorat creaturilor, intre care intra si Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de inchinaciune numai prin relatia lor cu Dumnezeu.

Sfantul Ioan Damaschin - Rolul icoanelor in cult

Daca cultul si folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifica atunci cand avem in vedere rolul sfintelor icoane in cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodata si motivul forte care impune icoana in evlavia crestina. Acest rol are un dublu aspect : a) instructiv-educativ si b) harismatic.

a) Instructiv-eduaativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum cand cultul ei fusese atacat de iconoclasti, dar uzul icoanelor era vechi in Biserica, impus mai ales pentru folosul sau didactic. Invocand texte mai vechi, mai ales din Parintii capadocieni, care au evidentiat acest aspect al importantei icoanelor in cult, Sf. Ioan Damaschin precizeaza ca "icoanele sunt carti pentru cei nestiutori de carte si cronici care vorbesc neincetat, ai cinstirii sfintilor, instruind fara cuvinte pe cei care le vad si sfintind vederea. Nu am prea multe carti - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - si nici nu am timp liber spre a citi , intru insa in biserica, spitalul obstesc al sufletelor, inabusit de ganduri ca de niste spini, podoaba picturii ma atrage sa nu uit, imi desfateaza vederea ca o livada si, pe nesimtite, marirea lui Dumnezeu patrunde in suflet. Am privit rabdarea mucenicului, rasplata cununilor si ma aprind ca prin foc cu dorinta de a-l imita. Cazand la pamant ma inchin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului si ma mantui". Este schitat aici intr-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele isi indeplinesc rolul instructiv prin faptul ca ne pun mereu in fata faptele trecute, minunile sau virtutile "spre slava, cinstea si cunoasterea celor care au invins si s-au distins in virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ : "Ca sa evitam cele rele si sa ravnim virtutile".

Rolul icoanelor n-are numai o directie umana, ci in acelasi timp el are si o directie spre Dumnezeu, caci "sunt facute spre slava Lui si a Sfintilor Lui, spre ravnirea virtutii si evitarea viciului si spre mantuirea sufletelor".

b) Harismatic. - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a largit dezbaterea, legand foarte abil problema cultului si a folosirii icoanelor, in legatura cu rolul jucat de riturile si obiectele sensibile in opera mantuirii si a sfintirii noastre, de problema posibilitatii sfintirii si ridicarii materiei la o stare supranaturala". Este adevarat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentala, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfantului Ioan Damaschin, in ele este abia atinsa aceasta problema si asa destul de sensibila.

Asa cum se da har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictati pe icoane", tot asa "daca cel zugravit este plin de har, participa si icoanele la har in masura credintei".
Prin aceasta se contureaza deplin pozitia si rolul icoanelor in cultul crestin din totdeauna, in cadrul caruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ si harismatic, devenind "un mijloc de comuniune intre cel care se roaga si Dumnezeu, Fecioara sau sfinti" .

Din perspectiva secolelor care au trecut si care au confirmat ortodoxia invataturii autorului celor trei tratate impotriva iconoclasilor, este foarte usor sa apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a tinut sa specifice ca invatatura sa este "traditia Bisericii", afirmatie justificata mai ales de bogatele citate din Sfintii Parinti cu care se incheie fiecare tratat.

Prin invatatura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana in cultul Bisericii, unde ea exista de la inceput, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, dupa criteriile Revelatiei din Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Icoana reprezinta una dintre functiile materiei de a mijloci intelegerea celor nevazute, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care stiu sa citeasca, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care n-ar sti sa citeasca, de a face vii in mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfintilor, spre a ne indemna la a-i imita, spre a mijloci harul mantuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta invatatura, teologul icoanelor lasa Bisericii truda vietii si rodul evlaviei lui, incheind prin moartea sa perioada patristica, aceea care a dat crestinatatii pe marii si neintrecutii ei aparatori. Prin hotararea dogmatica a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat si oficializat invatatura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane in cultul crestin. Aceasta invatatura se bucura si astazi de aceeasi valabilitate in Biserica Ortodoxa.

In lumina spiritului ecumenist, din perspectiva caruia sunt astazi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni crestine, dintre care unele n-au mai pastrat integritatea cultului crestin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia ca precizarile facute de Sf. Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai ca justifica practica ortodoxa a cinstirii icoanelor, ci o si impun acolo unde a fost inlaturata.

Pr. Prof. Viorel Ionita

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/cuviosul-ioan-damaschin/sfantul-ioan-damaschin-aparator-cultului-sfintelor-icoane-69559.html

Rutina latreutica

Cu greu s-ar putea gasi vreun crestin care sa-si inchipuie spatiul de rugaciune fara prezenta uneia sau a mai multor icoane. Ele s-au integrat firesc cultului, astfel ca, s-ar putea spune ca, dintre toate atributele icoanei, cel mai cunoscut este cel cultic sau latreutic. Insa el nu poate fi separat de celelalte, desi multi dintre "purtatorii de icoane" nu-si pun problema implinirii vreunui rol didactic sau estetic, importanta fiind prezenta chipului respectiv, ca garant al mijlocirii catre Dumnezeu.

Numai ca icoana este didactica tocmai prin faptul ca poate comunica si altceva decat mesajul estetic, propriu oricarei opere de arta autentice, si, prin structura sa specifica, ea se defineste ca fiind un mijloc de comunicare cu Dumnezeu si cu sfintii, cu atat mai necesara acum, cand lipsa comunicarii reale a transformat oamenii in instrumente economice, politice sau culturale, ce manipuleaza notiuni extrem de atragatoare dar golite de continut.

Fac icoanele minuni?

Pentru a pune această întrebare într-o perspectivă corectă, să încercăm mai întâi să răspundem la câteva întrebări: Făcea chivotul legământului minuni (vezi Iosua 3, 15; I Samuel 4, 6)? Vindeca şarpele de aramă pe cei muşcaţi de şerpi (Numeri 21, 9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (II Regi 13, 21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5, 15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi şi au scos draci (Fapte 19, 12)?

Răspunsul la aceste întrebări este DA, într-un anumit fel. Totuşi, ca să fim mai corecţi, Dumnezeu a fost Cel care a ales să facă minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului şi a şarpelui de aramă, avem de-a face cu imagini prin care s-au făcut minuni. Dumnezeu a făcut minuni prin rămăşiţele profetului Elisei, prin umbra unui sfânt şi prin lucruri care au fost doar atinse de un sfânt. De ce? Pentru că Dumnezeu cinsteşte pe cei ce Îl cinstesc (I Samuel 2, 30), pentru că îşi găseşte plăcerea în a face minuni prin sfinţii Lui, chiar şi pe aceste căi indirecte. Faptul că Dumnezeu poate sfinţii lucruri materiale nu trebuie să surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfânt, ci tot ce îl atingea (Ieşirea 29, 37). A respinge adevărul că Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în gnosticism. Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinsteşte pe cei ce-L cinstesc.

Pr. John Whiteford
Foto: Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Galaktotrofousa” (“Cea care alăptează”) de la Typikario, chilia Hilandarului, Sfântul Munte Athos

SFIINTII PRIETENII MEI...: Parintele Cleopa - Sfintele Icoane si Sfanta Cruce

SFIINTII PRIETENII MEI...: Parintele Cleopa - Sfintele Icoane si Sfanta Cruce

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Poate fi icoana confundata cu idolul ?

- Icoana nu poate fi confundata cu idolul pentru ca icoana este reprezentarea unei fiinte existente in mod real, pe cand idolul este o nascocire ( inchipuire ) a mintii omenesti, slabita de pacat. Asa se explica faptul ca idolul, ca si chip cioplit, a fost oprit a se face, prin porunca lui Dumnezeu :

" Sa nu-ti faci chip cioplit " ( Iesire 20, 4 ).

Dar tot atunci, Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca icoane, spunandu-i : " Sa faci doi heruvimi de aur si sa-i faci ca dintr-o bucata, ca si cum ar rasari din cele doua capete ale capacului " ( Iesire 25, 19 ).

Deci, daca admitem ca textul din Iesire 20, 4 vorbeste despre icoane, atunci s-ar contrazice cu cel din Iesire 25, 19. Asadar, primul text vorbeste despre idoli ( sa nu faci ) si al doilea text despre icoane ( sa faci ) si nu mai avem nici o contradictie, ci dimpotriva, o precizare foarte clara :

Sa nu-ti faci idoli, dar sa-ti faci icoane.

De ce scrie in Isaia 44, 17 ca idolii sunt facuti din lemnele padurii ?

- Intr-adevar, se scrie in Isaia ca idolii sunt facuti din lemnele padurii, dar si chipurile de heruvimi poruncite de catre Dumnezeu au fost facute tot din lemnele padurii si din aur, dar nu aceasta este important, ci semnificatia lor, ceea ce reprezinta ei insisi. Chipurile ( icoanele ) de heruvimi reprezentau ceva sfant, unde Dumnezeu se descoperea lui Moise:

" Acolo, intre cei doi heruvimi, de deasupra chivotului legii Ma voi descoperi tie si-ei voi grai de toate cate am a porunci prin tine fiilor lui Israel " ( Iesire 25, 22 ).

Dar oare hartia Sfintei Scripturi nu este facuta tot din lemne ?

- Bineinteles ca si hartia Sfintei Scripturi este prelucrata tot din lemn. Noi insa nu cinstim materia, ci chipul celui zugravit pe ea, dupa cum nu cinstim hartia Sfintei Scripturi, ci ceea ce este scris in ea, pentru ca cuprinsul ei contine:

" Cuvintele vietii celei vesnice "

( Ioan 6, 68 ).

Mantuitorul a cinstit icoanele ?

- Mantuitorul a cinstit icoanele, pentru ca, mergand la templu, nu a poruncit sa le scoata afara, ci, dimpotriva, a scos afara pe cei ce le necinsteau prin pacatele lacomiei lor, dupa cum scrie ca : "I-a scos pe toti afara din templu si oile si boii si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele" ( Ioan 2, 15 ).

Pentru ce sa cinstim si noi icoanele ?

- Noi trebuie sa cinstim icoanele pentru ca ele reprezinta pe Dumnezeul nostru Cel intrupat si pe sfintii lui Dumnezeu ca exemple de sfintenie, care ne cuceresc chioar si prin sfintenia privirii lor. Insusi Mantuitorul Iisus Hristos este numit icoana Tatalui :

"Fiind stralucirea slavei si chipul fiintei lui Dumnezeu " Evrei 1, 3.

Cu ce am mai putea asemana icoana ?

- Icoana poate fi asemanata si chiar numita o " Biblie zugravita ". Icoanele reprezinta textul biblic. Spre exemplu :

" Cand se lumina de ziua intai a saptamanii, a venit Maria Magdalena si cealalta Marie ca sa vada mormantul si iata ca s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului coborand din cer si venind a pravalit piatra si sedea deasupra ei " ( Matei 28, 1-2 ).

Ce inteles au idolii dupa Noul Testament ?

- Dupa Noul Testament, idolii au si intelesul de patimi sau pacate grele, dupa textele din Coloseni si Efeseni :

" Drept aceea, omorati madularele voastre - ale omului pamantesc - : desfranarea, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este o inchinare la idoli " ( Coloseni 3, 5 ). Si :

"Aceasta sa o stiti bine ca nici un desfranat sau necurat sau lacom, care este un inchinator la idoli, nu are mostenire in imparatia lui Hristos "

( Efeseni 5, 5 ).

Asadar, idolul ca patima ne pagubeste, pe cand icoana ne zideste, inaltandu-ne sufleteste cand o privim, cum ar fi icoana Rastignirii, a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, a Inaltarii si altele.

Despre Sfanta Cruce

Crucea este un simplu semn ?

- Crucea nu este un simplu semn, ci un semn insotit de putere, precum s-a dovedit inca din Vechiul Testament, cand Moise se ruga cu mainile ridicate in semnul Sfintei Cruci.

Iar : "Cand isi ridica Moise mainile, biruia Israel, iar cand isi lasa el mainile, biruia Amalec " ( Iesire 17, 11).

Sfantul Apostol Pavel zice :

" Cuvantul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu " ( I Corinteni 1, 18 ).

Crucea este semnul biruintei, care se va arata pe cer la sfarsitul veacurilor.

" Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului in putere si slava multa " ( Matei 24, 30 ).

Ce semnificatie mai poate avea Sfanta Cruce ?

- Sfanta Cruce mai poate avea semnificatia de altar, cel mai sfant altar pe care s-a adus cea mai sfanta jertfa.

"Altarele Tale, Doamne al puterilor, Imparatul meu si Dumnezeul meu " (Psalmul 83, 4)

Crucea poate fi vrajmasa lui Hristos, asa cum se spune uneori?

- Crucea nu poate fi vrajmasa lui Hristos, ci, dimpotriva, textul Sfintei Scripturi ne spune ca Mantuitorul a veni ca :

" Sa-i impace cu Dumnezeu pe amandoi, uniti intr-un singur trup prin cruce, omorand prin ea vrajmasia " ( Efeseni 2, 16 ).

Ce inteles mai poate avea crucea ?

- Crucea mai poate avea inteles de suferinta, dupa cuvantul Mantuitorului :

" Daca vrea cineva sa vina dupa Mine,sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie " ( Matei 16, 24 ).

Putem sa ne luam noi insine crucea suferintelor de buna voie ?

- Noi suntem chiar sfatuiti sa ne luam crucea suferintelor de buna voie, daca vrem sa fim ai lui Hristos, pentru ca :"Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele " ( Galateni 5, 24 ).

Ce se intampla daca nu ne luam crucea suferintelor infranarilor de buna voie ?

- Daca nu ne luam crucea infranarii de buna voie, vom purta crucea grea a mustrarilor de constiinta pentru pacatele savarsite, prin neinfranare si lipsa de rabdare, ca si bogatul nemilostiv care striga :

" Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesc in aceasta vapaie " (Luca 16, 24 ).

Dar Crucea, pusa de Dumnezeu pe umerii nostri, cum trebuie sa o intelegem ?

- Crucea, pusa ca suferinta de Dumnezeu pe umerii nostri trebuie sa o intelegem ca un medicament vindecator al pacatelor, precum i s-a dat chiar si Sfantului Apostol Pavel :

" Si pentru ca sa nu ma trufesc cu inaltimea descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanii, sa ma bata peste obraz ca sa nu ma trufesc " ( II Corinteni 12, 7 ).

Si ca un prilej de intarire in credinta, asemenea crucii pusa pe umerii lui Iov, fapt constatat si de Psalmist, care zice :

" De multe ori s-au luptat cu mine, din tineretile mele, si nu m-au biruit " ( Psalmul 128, 2 ).

Daca e grea crucea suferintelor luate de bunavoie, crucea suferintelor ca urmare a faradelegilor e groaznic de chinuitoare.

 

ICOANELE IN CULTUL ORTODOX

ICOANELE IN CULTUL ORTODOX:


Noi ne inchinam Domnului Hristos si cinstim pe Maica Domnului si pe Sfinti, si prin icoanele care ii reprezinta.
Pe Maica Domnului si pe Sfinti ii cinstim in ultima analiza pentru faptul ca in ei straluceste Hristos, pentru faptu1 ca in ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Deci cinstim icoanele lor pentru ca ele reprezinta pe cei ce sint locasurile pnevmatizate ale lui Hristos, a carui umanitate e desavirsit pnevmatizata prin Duhul Sfint, unit prin fiinta cu ipostasul acestei umanitati.
Dar in ce consta aceasta justificare a icoanei lui Hristos? In Vechiul Testament nu existau icoane ale lui Dumnezeu. Existau numai simboale sacre: mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfint, sicriul legii etc.
Dar admitind simboalele sacre, Vechiul Testament interzice chipurile si asemanarile lui Dumnezeu (Iesire 20, 4; A doua lege 5, 12-19). Care e deosebirea intre simbolul admis si idolul interzis in Vechiul Testament ?
Simbolul sacru e un semn sensibil al prezentei lui Dumnezeu, un obiect in care Dumnezeu si-a aratat puterea si si-o arata in continuare. Dumnezeu poate lucra prin toate fapturile ca creaturi ale Lui si lucreaza de fapt prin toate. Dar a aratat si arata ca prin unele a lucrat si lucreaza In mod deosebit de accentuat. Adica 1ucreaza in mod supranatura1 si nu simplu natural. Distinctia aceasta pe care o face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist. Dar odata facuta aceasta distinctie si clarificind prin obiectele alese in mod supranatural de Dumnezeu, ca locuri ale lucrarii Sale deosebite, faptul ca El nu se confunda cu natura, Vechiul Testament nu se mai fereste sa spuna ca in toate se vede slava lui Dumnezeu ("Plin e cerul si pamintul de marirea Lui").
Aceasta distinctie intre natura si Dumnezeu nu o mai faceau inchinatorii la idoli. Ei confectionau sau alegeau singuri anumite obiecte si le aduceau inchinare, fara ca un Dumnezeu deosebit de natura sa se fi manifestat printr-un act de putere supranaturala ca e prezent in mod special in acele obiecte, numite idoli. Ei erau simplu "ciopliti" sau alesi prin simpla hotarire omeneasca, nu aratati de Dumnezeu printr-un act de putere supranaturala ca locasuri ale prezentei si lucrarii Lui.
Idolul era o piesa simpla a naturii, sau un obiect confectionat de om. Dar tocmai in aceasta calitate era identificat cu Dumnezeu. Tocmai intrucit ca parte a naturii reprezenta intreaga natura, sau o forta oarecare a naturii, el era considerat ca e ca atare identic in esenta cu Dumnezeu.
Poporul evreu, in baza Revelatiei Vechiului Testament, facea insa o distinctie intre simbol si Dumnezeu, fie ca era vorba de simbolul natural fie de cel ales printr-un act special al lui Dumnezeu, printr-un act supranatural. De aici putem trage concluzia ca nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in simboalele sacre indicate de Dumnezeu in mod supranatural era interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi.
Acesta e motivul pentru care Vechiul Testament a interzis idolii, dar a recomandat vederea maririi lui Dumnezeu in toate si in mod special in anumite obiecte in care Dumnezeu si-a aratat printr-un act supranatural ca a lucrat si lucreaza, adica in simboalele sacre folosite in cult. Prin idoli se pierdea constiinta deosebirii lui Dumnezeu de natura. Prin simbolul natural si sacru se mentinea constiinta acestei deosebiri. Prin idol poporul Israil ar fi pierdut constiinta unui Dumnezeu superior naturii, deci constient, personal, superior naturii si deosebit si liber de ea. Prin simbol ei pastrau credinta in Dumnezeu deosebit de lume, transcendent ei, si practicau o legatura concreta cu ea prin adorare, prin cult, prin rugaciune, pe temeiul credintei ca acest Dumnezeu ii poate apara chiar fata de greutatile naturii, fata de legile ei implacabile.Prin simbol vedeau toata lumea intr-o dependenta de acest Dumnezeu personal, superior in putere naturii, atotputernic fata de ea, proniator al ei si in mod deosebit al oamenilor.
In toate cazurile, prin simboalele sale sacre, dar si prin toata natura vazuta ca simbol, Vechiul Testament marturiseste credinta sa in comunicabilitatea lui Dumnezeu, prin mijloace sensibile, dar si deosebirea Lui de aceste mijloace. Simboalele sint in acest sens o anticipare a icoanei lor, precum Vechiul Testament e o anticipare a lui Hristos.
Caci icoana nu mai este nici idol, care identifica o piesa a naturii, confectionata sau nu de om, si prin aceasta toata natura sau diferitele ei forte cu Dumnezeu, nici simbol care atesta in el prezenta lui Dumnezeu, dar Ii afirma distinctia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu insusi deveni ipostasul personal al firii umane, fara sa se identifice cu aceasta fire sau sa se confunde cu ea. Icoana pastreaza distinctia intre creatura si Dumnezeu, ca si simbolul, dar vede intr-o fata umana creata pe ipostasul dumnezeiesc insusi devenit subiectul ei. Natura umana, prin spiritul care tine de ea, e deosebit de apta sa devina natura proprie a ipostasului dumnezeiesc, mediu de manifestare nemijlocita a Persoanei dumnezeiesti. In timpul recent Olivier Clement a atras in mod special atentia asupra tainei insondabile pe care o reveleaza fata umana, pentru ca e revelare a spiritului din om, care e orientat spre infinit (Le visage interieur, Paris, Stock, Paris, 1978). Fata omului reveleaza o infinitate negraita, pentru ca daca e luminoasa, e ancorata fericit in infinitatea mingiietoare a lui Dumnezeu-Persoana, iar daca e intunecata si tragic de trista, e inspaimintata de golul infinit ce se casca in mintea constiintei umane. Despre fata umana ancorata prin Spiritul care se vede prin ea, in infinitatea lui Dumnezeu, stia si Vechiul Testament cind spunea ca pe fata lui Moise era atita stralucire ca evreii nu puteau privi la ea si de aceea Moise trebuia sa o acopere cu un zabranic care modera stralucirea ei. Credinciosii Vechiului Testament nu puteau privi la aceasta slava de pe fata lui Moise, pentru ca nu erau inca pregatiti sa inteleaga ca Dumnezeu se poate arata prin fata omului, sau poate ca l-ar fi socotit pe Moise insusi Dumnezeu, fara sa fie. Cind a venit insa Iisus Hristos prin a carui fata privea cu adevarat Dumnezeu, arest zabranic n-a mai fost tinut pe ea, pentru ca revelarea lui Dumnezeu, desi era pe de o parte cu totul desavirsita, pe de alta tocmai aceasta desavirsire in care se arata, dadea fetii Lui o blindete si o smerenie curata cum nu s-a putut vedea vreodata printre oameni. Fata lui Hristos i-a convins pe Apostoli ca e fata lui Dumnezeu insusi, dar a unui Dumnezeu care nu inspaiminta, caci apropierea. Lui maxima de oameni e apropiere a nesfirsitei Lui iubiri si bunatati in chip uman.
Cei ce ramin asadar la litera Vechiului Testament, cunosc "chipul slavei lui Dumnezeu" stralucind pe muntele Sinai (lesire 24, 18), si in general stralucind peste anumite obiecte sacre, in baza faptului ca Dumnezeu poate face aceasta cu anumite obiecte si locuri din natura (simboale sacre), pentru ca toate sint fapturile Lui, deci simboale ale Lui in mod general si natural. Ei isi dau de asemenea seama ca "chipul slavei lui Dumnezeu" a stralucit pe fata lui Moise, intr-un mod deosebit de intens, dar in acelasi timp ascuns pentru ca se smintesc la ideea ca Dumnezeu ar putea lua fata umana ca fata proprie a sa. "Dar cind se vor intoarce la Domnul (adica vor recunoaste cu adevarat ca Hristos este Dumnezeu cel intrupat), se va lua acoperamintul de pe inima lor" si vor recunoaste ca fata Domnului Hristos e "chipul" cel mai deplin al lui Dumnezeu.
Dar daca simboalele sacre ale Vechiului Testament, ca locuri si obiecte in care s-a manifestat in mod special puterea lui Dumnezeu, s-au putut pastra spre inchinare pina la aratarea nemijlocita a lui Dumnezeu prin fata omeneasca, ba se poate avea pentru toate timpurile intreaga creatie ca un ansamblu de simboale naturale ale prezentei si lucrarii lui Dumnezeu, nu a binevoit oare Dumnezeu sa ne acorde si un mod de a pastra si constiinta si sentimentul prezentei fetei Sale umane ca aratare deplina a Lui pina cind ea se va arata descoperit, la sfirsitul timpului? Nu ne-a acordat Dumnezeu o posibilitate de a pastra vie si constiinta prezentei fetii Sale, mai ales ca El pastreaza in realitate aceasta fata pina la sfirsitul timpului, nevazuta sensibil, dar dupa aceea, in eternitate vizibila, in mod pnevmatizat ?
Acest mod de a pastra constiinta perpetuarii prezentei Domnului intre noi cu fata Sa umana, din planul Sau invizibil, ni l-a lasat Dumnezeu prin icoana Sa. Daca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat continua sa fie printre noi pina la sfirsitul veacului prin toate puterile dumnezeiesti, mijlocite prin trupul Sau, de ce nu ar continua sa fie prezent si lucrator printre noi si prin fata Sa, intr-un mod care sa ne faca constienti de aceasta prezenta cu fata Sa? Daca nu putem concepe ca Domnul lucreaza in noi puterile Sale fara mijlocirea trupului Sau indumnezeit, cum am putea gindi ca El nu e prezent si cu fata trupului Sau, prin care se manifesta in modul cel mai deplin intimitatea si comunicabilitatea lui cu noi, sau infinitatea dumnezeiasca de dragoste in forma fetei omenesti care este, mai mult decit toate obiectele naturii si madularele trupului omenesc, expresia infinitatii, sau a legaturii omului cu infinitatea? Daca ne impartasim cu trupul si cu singele Domnului, si acestea sint izvorul sau mijloacele umane ale impartasirii cu toate puteri1e dumnezeiesti ale lui Hristos, de ce n-ar exista si o anumita impartasire de fata Lui? Nu e Domnul cu fata Lui in Euharistie, ci numai cu un trup si cu un singe fara fata? Si daca pastram "chipurile" trupului si singelui Lui in Euharistie, sub infatisarea piinii si vinului nu putem pastra oare si o oarecare prezenta si a fetei Lui, desigur fara o prefacere a fetei Sale nevazute intr-o fata vazuta asemanatoare prefacerii din Euharistie?
Dumnezeu are diferite moduri de a ne face constienti de prezenta Sa, adica de a ne ajuta sa pastram constiinta, prezentei Sale intre noi.
E semnificativ ca respingerea icoanei e proprie celor ce resping in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de oarecare comunicare de putere prin cuvint. Se spune de catre acesti sustinatori ai cuvintului ca singurul mijloc de comunicare a lui Hristos cu noi, ca celelalte mijloace sint alese si organizate de om. Dar cuvintul rostit in numele lui Hristos nu e si el ales si organizat de om? Se mentine vreo predica numai la repetarea cuvintelor Domnului din Scriptura? Si avem dovezi nenumarate ca comunicarea Domnului prin cuvint a fost mai expusa decit toate celelalte comunicari celor mai subiective interpretari umane, contribuind enorm unde n-a fost intrebuintat decit el, la farimitarea unitatii credintei. Numai unde cuvintul a fost asociat cu Tainele si cu cinstirea icoanelor, s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, frinele care au tinut cuvintul in matca Traditiei pornite de la Apostoli.
Dar se poate merge si mai departe pe aceasta linie de dovedire a indreptatirii icoanelor.
Fata omeneasca este prin ea insasi mijlocul de comunicare intre oameni. Fata nu e data omului pentru o existenta a lui in izolarea individualista. Din acest punct de vedere exista o mare identitate de rol intre fata si cuvint. Amindoua sint date insului pentru a se comunica altora. Ele sint date omului pentru ca el este persoana, deci subiect comunicabil, subiect pentru alte subiecte. Ca persoana omul nu exista numai pentru sine, ci si pentru ceilalti, sau se realizeaza pe sine in comuniune cu ceilalti. In fata si cuvintul lui se reflecta si se realizeaza constiinta sa ca e pentru altii, ca nu se poate realiza decit in comuniunea cu altii. In fata omului se reflecta toate urmele lasate de intilnirea si de convorbirea cu ceilalti oameni. Iar cuvintele lui se imbogatesc din convorbirea cu ceilalti din invatarea de la ei, din cuvintul lor oral sau scris. In fata si in cuvintele fiecaruia se pastreaza urmele si vibratiile sentimentelor produse de altii, sau sentimentele nutrite si exprimate fata de altii.
Omul este fiinta interpersonala, noi crestinii spunem ca este fiinta tripersonala, dupa chipul Sfintei Treimi, pentru ca totdeauna doua persoane care vorbesc au in vedere o a treia persoana, sau pe el multiplicat. Lucrurile intra in preocuparea lor numai ca obiecte care-i intereseaza in comun, ca obiecte care sint intre ei, dorind sa si le dea, sau sa si le ia.
Fata tine de om, pentru ca el este pentru altii si prin fata isi arata trebuinta sa fie cu ei, sa se intereseze de ei si altii sa stie ca el se intereseaza de ei. Fata nu apartine cuiva in izolare. Fata e proiectia inevitabila a insului spre ceilalti. Ea tine de el, pentru ca el tine de ceilalti.
De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu fata omeneasca. El a aratat prin aceasta interesul Lui fata de noi, vointa de a comunica cu noi.
Fata umana e pe de o parte expresia infinitatii de intelesuri spre care e orientat spiritul uman, iar in cazul ca e un spirit credincios, expresia legaturii lui mingiietoare cu infinitatea personala divina; pe de alta arata vointa de comunicare a acestei infinitati traite catre ceilalti semeni. Fiul lui Dumnezeu, luind fata umana a dus la maximum aceasta ancorare a ei in infinitatea dumnezeiasca, pe de alta vointa ei de comunicare catre ceilalti oameni a acestei trairi a umanitatii asumate de El in infinitatea de viata si de dragostea dumnezeirii. Daca a luat fata omeneasca cu scopul de a comunica prin ea experienta vietii dumnezeiesti, traita de El, fratilor Sai intru umanitate, de ce nu ar mentine aceasta comunicare cu noi prin fata Sa in continuare ? Daca voieste ca cuvintul Sau sa se comunice permanent oamenilor, ca exprimare a trairii Sale ca om in adincurile dumnezeiesti, de ce n-ar voi ca aceasta comunicare sa se faca in continuare si prin fata Sa, care cuprinde concentrat toate cuvintele Sale si care comunica mai mult decit cuvintul nu numai intelesuri, ci si putere si viata.
Credinciosii vor sa aiba cu ei nu numai cuvintul lui Hristos pina la sfirsitul veacurilor, ci si fata Lui umana si prin ea "Fata" dumnezeirii, ca izvor al tuturor fetelor omenesti, deci si al fetei asumate de Hristos; sau "Fata" dumnezeiasca, ca forma mai presus de forme a existentei Sale tripersonale eterne, ca expresivitate intratreimica, izvor al oricarei expresivitati si comunicari interpersonale create. Si daca Fiul lui Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru a fi intr-o comunicare maximala cu toti fratii Sai intru umanitate, de ce nu ar satisface aceasta vointa a Lui si sete a lor de maxima comunicare intre El si ei prin fata asumata ?
Cuvintul Lui li s-ar parea lipsit de intimitatea si de caldura maxima, daca n-ar simti ca el porneste din fata Lui in care e concentrata toata intimitatea si caldura fata de oameni. Li s-ar parea ca e un cuvint venit de departe, de la un Dumnezeu ascuns, distant, retras din nou dupa inaltare in transcendenta Lui. Ei vor sa stie nu numai teoretic, sau prin memoria istorica, ca aceste cuvinte au fost odata graite de Hristos, ci vorsa-L simta ca le graieste si acum El insusi, ca cuvintele lor au ca punct viu, unitar si permanent al legaturii Lui cu ei, fata Lui.
Aceasta fata a lui Hristos este de altfel ea insasi plenitudinea inepuizabila si vie a cuvintelor Lui. Ele sint raze ce pornesc din viata adinca, infinita, exprimata prin fata Lui, din iubirea Lui, pe care o exprima fata mai plenar decit cuvintele, intrucit ea este expresia subzistenta, ipostatica a iubirii Lui, care vrea sa se comunice, care nu s-a alcatuit ca fata a lui Dumnezeu-Cuvintul, decit pentru ca El vrea sa se comunice prin ea fara sfirsit.
De aceea, El vrea ca fata insasi pe care a asumat-o sa continue a fi cu noi prin icoana si dupa inaltarea Lui la cer, vrea ca fata Lui insasi sa ne vorbeasca despre El, sau prin icoana vorbeste El insusi mai plenar, mai viu decit prin cuvintele dezlegate de El. S-a spus ca icoanele sint o Biblie pentru cei ce nu stiu citi, ceea ce poate insemna astazi: pentru cei ce n-au vreme sa citeasca, sau sa asculte prea multe din cuvintele despre El. Dar pe linga aceasta, se mai poate spune ca icoana lui Hristos ni-L pune intr-un fel pe Hristos insusi inaintea noastra, sau ne da constiinta prezentei Lui cu fata proprie inaintea noastra in planul invizibil. Icoana ni-L face intr-un fel transparent pe Hristos insusi, asa cum printr-o pinza transparenta pe care se proiecteaza chipul Lui, se vede el insusi.
Astfel, icoana lui Hristos n-a ajutat numai la pastrarea intelesului exact al invataturii lui Hristos si despre Hristos, prezentindu-ni-L in tot cursul istoriei Bisericii ca pe acelasi Hristos, autor al faptelor Sale mintuitoare, ci au avut si un important rol de vivificare a credintei, mentinind in credinciosi constiinta prezentei lui Hristos, ca Subiect al cuvinte lor ce se graiesc de catre El sau despre El.
Pe linga aceea, Hristos reprezentat pe icoana ortodoxa, in acelasi fel cum a fost reprezentat in toata traditia Bisericii, incepind cu primele secole, ne-a pastrat pe Hristos in integritatea trasaturilor vietii lui pnevmatice, ca model si indemn pentru credinciosi de a se stradui pentru o induhovnicire a vietii lor, dupa chipul lui Hristos. Daca Hristos cere credinciosilor sa imprime in ei chipul Lui, sau sa se faca dupa chipul Lui, cum ar reusi acestia sa imprime in ei chipul autentic al lui Hristos daca n-ar avea decit cuvintele Lui, sau despre El, pe care fiecare teolog sau predicator le poate interpreta dupa capul lui? Astfel icoana lui Hristos pastrata pina azi cu infatisarea Lui pnevmatizata din primele secole a constituit, alaturi de literatura duhovniceasca a Sfintilor Parinti, o calauza importanta pentru formarea duhovniceasca a credinciosilor ortodocsi dupa chipul autentic al lui Hristos. Icoana lui Hristos din Ortodoxie a fost nu numai o icoana hristologica, ci si pnevmatologica, tinind seama de faptul ca Hristos a fost plin de Duhul Sfint si acest Duh li s-a daruit si lor ca putere formatoare in directia sfinteniei.
Cel mai mult s-au format in acest sens sfintii, in ale caror icoane se reflecta aceasta viata pnevmatica a lui Hristos si in a caror fata straluceste curatia si prezenta Duhului sfintitor al lui Hristos. Stilul bizantin al icoanelor mentine pina azi aceeasi veche si inalta spiritualitate superioara in cadrul iconografiei crestine si azi incepe sa fie apreciat pretutindeni din nou, nu pentru ca e stilul epocii bizantine, ci pentru ca este stilul subtirimii si delicatetei pnevmatice adevarate, care nu poate fi inlocuita de alta. Aceasta pnevmaticitate, pe linga faptul ca reprezinta pe Hristos impreuna cu actele sale mintuitoare, unice, este singurul mod "obiectiv" in care poate fi sugerata spiritualitatea "nescrisa imprejur" (necircumscrisa), a dumnezeirii lui Hristos in forma circumscrisa umana, sugerind adincimile abisale dumnezeiesti prin trasaturile unei fete omenesti fizic circumscrise, dar prin spiritul ce-l reflecta sugerind ea insasi necircumscrisul.
Fara indoiala, pictorii de talent, pot da acestei pnevmaticitati a prezentei dumnezeirii lui Hristos o profunzime si mai accentuata.
Dar sa revenim la comunicarea ce se infaptuieste intre credinciosi si Hristos prin icoana.
Credinciosii stiu ca icoana nu le vorbeste numai despre Hristos si nu le arata numai pe ce linie de induhovnicire au sa-si conduca viata lor, pentru a se face tot mai asemenea cu Hristos. Ei sint convinsi in primul rind ca prin icoana ei intra intr-o comunicare reala cu Hristos.
De aceea problema cheie care se pune pentru explicarea teologica a insemnatatii icoanei in ortodoxie, este: ce legatura reala, vie si prezenta exista intre Persoana vie a lui Hristos si icoana Lui, mai bine-zis intre Hristos si credinciosul care se roaga in fata icoanei Lui? Si in ce mod se stabileste ea?
Cel mai usor raspuns ar fi acela ca orice cuvint de rugaciune adresat de credincios lui Hristos, are un raspuns de la Hristos, odata ce Hristos e viu si ca om. Caci nu e cuvint adresat de o persoana altei persoane, caruia acea persoana sa nu trebuiasca sa-i raspunda, in baza unitatii dialogic-ontologice ce exista intre persoane si cu deosebire intre persoanele umane, intre care a binevoit sa ia loc si Cuvintul lui Dumnezeu, sau sustinatorul tuturor cuvintelor si a legaturii dintre cei ce isi vorbesc. Iar crestinul e provocat in mod deosebit de presant sa gindeasca la Hristos si sa-I adreseze cuvinte de rugaciune privind la icoana Lui. Asa cum fata semenului nostru ne provoaca sa i ne adresam, sau fata noastra prezenta in timp ce i ne adresam il preseaza pe acela cu deosebita putere sa ne raspunda, asa trebuie sa socotim ca si chipul fetii lui Hristos ne provoaca in mod deosebit de presant sa I ne adresam Lui insusi, iar prezenta noastra ce I se adreseaza inaintea icoanei Lui Il face sa raspunda cuvintului nostru.
Dar raspunsul la intrebarea de mai sus poate fi intemeiat si prin unele explicari ale textelor de autoritate din traditia bisericeasca.
Definitia Sinodului VII ecumenic afirma ca inchinarea acordata icoanei "trece", "urca" la persoana reprezentata, sau la prototip, la modelul viu al ei. Aceasta expresie este interpretata de obicei ca o "trecere" de bunavoie a gindirii de la icoana la prototip, ca de la un chip la realitatea vie a lui Hristos, pe baza unei asocieri facute de minte. Dar aceasta "trecere" are un inteles mai adinc. Cel ce crede in Hristos nu poate sa nu faca aceasta trecere de la icoana Lui la realitatea Lui vie. In aceasta trebuinta a gindului de a trece de la icoana lui Hristos la realitatea Lui vie este implicata o lucrare a lui Hristos insusi asupra celui ce priveste icoana, Daca toate lucrurile care exista sint cuvinte incorporate ale lui Dumnezeu adresate noua, cu atit mai mult este icoana lui Hristos un cuvint, un indemn, o revendicare adresata de Hristos catre noi. Astfel precum un cuvint specificat despre Hristos este si un cuvint al lui Hristos care provoaca cu necesitate in cel ce-l aude gindirea la Hristos si un raspuns lui cuvintul Lui, la fel cuvintul acesta plasticizat si concentrat despre Hristos, sau al lui Hristos, care este icoana Lui, provoaca in cel ce o priveste (care e si ea un fel de auzire), necesitatea de a gindi la Hristos si de a-I raspunde prin rugaciune si prosternare.
Exista o legatura ontologica (o legatura prin fiinta) intre o reprezentare si realitatea reprezentata, asemanatoare aceleia ce exista intre ceea ce se spune sau s-a spus prin cuvint si intre continutul sau chiar persoana celui ce rosteste sau a rostit cuvintul, ba mai mult, intre acela si intre cel ce aude sau a auzit cuvintul. Daca prin cuvintul lui Hristos sau despre Hristos, rostit acum doua mii de ani, dar repetat acum din nou la urechile mele se stabileste o legatura intre mine si Hristos, cum nu s-ar stabili o legatura intre mine si Hristos si prin icoana Lui, care este un cuvint plasticizat ce cuprinde intreaga lui Persoana? Aceasta legatura intre mine, cel ce aud cuvintul sau vad chipul cuiva sau despre cineva, se stabileste aceasta legatura cu subiectul cuvintului sau al chipului, pentru ca exista mai intii o legatura ontologica intre ceea ce se spune despre cineva sau de catre cineva, sau intre chipul Lui si persoana Lui insasi.
Nu exista persoana care sa nu aiba implicata in ea chipul ei si cuvintul despre ea, sau cuvintul ei, daca este o realitate constienta. Iar cuvintul despre mine de exemplu, sau chipul meu, sint implicate in mine prin faptul ca sint pentru altii. De aceea, nu se poate sa nu ma intereseze reactia necesara pe care acestea o provoaca in altii sau sa nu caut sa provoc niste reactii in altii. De fapt, prin cuvintul si prin chipul legate de o persoana pentru a se comunica prin ele altora, ea insasi lucreaza asupra acelora, implinindu-se in acelasi timp pe ea insasi.
Sfintul Teodor Studitul exprima aceasta idee in felul urmator: "Daca de orice corp tine in mod inseparabil umbra sa, si n-ar putea spune cineva, de este inzestrat cti inteligenta, ca exista vreun corp fara umbra, ci vede in orice corp umbra care-i urmeaza, si in umbra corpul care ii premerge, la fel nu s-ar putea spune de Hristos ca nu poate fi reprezentat in icoana, daca exista in El un corp definit. Ci trebuie vazut existind in Hristos icoana Sa si in icoana trebuie vazut Hristos ca prototipul ei.
Si intrucit acestea doua sint date impreuna, se poate spune, ca, si atunci cind era vazut Hristos, s-a aratat virtual icoana Lui, pentru ca ea a fost luata din realitatea Lui, imprimindu-se in oarecare materie" 1. In acelasi sens, Sfintul Teodor Studitul zice: "Desi ceea ce exista prin natura si ceea ce exista prin act ...
nu exista simultan, totusi prin faptul ca icoana exista virtual si inainte de a fi confectionata prin mestesug, ea poate fi vazuta totdeauna in Hristos, asa cum umbra este totdeauna impreuna cu corpul, chiar daca nu primeste forma ei prin raza luminii. In felul acesta nu e gresit a zice ca Hristos si icoana Lui exista impreuna" 2.
E de remarcat ca Sfintul Teodor Studitul afirmind ca prototipul si chipul sint impreuna, nu le confunda totusi. Ele sint legate, dar nu identice. Pina este in prototip, imaginea nu se distinge de el. Dar dupa ce iese la iveala imaginea, se deosebeste de prototip, dar nu se separa. Asa cum prototipul nu poate exista fara sa aiba o umbra sau o imagine virtuala, asa nici imaginea sau umbra nu poate exista fara o legatura cu prototipul. Ea continua sa-si aiba fundamentul in prototip, chiar daca e altceva decit el.
E ceea ce am lamuri noi cu exemplul relatiei intre cuvint si persoana care-l rosteste. Cuvintul pina nu e rostit, nu se poate sesiza ca deosebit de persoana. Dar dupa ce e rostit, se constata ca e distinct de ea. Dar totusi, el nu poate fi explicat fara persoana care l-a rostit. Si efect deplin nu poate avea decit tinind seama de legatura lui cu persoana care l-a rostit. Asa cum nu poate fi persoana fara cuvint, asa nu poate fi cuvint fara persoana. Iar aceasta e valabil si pentru relatia intre persoana si chip. Dar asa cum cuvintul se detaseaza de o persoana numai cind e o alta persoana care sa-l asculte, asa e si cu chipul: se detaseaza interior pentru un doritor de a o cunoaste, in cazul lui Hristos pentru un inchinator. Iar faptul ca imaginea cuiva nu poate fi separata de persoana a carei imagine este, se arata in trebuinta ca indata ce o vezi sa te gindesti la persoana respectiva, asa cum indata ce auzi cuvintul rostit de o persoana cindva, trebuie sa te gindesti la persoana care l-a rostit.
Desigur, pentru multimea de cuvinte generale care circula intre oameni, nu le mai poti identifica pe acestea cu autorii lor deosebiti, pentru ca ele pot fi ale oricui. Dar cuvintele lui Hristos ramin exclusiv ale Lui, prin unicitatea Ior. De aceea cind le auzi trebure sa te gindesti numaidecit la El si nu le poti simti in ele insesi, sau nu le poti atribui indiferent carei persoane.
Tot asa este si cu icoana Lui. Cind o vezi nu te poti gindi decit la Persoana lui Hristos si nu poti sa nu te gindesti la ea. Chiar daca ar avea numai acest rost, icoana lui Hristos ar avea o mare insemnatate pentru viata crestinilor.
Dar legatura aceasta pe care trebuie sa o facem subiectiv intre icoana lui Hristos si Persoana Lui, are, precum am vazut, si o baza ontologica, dincolo de subiectivitatea noastra.
Dar se poate merge si mai departe. Daca umbra luminoasa se arata legata de corpul de care tine prin anumite raze care pornesc din corp, chipul unei persoane se arata legata cu realitatea aceleia prin raze spirituale, sau si prin acestea, prin care aceea proiecteaza intr-un mod necesar, chipul sau specific in sufletele altora. Chipul unei persoane spune si ceva spiritual celorlalti. Spune ce este caracteristic ei. Cu atit mai mult spune icoana lui Hristos nu numai ceea ce este caracteristic in mod deosebit numai Lui ca om, ci, ceea ce Il arata ca unicul Mintuitor. Cind vedem icoana lui ne gindim in mod necesar la El, ca la unicul Mintuitor al nostru. Si aceasta provoaca la credinta, la rugaciune, la multumire.
Gratie acestui fapt Persoana lui Hristos provoaca in mod necesar si unic prin icoana Sa gindirea la El a celor ce cred in El. Iar prin gindire ii atrage pe ei insisi. Acest lucru il spune din nou Sfintul Teodor Studitul cind insista asupra concomitentei intre privirea icoanei si gindirea la prototipul ei :
"Prototipul si icoana sint corelative ca o jumatate cu cealalta jumatate. Caci prototipul poarta impreuna cu El in mod necesar icoana, al carei prototip este, asa cum jumatatea aduce inevitabil cu ea a doua jumatate, in raport cu care se numeste jumatate. Caci nu exista prototip daca nu este icoana, cum nu e nici jumatate, care sa nu te faca sa gindesti la cealalta jumatate. Cele ce sint impreuna, sint gindite impreuna tocmai pentru acest motiv. Deci, daca nu se intercaleaza intre ele nici un interval, nici inchinarea nu e alta pentru fiecare din ele, ci e aceeasi pentru amindoua" 3.
Remarcam afirmarea Sfintului Teodor Studitul ca nu exista un interval intre icoana si Hristos, ca prototip al ei, sau comparatia lor cu doua jumatati care nu pot fi separate, nici in gind, nici in realitate. Dar trebuie sa remarcam ca ontologla chipului sta in prototip, fapt care nu poate fi inversat. Icoana ca jumatate isi are temeiul in prototip, nu si invers. Icoana traieste din ontologia prototipului, dar prototipul isi manifesta toata realitatea Lui ontologica in faptul ca are si un chip. Daca n-ar avea implicat in el chipul ca virtualitate, n-ar avea realitate adevarata. Cel ce n-are umbra, nu exista ; tot asa cel ce nu are virtualitatea chipului sau virtualitatea cuvintului. Cel ce nu e pentru altii, nu e nici pentru sine. In sensul acesta umbra, sau virtualitatea chipului, sau cuvintul, sint o conditie a ontologiei prototipului.
De aici apare deplin justificata convingerea credinciosului ca, atunci cind priveste icoana, vorbeste cu Hristos si inchinindu-se in fata ei, se inchina in fata lui Hristos. Daca ar aduce icoanei o inchinare deosebita de cea adusa lui Hristos, ar face din icoana un fel de idol, in sine, chiar daca i-ar acorda o putere mai mica decit lui Hristos. De fapt, puterea ce se manifesta prin icoanele facatoare de minuni, nu e decit puterea lui Hristos, nu a icoanei insasi.
Cind credinciosul se roaga in fata icoanei, nu se roaga ei, ci lui Hristos. Privind la ea, privirea lui se indreapta spiritual spre Hristos, asa cum mama privind la fotografia fiului ei, vorbeste cu el, desi ea nu confunda fotografia fiului cu fiul insusi. Ea uita de fotografie, asa cum credinciosul uita de icoana. Mama zimbeste fiului, credinciosul se roaga lui Hristos, stind in fata icoanei si privind la ea. Icoana si prototipul sint cuprinse deodata prin simtire si gindire, fara sa fie confundate; sau mai bine-zis, icoana este uitata, credinciosul traind propriu-zis relatia cu prototipul. Sfintul Teodor Studitul voieste sa precizeze direct acest lucru.
La acuzatia ca el indumnezeieste icoana, imbratisind intr-o singura inchinare icoana si pe Hristos, el raspunde: "Nu se poate gasi aceasta in epistola mea, ci ca nu trebuie adorata icoana lui Hristos (in sine). Caci aceasta este un gind idolatru si nu se acorda adoratie decit Sfintei Treimi. Si ca Hristos adorat in sfinta icoana este adorat impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfint, in timp ce (intrucit) icoanei ii dam o veneratie relativa" 4.
Aparatorii icoanelor n-aveau inca prea explicita constiinta despre energiile necreate aduse in creatiune de Sfintul Duh. Aceasta le-ar fi dat posibilitatea de a explica legatura intre Hristos si icoana Lui, legatura pe care ei o afirma fara sa o explice suficient. Intrucit n-au explicat suficient sensul termenului "inchinare relativa", "inchinare ce trece la prototip", ei n-au explicat ca "trecerea" de la icoana la prototip, nu inseamna o separatie intre Hristos si icoana, sau o distanta intre El si ea. De acea, ei afirma si una si alta (adica si trecerea si legatura interioara intre ele), dar fara sa le aduca la o explicare unitara, de sinteza. In felul acesta unii au retinut numai ideea de separatie, altii numai ideea impreunei existente a icoanei si a lui Hristos, fara sa se confunde totusi.
Mai clar explica aceasta legatura rugaciunea pentru sfintirea icoanei lui Hristos, continuta in Evhologiul Bisericii Ortodoxe. Aceasta explicare e vie si in evlavia poporului. In aceasta rugaciune se mentioneaza aplicarea stergarului lui Avgar de Edesa pe fata lui Hristos, care a imprimat in el impreuna cu chipul Lui si puterea Lui, datorita careia a vindecat pe printul Edesei caruia i l-a trimis. Prin aceasta se confirma ceea ce s-a zis, ca chipul si cuvintul cuiva sint legate de subiectul aceluia printr-o iradiere de putere din el. Apoi, in rugaciune se cere: "O, Bunule Mintuitor, priveste cu milostivire spre noi si spre aceasta icoana si... trimite asupra ei binecuvintarea Ta cereasca si darul Prea Sfintului Tau Duh si ...da-i ei puterea de a vindeca si de a alunga toate uneltirile dracesti, umple-o pe ea de binecuvintarea si de puterea chipului sfint si nefacut de mina, pe care prin alipirea de prea curata fata a Fiului Tau preaiubit a dobindit-o cu, imbelsugare. pentru ca prin ea sa fie savirsite puterile si minunile pentru intarirea dreptei credinte si mintuirea poporului Tau".
Se cere deci, ca si icoana sfintita acum sa se impartaseasca de puterea data icoanei nefacuta de mina prin alipirea stergarului de fata lui Hristos; de a se prelungi deci puterea acelei icoane si in icoana sfintita acum. Iata cum fata vie a lui Hristos, pastrata de El in veci, lucreaza cu puterea ei in icoanele fetei Lui, raminind prezenta nevazut, dar prin puterea ei, in icoanele Lui. Avem astfel pururea cu noi fata lui Hristos, mai bine-zis puterea ei dumnezeiasca, prin trasaturile fetelor zugravite dupa asemanarea ei. In felul acesta, prin icoana lui Hristos ne priveste si lucreaza asupra noastra fata Lui reala plina de dragoste; aceasta insasi ramine in comunicare cu noi.
Apoi rugaciunea se termina cu afirmarea ca inaintea icoanei se aduce adorare lui Dumnezeu in Treime: "Ca inchinindu-ne cu credinta inaintea ei, Tie Atotputernicule si Fiului Tau Unul-Nascut si Preasfintului Duh, si chemindu Te pe Tine cu staruinta prin rugaciune, sa fim auziti si sa aflam mila iubirii Tale catre noi si sa dobindim darul Tau".
Chemata prin rugaciune in fata icoanei, Sfinta Treime, raspunzind, isi revarsa puterea Ei peste cel ce priveste icoana, il indeamna sa se inchine Ei si sa-I ceara ajutorul, chemind-o sa se aplece spre el.
Sa rezumam: Idolul avea de cele mai multe ori un chip monstruos, care reda fortele neintelese si dezordonate ale naturii. Fata omului care reflecta constiinta legaturii cu Dumnezeu cel personal si deci izvor al ordinii, inchinindu-se idolului, se supunea naturii inferioare conceputa ca un complex de forte dezordonate, socotind-o ca ultima realitate si resemnindu-se sa suporte toanele ei, neavind constiinta incomparabilei sale superioritati, ca putind, prin spiritul ce-l reflecta, stapini natura, asa cum i-a cerut Dumnezeu.
Prin simbolul sacru, care implica recunoasterea naturii intregi ca supusa spiritului luminos sau personal al lui Dumnezeu, omul se inchina lui Dumnezeu ca deosebit de natura, crescind el insusi in comuniune cu acest Dumnezeu personal infinit. Dar acest Dumnezeu raminea inca la oarecare distanta de om. Nu se cunostea intimitatea potentiala ce exista intre Dumnezeu cel personal si persoana si deci fata umana. Aceasta era etapa superioara a Vechiului Testament, fata de religiile naturiste. In slava ce se asternuse pe fata lui Moise se ghicea aceasta relatie deosebita ce o poate avea Dumnezeu cel personal cu omul ca persoana, se ghicea stralucirea deosebita ce o da acestei fete slava lui Dumnezeu sau relatia cu El, dar slava aceasta manifesta inca de la oarecare distanta mai mult puterea decit iubirea lui Dumnezeu, asa cum se manifesta si in simboalele sacre luate din natura in care se reflecta mai mult puterea decit iubirea lui Durnnezeu ca insusirea cea mai proprie persoanei. De aceea nici nu puteau privi evreii la fata descoperita a lui Moise.
Deplina intimitate intre fata omeneasca sau persoana umana si caracterul personal si iubitor al lui Dumnezeu se arata atunci cind Dumnezeu-Cuvintul isi face proprie fata omeneasca pentru a intra intr-o relatie descoperita cu toti fratii Sai intru umanitate. Acum oamenii nu se mai simt infricosati sa priveasca la fata omeneasca plina de slava dumnezeiasca deplina a lui Dumnezeu cel intrupat, ci dimpotriva se simt atrasi de ea, sint dornici sa o priveasca neincetat si sa o vada ca model de desavirsire a fetei lor proprii. O relatie de afectiune nesaturata se instaureaza intre fata omeneasca devenita fata a lui Dumnezeu si cei ce recunosc in Hristos pe Dumnezeul supremei iubiri de oameni si impliniri a aspiratiilor umane dupa desavirsirea prin iubire. Slava dumnezeiasca a fetei omenesti a lui Hristos le este atit de proprie, atit de draga, incit ea se raspindeste si asupra fetelor lor prin comunicare cu El. "Iar noi toti, spune Sfintul Apostol Pavel, privind ca in oglinda (adica prin fata omeneasca a lui Hristos), slava Domnului, ne prefacem din slava in slava (adica din zi in zi mai mult), ca de la Duhul Domnului" (e ceva ce se petrece prin lucrarea Duhului) (2 Cor. 3,18).
Dar pentru aceasta sporire a slavei, sau a luminii lui Dumnezeu pe fata noastra, dupa asemanarea slavei de pe fata lui Hristos ce reflecta adincimile iubirii si curatiei, se intelege ca trebuie sa privim mereu la fata lui Hristos. Dar cum am putea privi la ea, daca n-am avea icoana lui Hristos? A crede in Hristos, dar a nu privi la slava fetei Lui prin icoana Lui, inseamna a se priva de posibilitatea impartasirii de slava fetei Lui, de induhovnicirea prin El, inseamna a reduce enorm eficienta lucrarii lui Hristos asupra sa, inseamna a nu aprecia pretuirea ce a dat-o Iisus fetei omenesti ca mijloc si ca obiectiv de induhovnicire, inseamna a micsora insemnatatea faptului ca Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru vecie, ca cea mai concentrata manifestare a spiritualitatii umane fata de natura.
Pr. Prof. Dr. D. Staniloae,

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Bucuria de a privi o icoană

         Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.
În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.
           Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).
De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.
     Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi
anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.
              Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8).
 Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.
Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.
(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...